„Te iubesc, dacă…”

0
77


În conformitate cu studiile lui Victor Frankl, nivelul primitiv al dragostei, din punct de vedere psihologic, este reprezentat de relaţia amoroasă. Acesta este direcţionat exclusiv spre „carcasa” fizică, spre datele exterioare atrăgătoare ale partenerului.

„Atracţia spre actul sexual, chiar împotriva raţiunii, este caracteristică pentru oamenii îndrăgostiţi de un trup străin. Excitarea este stimulată la omul sănătos de corpul iubitului, dar sentimentul efectiv este direcţionat în interiorul inimii. În cazul nostru însă corpul devine idol, iar omul i se închină”.

În literatura artistică sunt descrise multe cazuri dragoste oarbă, ameţită de patimă. Să ne amintim pasiunea trecătoare a Nataşei Roslova pentru frumosul Anatoli din romanul lui Lev Tolstoi, Război şi pace. Scriitorul a descris un tablou tipic.

O astfel de dragoste nu este durabilă. Strict vorbind, ea nu poate fi numită sentiment adevărat, ci mai degrabă profanare, schimbare a sensului, „dorinţă a trupului”, fără discernământ.

Conform expresiei filosofului rus I. Ilin, atracţia instinctuală nu creează o familie, ci împerecherea biologică sau conlocuirea. „Dorinţa trupului” atrage „spre aventuri capricioase şi noutăţi”. Aceasta are „suflu scurt”, insuficient pentru naşterea de prunci.

Sprijinindu-se pe experienţa sa clinică şi pe istoria bolilor pacienţilor, V. Frankl analizează sensul „formelor hidoase ale dragostei”. Savantul presupune, just, că bărbaţii sau femeile care se preocupă de „erotismul superficial” evită obligaţiile dragostei adevărate, legăturile reale cu partenerul, respectiv responsabilităţile.

Astfel de oameni recurg la noţiunea cumulativă, preferând „tipul”; partenerul lor în fiecare caz concret este un reprezentant mai mult sau mai puţin întâmplător al aceluiaşi tip. Ei aleg un tipar, nu un om concret. Dragostea lor este îndreptată spre o „formă” tipică, fără chip.

V. Frankl spune, în schimb, că nu poţi iubi decât personal. Lipsa unui chip nu poate fi iubită.
Într-o astfel de relaţie infidelitatea nu pare numai posibilă, ci chiar necesară. Dragostea căreia îi lipseşte fericirea este un gol care „trebuie compensat cu cantitatea de plăceri sexuale…” Expresia „am avut aceasta femeie” descoperă total esenţa unui astfel de erotism. Ceea ce „ai”, poţi „schimba”. Dacă bărbatul „pune stăpânire” pe o femeie, el o va „cumpăra” foarte uşor şi pe alta… „Ce reprezintă acest om nu mai contează, contează doar felul său atrăgător de a fi, în calitate de partener sexual.”

V. Frankl este convins că simpla pasiune este fundamentată exclusiv pe emoţii şi fiziologie. Dacă plăcerea sexuală devine scop în sine şi tânărul intră „în cercul vicios” al acesteia, atunci „toată viaţa lui viitoare în cadrul căsniciei poate fi dereglată. Atunci când acesta va iubi cu adevărat, nu va mai fi în stare să se întoarcă şi nici să meargă înainte…”

Relaţiile intime dezordonate distrug psihicul şi personalitatea, orientează omul spre valori false şi spre un sens fals al vieţii. Relaţiile intime primare, simpliste sunt nucleul „psihologiei desfrâului”. „Vâltoarea sexuală” este o formă denaturată a instinctului normal, firesc, dat de Dumnezeu, prin care se prelungeşte neamul omenesc. De aici avem nevrozele şi alte asemenea disfuncţii psihosexuale.

Din păcate, în societatea de astăzi se întâlneşte tot mai des ceea ce Len Macmillan a numit dragoste cu o oarecare condiţie: „Te voi iubi, DACĂ mă vei iubi şi tu, DACĂ îmi vei face viaţa confortabilă, DACĂ mă vei preţui, DACĂ ai succes şi influenţă, DACĂ eşti la nivelul aşteptărilor şi cerinţelor mele, DACĂ vei duce în continuare jumătate din greutate ş.a.”

Len Macmillan a consultat la un moment dat un cuplu tânăr. Soţia împlinise atunci 18 ani, iar stagiul de viaţă familială a cuplului era de trei ani. Atunci când psihologul a ajuns la cuplu acasă, soţia era singură, îngrijind fiica de doi ani. Soţul era interesat deja de alte femei.

În memoria soţiei refuzate răsunau cuvintele soţului, rostite puţin mai devreme: „Te voi iubi, dacă vom face sex.” Ea a fost indignată de această expresie a soţului şi supărată pe ceea ce făcea el. Acum îi părea rău că anii de căsnicie au trecut în zadar peste ei. În afară de aceasta, era îngrozită de perspectiva creşterii, de una singură, a fetiţei. Viaţa i se părea distrusă. Săraca femeie a cunoscut în mod concret în ce constă dragostea conformă principiului „DACĂ…”.

Sigur că mobilul unei astfel de patimi este „eul” nostru. Acesta urmăreşte cu aviditate scopurile sale pur egoiste şi are nevoie aprigă de autopreţuire, laude şi reclamă. Soţii, care sunt gata să încerce atracţia reciprocă doar cu anumite condiţii, nu iubesc, de fapt, „jumătatea” lor, ci se iubesc pe ei înşişi.

Văzându-se în această capcană perfidă a egoismului, oamenii înţeleg, de obicei, prea târziu, că nu au fost iubiţi deloc, ci doar folosiţi.

Tragismul situaţiei constă şi în faptul că mulţi părinţi îşi iubesc copiii tot cu oarecare condiţii. În viitor, copiii lor vor fi înclinaţi să imite exemplul prost şi să adopte ideile false ale părinţilor despre dragoste. Astfel, greşelile educaţiei duc la catastrofe în viaţă.

După ce a picat la examenul de admitere la medicină, povesteşte Len Macmillan, un tânăr s-a sinucis. Depresia i-a fost indusă de tatăl său prin faptul că acesta îşi iubea copilul cu o astfel de dragoste „condiţionată”. Fiul ştia că tatăl său se aştepta să îl vadă medic şi era convins că nu-l va ierta pentru că a picat la admitere. De aceea fiul şi-a pus capăt zilelor, pentru a nu vedea cum se stinge simpatia părintească faţă de el.

Astfel de situaţii ne conving că avem nevoie de ceva mai mult decât „dragostea condiţionată”. Unii oameni care au fost doborâţi de acest fel de dragoste au ales de multe ori să meargă după sfat la părintele Paisie Aghioritul. Acesta le răspundea: „Proprietarul unui bar, deşi este prieten cu beţivul, nu îşi mărită fata cu acesta. Încetaţi legăturile păcătoase! Dacă cei cu care păcătuiţi vă iubesc cu adevărat, ei vor evalua cum trebuie acţiunea voastră. Dacă însă vă vor părăsi, înseamnă că nu vă iubesc, iar voi nu veţi mai pierde timpul în zadar.”

“Păcatele tinereţii şi sănătatea familiei”, K. V. Zorin. Traducere din limba rusă de Eugeniu Rogori. Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010