Sportul pădurilor

0
38

OLYMPUS DIGITAL CAMERAExistă însă şi un sport al pădurilor”. Nu un sport transplantat în natură, ci o activitate fizică în esenţă, naturală şi sportivă în cel mai pur sens al noţiunilor, o formă particulară de exerciţiu de mişcare: confruntarea sportivă cu natura. Activitatea aceasta prin care individul se regăseşte şi se realizează în comportări şi atitudini adeseori nebănuite, activitate în care elementul biologic se întrepătrunde cu efecte sociale subtile, este orientarea.

De obârşie scandinavă, orientarea se bucură în aceste ţări de o largă asistenţă amatoare, ca formă plăcută de petrecere activă a timpului liber. La debutul ei, orientarea a avut structuri şi obiective raportate la funcţia ei particulară, aceea de a fi o modalitate specifică de recreare pentru omul nordului, vitregit, în cea mai mare parte a anului, de soare şi de pădurea îndrăgită.

Odată cu evoluţia de ansamblu a civilizaţiei moderne, funcţia orientării s-a amplificat şi ea, îmbogăţindu-se cu noi atribute şi, implicit, cu noi forme de practicare. Dincolo de compensarea necesităţilor biologice create de lunga hibernare şi de cultivarea gustului pentru mişcare şi pentru spaţiu, orientarea — modernizată şi ea — s-a dovedit a fi în măsură de a satisface şi alte multiple cerinţe. Dovada vitalităţii şi elasticităţii ce o caracterizează este că orientarea se menţine, de mai bine de treisferturi de veac, ca o activitate preferată a scandinavilor. Chiar mai mult, ea s-a consolidat pe acele meleaguri ca sport „naţional” şi s-a impus ca un adevărat fenomen social, cu implicaţii largi în toate sferele vieţii.

Cu câţiva ani în urmă, eminentul nostru muzicolog, George Zbârcea, în baza unui experiment în Scandinavia, a scris elogios despre orientering-ul nordic: „Suedezul redevine vikingul de odinioară, în travesti modern, care uită pentru o zi-două apăsarea zidurilor de beton ale aşezărilor urbane. Nimic nu mai împiedică osmoza dintre el şi natură, stare care îi restituie ingenuitatea primară, o disponibilitate fără limită la solicitările mineralului şi vegetalului. Omul devine astfel mai frumos şi mai puternic, fiindcă se lasă luat la braţ de chemarea spaţiilor infinite…” „E un sport pasionant, practicat de întregul popor, pînă la ultima limită a puterilor fizice. Am cunoscut suedezi care îl mai făceau la vîrsta de 80 de ani, cu entuziasmul şi prospeţimea din tinereţe, vorbindu-mi despre el cu un accent de admiraţie sinceră”.

Orientering-ul scandinav a depăşit de mult zona nopţilor albe, pătrunzând treptat în tot mai multe ţări, de pe toate continentele. Satisfacţiile oferite participanţilor şi, nu în mai mică măsură, sesizarea virtuţilor orientării în folosirea utilă a timpului liber au făcut ca aceasta să câştige tot mai mult teren şi în afara ţărilor de baştină, în unele cunoscând chiar o dezvoltare explozivă (Elveţia, R. D. Germană, Anglia, R. S. Cehoslovacă, Japonia, Canada, Australia, România).

La noi, cei peste 25 de ani de practicare a acestui sport, succesul în rândurile purtătorilor de cravate roşii (100 000 de participanţi în 1971), precum şi prezenţa lui permanentă în acţiunile de masă declanşate de noul suflu al sportului românesc atestă interesul crescând faţă de „sportul pădurilor“.

Ce este orientarea?

În vorbirea de toate zilele a devenit familiar termenul orientare, în sensul de a găsi soluţia, atitudinea cea mai bună într-o anumită împrejurare, a acţiona adecvat.

O altă definiţie a termenului, mai veche, înţelegea prin orientare acţiunea de „a recunoaşte, a găsi drumul pentru a ajunge la destinaţie”.

Orientarea în teren este unul dintre cele mai vechi şi cele mai puternice impulsuri ale omului. Pentru omul primitiv, orientarea a reprezentat o manifestare specifică a instinctului de conservare. Simţul orientării însoţea imboldul de cucerire a necunoscutului cu simţul şi abilitatea de acomodare într-un mediu necunoscut. Prin orientare omul a cîştigat noi dimensiuni ale existenţei, lărgindu-şi raza de acţiune şi, implicit, spaţiul vital.

Orientarea în teren, ca o acţiune dusă pentru atingerea unui ţel încă neatins, cât şi orientarea pe tărâm spiritual sunt tendinţe îndreptate spre lărgirea orizontului şi perfecţionarea cunoştinţelor sub toate aspectele.

Cel care ştie să-şi stabilească locul unde se află în teren şi să avanseze cu ajutorul reperelor din jur, va dispune de suficient discernământ pentru determinarea poziţiei lui chiar şi în cele mai dificile situaţii. De asemenea, cel dotat cu un spirit cercetător, cuprins de îndemnul descoperirii de noi aspecte ale lucrurilor, mai uşor se descurcă şi într-un mediu necunoscut. În acest fel, orientarea poate fi considerată nu numai o aptitudine, ci şi o determinantă a omului stăpân pe natură şi pe el însuşi.

Redescoperirea orientării

Se poate afirma că nu există om care să nu fi fost pus măcar o dată în situaţia de a se orienta: într-un oraş străin, în călătorie sau excursie etc. Totuşi, până nu de mult nu se putea vorbi decât despre orientarea utilitară. Ea a devenit un mijloc stăpânit şi practicat de specialiştii unor domenii de activitate (militari, exploratori, geologi, topometri etc). Nevoia tot mai accentuată a omului de a se reapropia de natură, de a-şi petrece o bună parte a timpului liber în mijlocul ei, a adus cu sine şi redescoperirea orientării.

În relaţia nouă om-natură, veşnica nelinişte în faţa necunoscutului a cedat fascinaţiei acesteia, rămânând însă dominată de aceeaşi permanentă confruntare care de-a lungul istoriei a pus în lumină superioritatea omului faţă de natură. Pe o scară mult redusă, orientarea sportivă înseamnă şi ea o confruntare cu natura, o întrecere care se încheie, de regulă, tot cu victoria omului, urmată de satisfacţii spirituale profunde.

Prin practicarea orientării sportive, zeci şi sute de mii de amatori din tot mai multe ţări învaţă şi cultivă îndeletnicirea străveche a omului, avântându-se în această activitate de cutezanţă plină de farmec şi mulţumiri. Ea se bucură îndeosebi de adeziunea tineretului, dar şi a vârstnicilor la care chemarea naturii îşi găseşte ecou, oferind fiecăruia aventura descoperirii şi romantismul explorării necunoscutului. Este pe deplin justificată exclamaţia: „în fine, recunoaştere” a orientariştilor englezi, care au constatat că în recenta ediţie a pretenţiosului „Little Oxford Dictionarysub genericul Orienteering a apărut noţiunea de „sport competitiv”. Revista „The Orienteer” adaugă: „este într-adevăr o piatră de hotar faptul că ea a ajuns la urechile celor din Oxford; urmează să facem ca orientarea să devină o expresie cunoscută de toată lumea”.

Iată de ce termenul orientare este tot mai frecvent utilizat, îmbogăţind limbajul cotidian printr-o nouă semnificaţie.

Acest nou sens al orientării — cuprins în dicţionare — întruneşte în mod ideal semnificaţia ei utilitară şi spirituală, definind un act care face apel, dar, în acelaşi timp, dezvoltă facultăţi din cele mai variate ale omului.

În privinţa nenumăratelor avantaje ale orientării, cel mai însemnat este, poate, faptul că ea redă naturii omul şi omului natura.

”Orientarea, sportul pădurilor”, Mircea Mihăilescu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ