Tatăl a făcut totul prin Fiul în Sfântul Duh

0
134

sfanta-treimeDacă vrem ca ideile să intre în fiinţa lăuntrică a lui Dumnezeu, ajungem să dăm fiinţei divine un conţinut ideal, aşezând în ea lumea inteligibilă. Potrivit accentului pe care îl punem pe această lume ideală care se află în Dumnezeu, ajungem la următoarea alternativă: ori lumea creată îşi va pierde din valoare, lipsită fiind de caracterul unei lucrări originale a Înţelepciunii creatoare, ori creatura va pătrunde în viaţa lăuntrică a lui Dumnezeu, rădăcinile sale ontologice afundânduse în Treimea Însăşi, ca în doctrinele pretinse sofiologice. În primul caz (cel al Fericitului Augustin), ideile divine rămân statice – perfecţiuni nemişcate ale lui Dumnezeu; în cel de-al doilea (cel al sofianismului răsăritean), fiinţa însăşi a lui Dumnezeu devine dinamică. Este interesant de observat că Jean Scot Erigena, al cărui sistem teologic este un amestec ciudat de elemente răsăritene şi apusene, o transpunere a învăţăturilor Părinţilor greci pe fondul gândirii augustiniene, îşi reprezintă ideile divine ca pe nişte creaturi, ca fiind primele principii create prin care Dumnezeu creează universul (natura creata creans). Ca şi răsăritenii, el aşază ideile în afara fiinţei dumnezeieşti, dar în acelaşi timp vrea să păstreze, ca şi Augustin, caracterul lor substanţial; ele devin astfel primele esenţe create. Jean Scot Erigena nu a înţeles deosebirea dintre fiinţă şi energii; asupra acestui punct el a rămas fidel augustinismului şi de aceea nu a izbutit să identifice ideile cu voinţele creatoare ale lui Dumnezeu. Ideile-voinţă, pe care Dionisie le numeşte „modele“, „predeterminări“ sau „providenţe“, nu sunt identice cu existenţele create. Cu toate că sunt baza tuturor celor stabilite de către voinţa divină în strălucirile simple sau energii, raporturi ale lui Dumnezeu cu fiinţele pe care El le creează, ideile rămân totuşi despărţite de creaturi, aşa cum voinţa artistului rămâne despărţită de lucrarea în care ea se arată. Ideile prestabilesc moduri felurite de împărtăşire din energii, trepte inegale pentru diferite categorii de fiinţe, mişcate de iubirea divină şi răspunzând fiecare acestei iubiri după măsura firii sale. Creaţia apare astfel ca o ierarhie de analogii reale, în care, după cuvântul lui Dionisie, „fiecare ceată a orânduirii ierarhice se înalţă conform propriei sale analogii spre conlucrarea cu Dumnezeu, împlinind prin har şi prin virtutea dată de Dumnezeu ceea ce Dumnezeu are prin fire şi din abundenţă“. Toate creaturile sunt deci chemate la unirea desăvârşită cu Dumnezeu, care se împlineşte în „sinergie“, în conlucrarea voinţelor create cu voinţele-idei divine. Noţiunea de creaţie la Dionisie se află atât de aproape de cea de îndumnezeire, încât aproape ne este greu să deosebim între starea primordială a făpturilor şi scopul final, cel al unirii lor cu Dumnezeu. Totuşi, fiindcă, după Dionisie, această unire presupune „conlucrarea“, acordul voinţelor, deci libertatea, putem vedea în starea iniţială a lumii create o desăvârşire nestatornică în care însă nu se atinsese deplinătatea unirii şi în care fiinţele create trebuiau să mai sporească în iubire spre a împlini pe deplin ideea-voinţă a lui Dumnezeu.

Acest mod de gândire îşi află dezvoltarea la Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru care făpturile se definesc înainte de toate ca fiinţe limitate, ceea ce, pentru Sfântul Maxim, înseamnă că ele îşi au scopul în afară de ele însele, că ele tind către ceva, că sunt în neîncetată mişcare. Acolo unde este diversitate şi multiplicitate este şi mişcare. În lumea creată toate sunt în mişcare, cele gândite ca şi cele văzute. Această limitare şi această mişcare fac loc formelor spaţiului şi timpului. Numai Dumnezeu rămâne în linişte absolută şi starea Lui de stabilitate desăvârşită Îl aşază în afară de timp şi spaţiu. Dacă i se atribuie mişcarea, atunci când se vorbeşte despre El în raporturile Sale cu firea creată, aceasta înseamnă că El produce în fiinţele create iubirea care le face să tindă către El, că El le atrage „voind ca să fie voit şi iubind ca să fie iubit“. Pentru noi, voinţa Sa este o taină, căci voinţa este o relaţie cu altcineva, or, în afară de Dumnezeu nu există nimic: creaţia ex nihilo este pentru noi cu neputinţă de priceput. Noi nu cunoaştem voinţa lui Dumnezeu decât în măsura în care ea este raportul Său cu lumea deja creată. Ea este punctul de contact între infinit şi finit şi, în acest sens, voinţele divine sunt ideile creatoare ale lucrurilor, logoi, „cuvintele“. Sunt mai degrabă „cuvintele“ facerii şi ale providenţei pe care le întâlnim în Geneză şi în Psalmi (Ps. 147). Orice creatură îşi are punctul de contact cu dumnezeirea: aceasta este ideea, raţiunea sa, logosul său, care este în acelaşi timp ţinta către care tinde. Ideile lucrurilor individuale sunt conţinute în idei mai înalte şi mai generale, precum sunt speciile în genuri. Totul este conţinut în Logos, cea de-a doua persoană a Treimii, care este primul principiu şi ţinta ultimă a tuturor celor create. Logosul, Dumnezeu-Cuvântul, primeşte aici accentul iconomic, propriu teologiei dinainte de Niceea: El este descoperirea voinţei divine, căci prin El Tatăl a creat toate lucrurile în Sfântul Duh. Cercetând firea celor create, căutând să pătrundem raţiunea lor de a fi, ajungem în cele din urmă la cunoaşterea Logosului, principiu cauzal şi, în acelaşi timp, ţintă a tuturor fiinţelor. Totul a fost creat de acest Logos, care se prezintă ca un centru divin, focar din care pornesc razele creatoare, logoi particulari ai făpturilor, centru spre care tind la rândul lor fiinţele create, ca spre ţinta lor ultimă. Căci făpturile, încă din starea lor primordială, erau despărţite de Dumnezeu, îndumnezeirea, unirea cu Dumnezeu fiind scopul, împlinirea lor finală. Deci, fericirea cea dintâi nu era o stare îndumnezeită, ci o anumită orânduire, o desăvârşire a făpturii rânduite şi tinzând către o ţintă.

Arătându-se prin ideile-voinţe creatoare, Dumnezeu poate fi cunoscut în făpturi, prin mijlocirea făpturilor, dar El poate fi cunoscut, de asemenea, într-un mod nemijlocit în contemplarea tainică, în energiile Sale necreate, care sunt strălucirea feţei Sale. Aşa a apărut Hristos Apostolilor pe Muntele Taborului, în dumnezeirea Sa; aşa S-a făcut El cunoscut sfinţilor care se desprind de toate făpturile, renunţând la orice cunoaştere a celor finite spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu. Iată de ce, după ce au părăsit totul sfinţii primesc cunoaşterea desăvârşită a celor create, căci ridicându-se la vederea lui Dumnezeu, ei cunosc în acelaşi timp întreg domeniul fiinţei în raţiunile sale primordiale, care sunt ideile-voinţe ale lui Dumnezeu, conţinute în energiile Sale simple. Aceasta ne face să ne gândim la extazul Cuviosului Benedict de Nursia, care a văzut întregul univers ca adunat într-o rază de lumină dumnezeiască.

Toate au fost create prin Cuvântul. Sfântul Ioan spune: omnia per ipsum facta sunt (1, 3) şi noi repetăm aceasta în Crez: per quem omnia facta sunt. Acelaşi simbol de la Niceea ne învaţă însă că Tatăl este Cel care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele văzute şi nevăzute iar, mai departe, Duhul Sfânt este numit „de viaţă făcătorul“. „Tatăl a făcut toate prin Fiul şi în Duhul Sfânt – spune Sfântul Atanasie – căci acolo unde este Cuvîntul este Duhul şi ceea ce produce Tatăl îşi primeşte existenţa prin Cuvântul în Duhul Sfânt; într-adevăr, Psalmul 32 zice: Verbo Domini coeli firmati sunt et spiritu oris ejus omnis virtus eorum“. Este arătarea iconomică a Treimii. Pentru aceasta, Sfântul Irineu numeşte pe Fiul şi Duhul „cele două mâini ale lui Dumnezeu“. Creaţia este lucrarea comună a Treimii, dar cele trei persoane sunt cauza fiinţei create în mod diferit, deşi unit. Sfântul Vasile, vorbind despre facerea îngerilor, expune în felul următor arătarea celor trei persoane în lucrarea creatoare: „În creaţie, zice el, aveţi în vedere cauza cea dintîi a tot ce a fost creat, care este Tatăl; cauza lucrătoare, care este Fiul; cauza care duce la desăvârşire, care este Duhul; astfel, prin voinţa Tatălui sunt duhurile cereşti, prin lucrarea Fiului ele ajung la existenţă, prin prezenţa Duhului, ele sunt desăvârşite“.

“Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”, Vladimir Lossky

 [twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ