Sufletul şi păcatul par a fi nu din lumea aceasta, ci fiecare dintr-o altă lume

0
95

OLYMPUS DIGITAL CAMERADin clipa în care va fi pusă problema sufletului omenesc, dinaintea noastră se va întinde un ocean imens de taine înfricoşate, dumnezeieşti. Când din nou se va pune problema păcatului, fiecare conştiinţă umană va avea o temere dinaintea inexplicabilei „taine a păcatului” (II Tesal. 2, 7) şi a puterii sale. Sufletul uman, datorită naturii sale, se revarsă încontinuu dincolo de toate hotarele, dar sufletul şi păcatul par a fi nu din lumea aceasta, ci fiecare dintr-o altă lume. Şi, cu adevărat, chiar aşa se şi întâmplă; sufletul este de la Dumnezeu, păcatul este de la diavolul. Când sufletul se predă lui Dumnezeu şi trăieşte după legile Sale, viaţa sa se transformă treptat în rai. Însă când sufletul se lasă pradă păcatului, care reprezintă „legea” satanei, viaţa sa se transformă treptat în iad.

Păcatul este singurul lucru nefiresc din natura omului şi a lumii. „Ciudat”, străin, nepoftit, criminal, ucigaş de oameni, ticălos – acesta este păcatul în fiecare dintre noi. Dar din pricina forţei sale distructive, păcatul e mai rău şi mai oribil decât orice altceva. Ce anume? În esenţa sa, în energia sa, el se identifică cu diavolul, întrucât şi el corupe şi distruge. După definiţia Sfântului Ioan Hrisostom, „satana este păcatul”. În aceasta definiţie se află „întreaga taină a păcatului şi a fărădelegii”, precum şi întreaga forţă a păcatului şi întregul iad al fărădelegii. Nu există satana fără de păcat şi nici păcat fără de satana. Chiar şi în cel mai neînsemnat păcat este ascuns diavolul. Satana e nemilos cu omul fiindcă „păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 15) şi „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Aceasta este grozăvia de pe urmă a păcatului: moartea. Experienţa neamului omenesc certifică faptul că păcatul şi moartea sunt energii distructive identice ale diavolului. Cu acestea, diavolul îl ţine pe om în strânsoarea lui cumplită. Dar câtă vreme? Atâta vreme cât omul rămâne fără de căinţă. Cel ce se căieşte după voia lui Dumnezeu este mântuit.

În lumea noastră pământească, „taina fărădelegii”, taina păcatului şi taina răului sunt într-o creştere imensă. În timp ce, dimpotrivă, taina binelui care există în adâncul conştiinţei umane este pururea legată de rădăcinile ei de viaţă dătătoare, de temelia, de izvorul oricărei fapte bune, adică de Dumnezeu şi, desigur, de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Viaţa şi nemurirea sunt alimentate şi întreţinute prin El. Hristos, Dumnezeul oricărui bine, a venit în lumea noastră pământească spre a ne dărui doctoria pentru orice păcat, pentru orice rău. În afara păcatului naturii umane nu există nici un rău. Aceasta este căinţa: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Mântuirea, vindecarea, viaţa fără de păcat şi nemuritoare sunt la îndemână. Dacă omul respinge această doctorie universală, ispăşirea păcatelor, pocăinţa, atunci fiinţa umană se îndreaptă în chip inevitabil spre demonizare, spre satanism, spre împărăţia răului, spre iad.

Prin păcat omul se împotriveşte lui Dumnezeu, el devine un luptător împotriva lui Dumnezeu, un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Păcatul este energia principală a diavolului fiindcă el nu îl poate suporta nici pe Dumnezeu, nici cele dumnezeieşti. Atunci când el este ferm înrădăcinat în sufletul omului, acesta distruge treptat tot binele din el, mai întâi credinţa, apoi rugăciunea, apoi dragostea, postul, milostenia. Având dorinţa de a păcătui, omul îşi planifică treptat sinuciderea. Nu există nici o altă formă de ucidere umană decât cea care are loc prin păcat; el este cu adevărat ucigaş de oameni. De aceea, principala preocupare a omului cu trezvie duhovnicească este aceea de a ucide păcatul dinlăuntrul său şi, în acest fel, să-l ucidă şi pe diavolul însuşi, care ne omoară prin păcat. Dar cum poate oare omul să ucidă păcatul? Cum îl poate ucide omul pe satana? Acest lucru poate fi realizat doar prin Dumnezeu omul Iisus Hristos, care S-a făcut om doar în acest scop. El realizează acest lucru prin credinţa noastră în El, prin dragostea noastră faţă de El, prin căinţa noastră făcută înaintea Sa, prin rugăciunea noastră către El.

Drumul şi călătoria vieţii omeneşti, chiar aici pe pământ, se desfăşoară de la iad către rai, de la satana către Dumnezeu. Înlăuntrul lor se află şi nemurirea şi veşnicia omului. Păcatul nepocăit, chiar pe acest pământ, devine pentru om un chin insuportabil, un iad cu toate consecinţele sale: mânie – un chin, mândrie – alt chin; ură – al treilea chin; zgârcenie, viclenie, răutate – iad, iad, iad. Aceasta se întâmplă deoarece înlăuntrul oricărui păcat se află satana, iar înlăuntrul acestuia se află iadul. Mântuirea sufletului din aceste chinuri ale iadului este una singură: prin credinţă şi căinţă faţă de Atotmilostivul şi de viaţă dătătorul Domn Iisus Hristos, Cel care ne inundă sufletul cu veşnica pace cerească şi cu nemuritoarea bucurie. Doar astfel îşi poate omul afla, prin Sfântul Duh, îndreptăţirea sa în Hristos, nemurirea sa, veşnicia sa.

Doar Evanghelia lui Hristos cunoaşte pe deplin taina şi problema păcatului şi tot ceea ce se ascunde în el. Fiul risipitor din Evanghelii este exemplul desăvârşit al păcătosului pocăit. Evanghelia ne arată faptul că omul, prin voia sa liberă, îşi poate împărţi viaţa cu pământul şi cu cerul, cu satana şi cu Dumnezeu, cu raiul şi cu iadul. Păcatul îl goleşte treptat pe om de tot ceea ce este dumnezeiesc în el, până când, în cele din urmă, îl aruncă în ghearele satanei. Şi atunci omul ajunge în situaţia de a paşte porcii stăpânului său, diavolul. Porcii sunt patimile care sunt întotdeauna lacome şi hulpave. Trăind o astfel de viaţă, bietul om este ca unul ieşit din minţi. Într-o parabolă şocantă din Sfânta Evanghelie, Domnul spune despre fiul risipitor: „Şi-a venit în sine” (Luca 15, 17). Cum şi-a venit în sine? El şi-a venit în sine prin căinţă. Prin păcat omul devine nebun, îşi iese din sine. Orice păcat, chiar şi cel mai nesemnificativ, reprezintă întotdeauna o nebunie, o ieşire din sine a sufletului. Prin pocăinţă, omul îşi vine întru sine, redevine sănătos, integru. Atunci el strigă tare către Dumnezeu, aleargă către El şi strigă la ceruri: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta” (Luca 15, 21). Şi ce face atunci Tatăl Cel ceresc? El pururea este infinit de milostiv, văzându-şi copilul în stare de pocăinţă. El simte compătimire faţă de el, aleargă, îl îmbrăţişează şi îl sărută. El le porunceşte cetelor Sale cereşti, sfinţilor îngeri: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi înjunghiaţi viţelul cel gras şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Luca 15, 22-24). Iar acest lucru se întâmplă cu fiecare dintre noi şi de dragul oricărui păcătos care se pocăieşte. Adică veselia şi bucuria se sălăşluiesc în cerul Atotmilostivului Domn şi Dumnezeu şi dimpreună cu El se bucură toţi sfinţii îngeri.

Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și Viața în Hristos

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ