”Te port în mine”

0
551

calea-spiritualaZorica Laţcu a scris o poezie, Te port în mine, pe care unii o socotesc o poezie de dragoste. Nu ştiu dacă e de dragoste, oricum e o poezie din care învăţăm ceva ce n-am învăţat de la nimeni. Nicăieri n-am găsit ideea aceasta, că atunci când iubeşti pe cineva îl porţi în tine, îl transferi cumva din afară înlăuntru. Nu-i destul să-ţi fie simpatic cineva, nu-i destul să-l poţi îmbrăţişa, ci trebuie să-l ai în conştiinţa ta, în componenţa ta. Asta înseamnă iubirea adevărată. Zorica Laţcu spune, ca şi când s-ar adresa persoanei iubite:

Te port în suflet, ca pe un vas de preţ,

Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,

Te port în trup, în sânii albi şi grei, Cum poartă rodia sămânţa ei.

Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit,

Un cântec vechi, cu crai din Răsărit. Şi port la gât, nepreţuit şirag, Strânsoarea cald-a braţului tău drag.

Te port în mine tainic, ca pe un vis, în cer înalt din noapte te-am închis. Te port, lumină rumenă de zori,

– Deci îl consideră pe cel pe care îl poartă în suflet ca fiind o lumină rumenă de zori, o lumină de dimineaţă, din zori.

Cum poartă florile mireasma lor. Te port pe buze, ca pe un fagur plin. O poamă aurită de smochin, Te port în braţe, horbote subţiri, Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir. Cum poartă floarea rodul de cais, Adânc te port în trupul meu şi-n vis.

Este extraordinar! Nu se poate ceva mai frumos în acest sens!

Deci iubirea nu caută numai ale sale, ci caută şi ale altuia. Mai ales caută ale altuia când a realizat performanţa aceasta -dacă e o performanţă – să poarte în suflet persoana iubită. în orice caz, ceva asemănător fac în special mamele.

Iubirea aceasta izvorâtă din credinţă nu se aprinde de mânie. Unde-i dragoste, nu-i mânie; unde-i mânie, nu-i dragoste. De câte ori apare mânia, nu-i dragoste; sau, să zicem altfel, nervozitatea, pentru că mulţi oameni nu spun că-s mânioşi, ci că-s nervoşi; în realitate, sunt răi, deoarece răutatea se manifestă prin mânie – şi ei zic că-i nervozitate. Zi-i cum vrei, că tot aia este. Adică este răutatea care se manifestă într-un fel sau altul, care până la urmă este tot mânie.

Dragostea nu pune la socoteală răul. A fost vreodată ceva rău, nu mai există, iubirea topeşte răul, pentru că are această calitate, de a topi răul. Nu pune la socoteală răul, nu se mai îngrijorează, ne se mai îngrijeşte, nu se mai tulbură, că a fost cândva rău cu cineva, că a avut nişte raporturi care n-au fost fireşti, ci trece peste toate ca şi când nu s-a întâmplat nimic.

Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Deci nu face nedreptate. îi îndreptăţeşte pe toţi. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Cum a zis Domnul Hristos: „Dacă veţi crede în Mine, veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Dragostea are deci calitatea aceasta de a nimici răutatea, în orice fel ar fi ea. Toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le crede, toate le rabdă; dragostea niciodată nu cade. Aşa ceva trebuie să nască credinţa în viaţa fiecărui om şi fiecare credincios trebuie să aibă iubirea care le cuprinde pe toate acestea sau să aibă virtuţile acestea care duc spre iubire, din care se compune iubirea sau în care se poate descompune iubirea.

Iubiţi credincioşi, aşa ceva mi-a venit în minte acum în legătură cu credinţa lucrătoare în iubire. Mâine dimineaţă, cu darul lui Dumnezeu, va fi vorba despre „Porunca iubirii”.

Dumnezeu să ne ajute!

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ