Te rog să mă ierţi! Mi-a sărit ţandăra…

0
73

Cum să ne luptăm cu izbucnirile de enervare îndreptate asupra copiilor? În această privinţă nu există – şi nici nu au cum să existe – prescripţii generale. Dacă e vorba despre un copil de şapte-opt ani, a conta pe o reacţie absolut adecvată din partea lui înseamnă a vă amăgi cu iluzii irealizabile. Preşcolarii, îndeobşte, nu pot răspunde pentru manifestările lor emoţionale – prin urmare, nu avem dreptul să le cerem lucrul acesta.

Dacă înţelegem că copilul nu poate deveni vesel – sau, dimpotrivă, concentrat – la comandă, dacă vom trata oscilaţiile lui de dispoziţie sufletească aşa cum tratăm capriciile vremii, care nu sunt sub stăpânirea noastră, ne va fi mult mai uşor să le acceptăm. Adulţii, mai ales când au obosit după o zi de muncă, pot fi enervaţi de îndărătnicia şi de smiorcăielile copilului, ale căror cauze nu le pot nicidecum pricepe. Atunci când copilul se manifestă într-un mod neaşteptat şi nedorit de părinţi, aceştia încep, adeseori, să îşi iasă din fire. Păi cum: îi citim cărţi bune, îl hrănim la timp cu mâncare gustoasă şi sănătoasă, îi cumpărăm haine trainice şi frumoase, îl ducem regulat la tot felul de activităţi care îl ajută să se dezvolte, dar uite că nu-l putem influenţa aşa cum trebuie!

Părinţii încearcă să-şi influenţeze copiii, însă aceste încercări rămân de obicei sterile; în consecinţă, la adulţi apar senzaţia de neputinţă şi pustietatea sufletească. Vinovată pentru toate este perspectiva greşită potrivit căreia un părinte bun îşi poate aduce în orice moment odrasla pe calea dreaptă. Această idee era justificată – şi chiar atunci numai parţial – acum două sute de ani, când nimănui nici nu-i trecea prin cap să le dea copiilor atâta atenţie cât le dăm noi acum. Situaţia creată în vremea noastră, când în familie creşte doar un copil sau – dă, Doamne! – doi, nu se compară cu cea dinainte. Acum, copilul e buricul pământului, centrul universului, ridicat pe tron prin însuşi faptul naşterii sale! în jurul lui, ca planetele în jurul Soarelui, se învârt toţi membrii adulţi ai familiei. Păi cum: în el au fost puse atâtea nădejdi, pe el s-au cheltuit atâtea forţe şi atâţia bani! Tocmai epoca noastră a dat naştere unei mase de „superidei” foarte noi privitoare la educarea copilului, care n-au trecut proba aplicării în practică.

De fapt, nici pe departe nu e posibil întotdeauna să-i influenţezi pe copii, şi în cazul dat „punem în funcţiune” mânia ca pe imul dintre paliativele cele mai accesibile. Totuşi, trebuie oricum să controlaţi situaţia şi să încercaţi să o influenţaţi în mod pozitiv. Celor care doresc să se familiarizeze mai îndeaproape cu această temă le recomand excelenta carte „Mânia îţi distruge copiii” a lui Ross Campbell.

Copilul în stare de isterie este practic imposibil de influenţat, fiindcă el se află în propria „zonă roşie”. În asemenea clipe, unii copii nu aud absolut nimic, şi părinţilor nu le rămâne decât să aştepte încheierea crizei isterice.

Trebuie stabilit cu precizie ce factori au influenţă – în primul rând – asupra voastră, şi care au influenţă asupra copilului. Dacă voi, de exemplu, aţi dormit mai puţin de şapte ore sau v-aţi certat cu proprii părinţi, e mult mai uşor să fiţi scoşi din starea de echilibru sufletesc. În atare caz, vă veţi enerva din orice. Trebuie să determinaţi care sunt „trăgacele” a căror apăsare vă aruncă imediat în „zona de mânie”.

Simţind că sunteţi gata să vă pierdeţi controlul, daţi-i de ştire copilului despre intenţiile voastre: „Dacă nu încetezi imediat, să ştii că te ating!” O parte a înfierbântării voastre se va duce, inevitabil, în cuvinte, iar după câteva repetări ale situaţiei copiii încep să vă împrumute strategia şi să o folosească în timpul conflictelor cu fraţii, surorile şi tovarăşii de vârstă. Ulterior, această deprindere le va fi de un folos considerabil.

Merită atenţie şi metoda consecinţelor logice: „Dacă acum nu faci cutare lucru, să ştii că…” Această metodă poate fi utilizată în „zona verde” sau la apropierea de cea „galbenă”; dacă recurgeţi, totuşi, la ea atunci când clocotiţi deja, „să ştii că…”-ul vostru va fi, cel mai degrabă, disproporţionat faţă de greşeala copilului: „Nu te mai uiţi la desene niciodată!”, „Nu te mai duci la bunica!”, „Nu te mai duci la ziua de naştere a prietenului!”…

Părinţii care nu se pricep să reorienteze comportamentul copilului înăspresc de fiecare dată măsura punitivă; totuşi, mai devreme sau mai târziu până şi dozele masive de „doctorie” încetează să aibă efect. Copilul vede părintele aprins de mânie, care încearcă să-i spună ceva, dar el nu ascultă ceea ce-i spui când eşti „incendiat” – nici toţi adulţii nu sunt în stare să facă asta. Aduceţi-vă aminte cum reacţionaţi voi înşivă la ţipete şi ocări!

În cazul dat nu poate fi vorba de vreo influenţă pozitivă: copilul pur şi simplu încetează să recepteze informaţia care vine. În faţa lui se află un adult de trei ori mai înalt decât el, care, nu se ştie de ce, răcneşte cu înverşunare. din punctul de vedere al copilului, adultul respectiv este înfricoşător şi respingător, pe când nouă ni se pare că în felul acesta ne educăm copiii. Aceasta este însă o rătăcire periculoasă: în asemenea clipe, copilul învaţă doar să îşi verse mânia, şi nimic mai mult. Aplicând asemenea metode în practica noastră pedagogică, pierdem dreptul moral de a-i spune copilului: „Nu ţipa!” atunci când se ceartă cu fratele, cu sora sau cu tovarăşii de joacă.

Chiar dacă am avut o izbucnire nervoasă, ne rămâne posibilitatea de a reveni în „zona verde”, spunându-i copilului: „N-am vrut să ţip aşa la tine – doar ştii că în familia noastră nu se acceptă asta! Te rog să mă ierţi!”

Este util să privim mânia ca pe ceva care s-a abătut pe neaşteptate asupra noastră, dar care nu ne stă deloc în fire. Caracterizaţi-vă starea la modul următor: „m-au apucat năbădăile”, „mi-am pierdut controlul”, „mi-a sărit ţandăra”…

Chiar dacă vă sunt caracteristice desele izbucniri emoţionale, nu trebuie să vă înstrăinaţi de copii. Trăind sentimentul vinovăţiei, părinţii încep câteodată să îi evite, încetează să se mai joace şi să se mai plimbe cu ei, temându-se că iarăşi o să-i „apuce”. Distanţarea le pare a fi ieşirea cea mai bună din situaţie, dar în memoria copiilor se consolidează în primul rând experienţa pozitivă a comunicării cu adulţii: nu când mama a ţipat la el, ci când l-a mângâiat şi a fost tandră cu el.

Totuşi, în pofida a tot ce am spus până acum, trebuie ţinut minte şi faptul că nu se poate să eliminăm total mânia. Mânia dreaptă, mânia fără răutate, este o stare energetică foarte puternică, ce nu ne lipseşte de pacea sufletească, nu ne întunecă raţiunea. Noi am devenit foarte nerăbdători, ne-am obişnuit ca tot ce plănuim să se realizeze „din prima”, în timp ce foarte multe probleme nu pot fi, de fapt, rezolvate „pocnind din degete”. E nevoie să aşteptăm şi să ţinem minte că lucrurile principale, lucrurile cele mai valo-roase, le săvârşim în momente „neutre”, cu mintea „rece”, când ne găsim în „zona verde”.

“Enervarea”, Ecaterina Burmistrova. Traducător: Adrian Tănăsescu-Vlas. Bucureşti: Editura Sophia, 2017