Străjerii vigilenți ai sufletului sunt trezvia și buna cercetare

0
38

străjeriÎntărindu-se în centrul vieţii – inima, păcatul străbate sufletul şi trupul în toate direcţiile, trece apoi la toate relaţiile din afară ale omului şi, în cele din urmă, îşi aruncă vălul asupra tuturor celor înconjurătoare. Acum, chiar şi izgonit din adâncul inimii, el încă mai pluteşte în împrejurimile ei şi încă se mai hrăneşte cu ceea ce se hrănise înainte; persoanele, lucrurile, întâmplările pot trezi cu uşurinţă aceleaşi gânduri şi sentimente care erau asociate cu ele mai înainte, pe când omul lucra păcatului. Luptătorul înţelept trebuie să împiedice acum vrăjmaşul să se mai alimenteze astfel din afară. Iar pentru aceasta el trebuie să-şi refacă întreaga conduită exterioară: tuturor să le dea o înfăţişare nouă, noi înclinaţii, un nou timp şi aşa mai departe, în duhul vieţii celei noi; să-şi împartă timpul astfel încât să nu-i rămână nicio oră neocupată cu cele cuvenite; perioadele rămase libere de preocupările necesare nu trebuie umplute cu orice, la întâmplare, ci cu preocupări care să înlesnească stârpirea păcatului şi întărirea duhului: cât de folositoare sunt în acest sens unele nevoinţe trupeşti, opuse înclinaţiilor observate, poate să verifice fiecare; să-şi lege simţurile, mai cu seamă: ochii, auzul şi limba, cei mai uşori conductori ai păcatului din inimă în afară şi din afară în inimă; în general, tuturor celor cu care trebuie să se confrunte – lucruri, persoane, întâmplări – să le dea o semnificaţie duhovnicească şi, mai cu seamă, să-şi umple locul şederii permanente cu lucruri cât mai cutremurătoare pentru suflet, pentru ca astfel, trăind în afară, omul să trăiască într-un fel de şcoală dumnezeiască. În general, trebuie să-şi aranjeze toată înfăţişarea exterioară astfel încât, pe de o parte, să nu-i ceară o atenţie deosebită şi să îl izbăvească de orice grijă faţă de sine, iar, pe de altă parte, nu doar să îl ferească de neaşteptatele reveniri ale păcatului, ci şi să-i hrănească şi să-i întărească noua viaţă în duh. Printr-o asemenea rânduială, păcatul va fi complet izolat din afară, nu va mai primi de aici hrană şi întărire.

Dacă acum, din interior, omul îşi va folosi toate eforturile pentru a se păstra aşa cum este, aşa cum a ieşit din prima victorie, adică dacă va încălzi necontenit în el acele simţiri şi stări care s-au înfiripat în el atunci, atunci păcatul se va îngrădi şi dinlăuntru şi va rămâne aici pentru totdeauna fără reazem şi fără vigoare. Păcatul, lipsit astfel de hrană şi de sprijin, dacă nu este nimicit dintr-o dată, cel puţin va trebui să slăbească din ce în ce mai mult, până la secătuirea lui definitivă.

După aceasta, lupta cu păcatul desigur că va slăbi şi se va concentra în întregime asupra luptei cu gândurile (care vor înclina îndeosebi spre zdruncinarea noii ordini), rareori cu patimile şi cu înclinaţiile, unde doar rămân să păzească minuţios…

 Şi anume, doi străjeri vigilenţi trebuie să aibă în permanenţă ostaşul lui Hristos: trezvia şi buna cercetare. Primul este îndreptat înăuntru, iar celălalt în afară; primul este atent la mişcările care pornesc chiar din inimă, iar celălalt prevede mişcările ce vor apărea în el datorită influenţelor din afară.

Pentru primul, legea este următoarea: după ce, prin amintirea prezenţei lui Dumnezeu, ai izgonit din suflet orice cuget, stai la porţile inimii şi observă atent tot ce intră şi ce iese din ea, mai cu seamă nu îngădui ca simţirea şi dorinţa ta să preîntâmpine faptele, căci de aici vine tot răul.

Legea pentru cel de-al doilea străjer este: O dată cu începutul fiecărei zile, aşază-te şi socoteşte toate situaţiile şi întâlnirile posibile, toate simţămintele şi mişcările care pot avea loc din cauza lor, şi pregăteşte-ţi din timp pavăza de trebuinţă împotriva acestora, ca să nu-ţi pierzi cumpătul şi să nu cazi, la o năvălire neaşteptată.

Pentru a acţiona cu mai mult succes în chiar timpul atacului, este de folos ca, în prealabil, să-ţi organizezi intenţionat lupta în minte, să te pui cu mintea într-o împrejurare sau alta, având unele simţăminte sau altele, având unele dorinţe sau altele, şi să născoceşti diferite meşteşuguri prin care să te menţii în limitele cuvenite şi să observi ce anume te-a ajutat mai mult într-un caz şi ce anume, într-altul.

Un astfel de exerciţiu premergător formează spiritul de luptător şi ne învaţă să-l întâmpinăm pe vrăjmaş fără teamă şi să-l biruim fără multă trudă, după anumite procedee învăţate din experienţă.

Pe lângă aceasta, mai înainte de a porni la luptă trebuie să aflăm din timp când trebuie să acţionăm ofensiv, când în apărare şi când, în retragere. În afară de faptul că folosirea unui procedeu de luptă sau a altuia corespunde gradelor de sporire duhovnicească (la început este cel mai bine să ne retragem, adică să ne adăpostim sub acoperământul Domnului, fără să ne împotrivim; apoi, după ce ne vom fi cunoscut duşmanii din experienţă şi le vom fi studiat atacurile, îi vom putea respinge fără multă pierdere de vreme; însă nu trebuie să dăm libertate, cu bună ştiinţă, patimilor să se trezească în noi, sau să ne punem în împrejurările în care ele pot acţiona cu toată intensitatea, pentru a avea astfel ocazie de luptă şi de victorie) – în afară de aceasta, există anumite stârniri vicioase, care pot fi înfrânte numai printr-un anume procedeu sau printr-altul. (Cugetele trebuie neapărat izgonite; dar cu înclinaţiile şi cu patimile, îndeosebi cu cele trupeşti, nu întotdeauna putem face acest lucru). Şi într-un caz, şi într-altul victoria se poate pierde numai din neştiinţă.

În sfârşit, niciodată nu trebuie să ieşim la luptă fără principalul gând învingător: el este ca un drapel purtător de biruinţă. La fel cum, mai înainte, el a hotărât alegerea dintre bine şi rău în favoarea binelui, aşa şi acum, în timpul luptei cu fiecare mişcare păcătoasă a sufletului, în parte, gândul ne va face fără greutate biruitori. La apariţia acestui gând va trebui să se risipească toate hoardele vrăjmaşilor, toate cugetele şi dorinţele vicioase. El are puterea să-l însufleţească şi să-l ridice pe om deasupra lui însuşi; de aceea, trebuie să îl aducem cât mai adesea în conştiinţă şi să îl aducem până la simţire – să întărim pentru totdeauna în tăria minţii acest luminător care alungă întunericul. Nimic nu poate încălzi cu mai multă putere râvna pentru stârpirea păcatului, decât acest gând – al râvnei – acest torent iute de apă vie care, învolburându-se, dar fără a se tulbura, face neobservate toate valurile iscate de aruncarea pietrelor ispitelor.

„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ