Taina păcii

0
29

Într-un pustiu, trăia un călugăr mult îmbunătăţit. Simţind că i se apropia sfârşitul vieţii pământeşti a trimis pe un ucenic al său în sat pentru a chema pe preotul duhovnic, ca să-i străjuiască plecarea sa din lume şi să-l împărtăşească. Acesta veni degrabă şi sta la căpătâiul celui ce avea să treacă în curând în veşnicie.

Călugărul, cu toate că simţea sfârşitul său apropiat, avea totuşi o pace desăvârşită în întreaga lui fiinţă, iar faţa lui era veselă şi plină de lumină. Preotul îi zise atunci:

— Te rog, frate, de unde îţi vine pacea aceasta?!
— De la Bunul Dumnezeu, răspunse călugărul.
— Da, frate, eu ştiu că toate sunt de la Bunul Dumnezeu, dar vreau să ştiu pentru care faptă mai ales, crezi că ţi-a dăruit Dumnezeu o asemenea pace?!

Atunci călugărul, cu o lumină neasemuită pe chip, i-a zis:
— Când am îmbrăcat această haină monahală, am fost hotărât să dau ascultare tuturor poruncilor, dar mai ales, am făcut un legământ cu mine însumi să nu judec pe nimeni, ci numai pe mine. Şi am respectat cu sfinţenie acest legământ. De aceea nădăjduiesc că voi primi milostivirea lui Dumnezeu şi gândul acesta îmi dă pacea, cu care plec de pe acest pământ. Pacea cu Dumnezeu, cu semenii mei şi cu mine însumi.

După scurt timp, călugărul a plecat la Domnul, învăluit de o tainică pace; pace pe care numai Domnul şi Mântuitorul lumii o poate da.

Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016