Sunt însotit de cãldura credintei zi de zi

0
200

O dupa-amiaza rece de februarie, cu atmosfera inchisa, incepe sa prinda culoare in obraji cand am trecut pragul casei din strada Paharnicului al maestrului Virgiliu Parghel.

2

Adevarat ca si placinta cu dovleac aburinda si ceaiul cu miere ce ne asteptau in tacere pe masa au avut rolul lor in a ne incalzi atat sufletele, cat si trupurile. Din sfasierile existentei, unele spirite alese reusesc sa culeaga uneori miracole si sa le aseze in carti, prin cuvinte, pe portativul muzical, prin note, sau pe panze, prin culori. Semnele sufletului maestrului Virgiliu Parghel, cu personalitate si frumusete, dar si har, sunt dezvaluite celui care are ragazul de a se opri o clipa in fata lor. Este recunoscator pentru ceea ce are, conectat armonios la universul lui interior si exterior, un om care promoveaza armonia si iubirea neconditionata in relatiile cu ceilalti. Tacerile sale, nesfarsite asteptari ale celor mai prielnice clipe, alegerile sale, viziunea sa, memoria sa, neastamparul sau, toate acestea se regasesc in arta pe care o daruieste cu generozitate.

Virgiliu Parghel, unul dintre ultimii elevi ai lui Corneliu Baba, are pana acum peste 30 de expozitii si va expune din 7 martie pana la 12 aprilie la Galeria Anticariat Curtea Veche pictura, desen si colaj sub numele “Eugeniu, tatal meu”, prilej de aduceri aminte pentru noi si cititorii nostri. A absolvit institutul in 1979 si a fost repartizat, ca profesor de desen, la scoala din comuna Dolhasca, judetul Suceava, pentru cateva luni. Izolarea in acel loc indepartat nu l-a deprimat, deoarece Virgiliu Parghel se gasea din nou in mediul natural al copilariei. „Am inceput anul mai deprimat asa, de situatia in care suntem. Expozitia pentru un artist inseamna un moment de incurajare. Dar are nevoie de un sponsor, un manager, deoarece galeristul nu prea ofera nimic, doar sala. Ca sa faci o expozitie iti trebuie un mic pliant, un mic catalog. Ai nevoie de multe lucruri. Nu aveam sponsor, dar mi-am spus ca poate expozitia ma va ajuta ea. Am acceptat invitatia galeriei Curtea veche, sigur. Aveam niste lucrari pe care le tineam de cativa ani ca rezerva si aveam nevoie de un loc special, lucrari pe care nu le-am aratat pana acum, cu o tema mai dramatica. O tema ce tine mai mult de destinul meu. Faptul ca am fost invitat sa expun mi-a dat ocazia sa spun gand la gand. M-am gandit la un nume… Am spus sa scriu pe hartie orice nume imi vine in minte si am scris «Punere in mormant». Cineva a vazut si mi-a spus ca e o punere in mormant luminoasa. E ca si o inviere, care nu-ti da sentimentul de funerar. Povestea vietii mele a inceput cu o trauma care m-a marcat. A stat alaturi de mine, de memoria mea, de felul meu de a depasi varstele aceasta amintire care nu se poate sterge. La 4 ani si jumatate mi-am vazut tatal murind in fata mea, in aceeasi camera in care traiam cu totii. O camaruta de munte, veche. Asa ca m-am gandit ca as face un acatist, o pomenire pentru tata, desi e greu sa sa asociezi o expozitie cu asa ceva, dar am zis ca pana la urma e datoria mea de fiu si o fac cu toata sinceritatea… Asa ca titlul a ramas «Eugeniu, tatal meu» – pictura, desen, colaj…”, spune Virgiliu Parghel.

3

De fiecare data cand drumurile ni s-au intersectat, am ramas impresionata de sinceritatea cu care maestrul da curs intrebarilor mele curioase. Vorbeste despre sine, despre copilarie, despre arta careia s-a dedicat total de-a lungul vietii, despre copiii sai, despre ce a fost viata sa inainte, despre ce este acum. Dar mai ales despre mama si tatal sau… “Atunci cand a fost arestat tata aveam putin peste 2 ani. Cand a venit acasa aveam 4 ani si ceva, dar n-a mai trait. Traiam intr-un canton forestier, in munti, familia a fost oripilata de arestarea lui. in gara Vatra Dornei, Eugeniu, tatal meu, este arestat «tulburarea linistii publice» si, pentru a fi compromis definitiv, este trimis, in 24 de ore, fara judecata, «la stuf», la Balta Brailei, puscarie care, in constiinta publica, era destinata hotilor, banditilor si celor mai rai criminali. Ce s-a petrecut acolo, timp de doi ani si jumatate, n-am stiut niciodata. O singura intamplare mi-a fost povestita de mama, mult mai tarziu… E dimineata. O lotca mare, plina cu detinuti si militieni inarmati traverseaza Dunarea, la stuf. incepe o furtuna cumplita. Detinutii vaslesc cu disperare. Lotca e tinuta in frau cu mare greutate. Unul dintre militieni se dezechilibreaza si cade in Dunare. Eugeniu sare imediat dupa el si reuseste sa-l salveze…

4

S-a intors grav bolnav. N-a povestit nimic. Nimanui. Niciodata. Mi-a amintesc stand pe scaun, cu degetele desfigurate de munca silnica, degetele ingalbenite de tutun, cu privirile, in fata unui pahar cu rom. Dupa cateva saptamani a plecat, intr-o zi de iarna, inaintea Sfantului Craciun, cand Cerurile erau deschise… Am inceput viata in padure, intr-un canton forestier, la 4 km de primul sat si la 15 de un orasel. Locuiam intr-o cabana, padurea care era langa noi, pastravi, un paraias, plute, deci prima educatie mi-a fost de salbaticiune. Mama, care era cadru medical si nu-si vedea saraca deloc capul de treburi sa castige o paine, ma lasa singur. Nu am avut bona, bunica. Tata era numai in padure, venea seara afumat. Era un limbaj subversiv intre ei: «Unde ai fost?» «Am fost la stana». Mama stia sa caute in servieta, gasea mereu o frunza de brusture cu cativa pastravi. Asa se traia in canton, cu tractoare, cu mecanici, oameni veniti din mai multe parti. Nu am beneficiat de copilaria fabuloasa a copilului de la tara cu bunici, strabunici, neamuri, obiceiuri. in apropiere era Darmoxa, o localitate straveche, cu un destin straniu, despre care povestea spune ca are nume dacic, aici traiau dacii liberi. O zona foarte veche, cu obiceiuri pastrate foarte bine, ai carui munti adaposteau turme de ciute si de cerbi, recunoscuta ca fiind zona cerbului, a ursului si a lupului. Pe cel din urma il auzeai de toamna pana primavara. Din vechime, de pe vremea voievozilor romani aici a fost zona de vanatoare. Regii aveau aici casa de vanatoare. Veneau de la Vatra Dornei cu masinile, coborau Panaci, Paltinis, Darmoxa, Paltin, Brosteni. Pana la coada lacului, pe drumul vechi, cel al Vitoriei Lipan. Nu ai pe unde sa treci muntii decat pe acolo, si e anevoios. Cand m-a dus mama la oras, la 5 ani si jumatate, a avut mari dificultati cu mine. Nu stiam ce inseamna educatie. Daca dadeai in mine faceam la fel. Am ajuns profesor, insurat, cu copii si unchiul nu ma iertase pentru ca l-am lovit cu o piatra in cap. Spunea in public: «Cacacea asta mi-a dat cu o piatra in cap»… Mi-a dat o palma dupa ce fusesem acuzat pe nedrept si nu s-a interesat daca era adevarat sau nu. Eu stiam sa dau cu piatra, aveam dexteritate, pentru ca nu aveam jucarii in munti, plus un ochi de tintas bun, asa ca verisorii mei m-au pus sa sparg un bec. Apoi, m-a dat mama la camin, la o gradinita cu prelungit la Suceava, unde am intrat in conflict cu toata lumea. Au chemat-o si au intrebat-o ce e cu creatura asta, unde m-a tinut pana acum. Dar ma priceam la lucru manual. Am facut, tin minte, un tractor din plastilina, dar asa cum il stiam eu, ca stateam langa el toata ziua in padure. Nu era unul agricol, ci unul din padure. Colegii mei nu credeau ca exista ce facusem eu. tin minte ca m-am si urcat pe unul si am tras de mansa. Contactul cu padurea si libertatea era alta decat a unui copil pazit tot timpul in genul vai sa nu cada, vai sa nu se loveasca.

Am trecut pe langa pericole, dar mai mult datorita rugaciunilor mamei, care era foarte credincioasa. Mama a murit in 1985, la 62 de ani. A avut probleme cu plamani si de aici i s-a tras o boala de inima… Eu am fost intr-o alegere. Pe de o parte padurea, paraul, pastravii, lemnul… De cealalta, a unei mame care desena, care canta, care broda, cosea, picta in putinul timp pe care il avea. Avea grija de singurul dispensar de acolo, pentru ca doctor nu era. Vazand ca ea se pricepe au lasat-o acolo in canton. Punea in ghips, cosea raniti, ca veneau de la lemne, mutilati. La un moment dat un tractor s-a rasturnat in prapastie si l-au adus pe bietul om ranit la ea si l-a facut bine mama. A salvat copii de la moarte, a facut pe moasa. Cand tata a murit singura grija a mamei a fost sa ma tina sanatos.

5

Eram fiul unui om care a suferit, ea a inteles drama si mai ales datoria. Cand m-au vazut ca sunt si salbatic au spus uite, se vede ca e fiul tatalui. Se vedea o trauma a unui copil. Am pastrat rezerva asta pana la liceu… Nu am avut nici o lipsa de dragoste din partea mamei, ma iubea vizibil. Expozitia aceasta vine ca sa platesc o datorie de fiu, si eu sunt in varsta si se spune ca daca ai datorii trebuie sa le platesti. Mai ales cele sufletesti. Fata de tata nu am platit nicio datorie, pentru ca atunci eram foarte mic. Mama nu a fost ajutata de nimeni. A fost inmormantat la Brosteni pentru ca in cantonul forestier nu avea unde. in sat nu se putea, ca nu era de acolo. Apartinand de Ocolul Silvic l-au inmormantat in orasul care administra institutia unde lucre, la repezeala. tin minte ca era un grup de copii la marginea gropii la coliva si lumea nu a stiut ca eu sunt copilul lui si nu mi-a dat atentie. Mi-au trantit in palma o lingura de coliva si m-au dat la o parte sa dea si la altii. Eu stateam pe malul gropii, vedeam acel morman de pamant, pe mama intre straini. imi doresc ca anul acesta sa ajungem la Brosteni, sa facem cele cuvenite acolo”, povesteste maestrul Parghel.

O vorba veche spune despre copiii orfani ca sunt luati in grija de Dumnezeu. Aceasta vorba i-o spunea lui Virgiliu Parghel mama sa. “Cand am crescut mai marisor mi-a spus ea sa vada daca o inteleg, dar si-a dat seama repede ca nu prea intelegeam. Era o lume noua. Eu nu eram prea agreat in clase, in prima parte a scolii. Mereu ma lasau la urma cu a fi pionier sau UTC-ist. Nu meritam, se pare. Mereu faceam prostioare, mereu erau batai cu baietii. Eram oxigenat puternic, aveam un plamand in plus fata de toti colegii mei. Aveam o fetisoara care nu prea semana fizionomic cu ceilalti. Eram blond, cu ochi albastri, fata prelunga, si care voia sa-si masoare puterile baietesti ma alegea pe mine. Am stat la bataie pana am inceput sa ripostez. Mi-am dat seama ca am cu ce, eram destul de agil. Mai tarziu, cand am constientizat rugaciunile mamei, tin minte ca o ironizam, ca un copil crescut in noua oranduire ce eram cand vedeam eu ma culc si ea ramane o perioada lunga de timp in camaruta de cabana sau de bloc, ca nu am avut casa decat tarziu. Statea in genunchi o perioada lunga de timp in tacere. Sau la biserica. Eu mai ramaneam la usa bisericii, nu voiam sa intru, mi se parea ciudat. Pe cei de tipul acesta ca mine ii cheama viata la ordine, pentru ca se pare ca alege Doamne Doamne sa te lumineze. Degeaba incerci tu, doar Dumnezeu e cel care-ti sadeste aparatul cu care tu sa prinzi lumina, ca sa nu mergi pe intuneric. iti monteaza in suflet ferastruica aceea mica si depinde de tine s-o largesti pana ajunge sa fie cat cerul si elimini intunericul. Mama s-a rugat pentru mine si desi a trecut dincolo devreme, putea sa traieasca multi ani, tot timpul am simtit-o din ce in ce mai aproape, mai ales in anii din urma. O simt cu toate cele lumesti sfatuitoare. Mi-aduc in amanunt aminte de calitatile ei: rabdarea infinita, dragostea neconditionata, daruirea, entuziasmul, compasiunea. Era omul care nu calcula niciodata, nu dispera, nu intra in panica, nu am auzit-o vociferand ce grea e viata, ea, care a trait cele mai cumplite momente ale existentei noastre ca romanism. A prins foametea, refugiul, prigoana, vaduvia, nedreptatea strigatoare la cer. A incercat sa multumeasca exact pentru ce primea, nu pentru ce-si dorea. Lucrurile acestea imi revin mie ca un fel de dobanda a vietii mele care-mi dau impacarea mea de acum. Multa lume imi spune ca simte o energie buna in preajma mea, nu frisonez, nu intru in umorile politice, le vad dinainte si zambesc. Sunt impaciuitor si rabdator, stiu ca si de-o parte si de alta de fapt lucrurile nu sunt foarte diferite. Temele religioase mi-au venit firesc. Uneori, mai ales in ultima vreme, am parte de minuni. Am fost intr-o tabara la Iacobeni, un orasel minier, unde sunt munti de mangan. Combinatele din strainatate si de la noi se aprovizionau de aici. Pe la 1800 a fost adusa in zona o populatie nemteasca, care se pricepea la astfel de treburi. Romanii de aici care erau pastori s-au simtit impinsi pe dealuri. Acum nu se mai extrage carbune, iar locurile au ramas frumoase. Am fost invitat aici de un bun prieten care are casa parinteasca aici. Ma plimbam prin Iacobeni cu aparatul de fotografiat si am dat de un cimitir. Cand m-am apropiat am vazut ca hramul acelei biserici era Sfantul Gheorghe.

1

Tentatia a fost sa pictez ce vedeam, era si o bisericuta din lemn acolo. Ma ganeam ce sa pun pe langa bisericuta si l-am pus pe sfantul Gheorghe. in loc sa fac plein-air am avut harul ca sa incheg o imagine verosimila. L-am pictat pe Sfantul Gheorghe in hainele lui romane si apoi l-am inchis pana a ajuns la o haina de muntean, un om din zona asta. Cand se deschide ferastruica de care spuneam vezi minuni la tot pasul. Pe langa maestri care ma bantuie, pe langa fibra interioara care se simte, am mostenit un desen facut de mama dupa Rembrandt, «Coborarea de pe cruce», unde acesta si-a facut un mic autoportret. Umbland prin pinacoteca de la Munchen am dat peste original si am avut o paloare asa… Nu-mi venea sa cred. Ceva se intampla ca prea vin temele. Faptul ca sunt insotit de caldura credintei zi de zi ma mangaie si ma fortifica sa nu bag in seama foarte tare, sa nu astept recompense de nicaieri. Doina e martora, casa noastra traieste pe linie de plutire pentru ca zilnic ne gasim de lucru, ne insufletim de rugaciune, de cuvinte. inainte de 1990 trebuia sa ai parte de cineva care sa-ti puna o carte in mana, sa te indemne. Acum daca ai deschidere si sufletul deschis gasesti colectii intregi de carti despre asta“, afirma Virgiliu Parghel.

A trecut prin toate etapele vietii unui artist, de la student la experienta de profesor la tara, unde desenul nu era tratat cu aceeasi seriozitate ca la oras, de la tanar tata la bunic. L-au salvat indaratnicia si nevoia de a picta. Ca artist este legat prin toate fibrele lui de lumea in care s-a nascut. Adeptul harniciei, Virgil Parghel sustine ca trebuie sa faci tot ce stii sa faci. Are doua nepoate, fiicele lui Ciprian, „una de cinci ani, la Bruxelles, care ii seamana extraordinar Ancai si care canta deja la pian, si una aici, care desi are doar un an si jumatate umbla prin casa dupa tablouri si dupa culori si sta cu urechea atintita la muzica. Cred ca se va indrepta catre una dintre ele. Sunt fericit ca sunt bunic, ca, spre deosebire de tatal meu, am ajuns sa imbatranesc, sa am copii…“

Muzica l-a urmarit toata viata. Mama sa canta muzica culta si sansonete. A trait alaturi de celebra cantareata de jazz Anca Parghel, cu care s-a casatorit inca din studentie si de la care are doi fii, la randul lor, muzicieni, iar la un timp de la disparitia acesteia, a cunoscut-o pe actuala sa sotie, Doina Fodor Lavric, cantareata de muzica veche, pasionata si de muzica franceza. Mai mult decat atat, atunci cand se asaza in fata sevaletului, Virgil Parghel ii invoca pe maestrii dintotdeauna ai picturii romanesti si universale, rugandu-i sa-I arate calea spre ceea ce, inainte de a spera sa devina o capodopera.

Loreta Popa

Redactor şef - Loreta Popa