Sorin Mitu – Satul românesc: prea puţin sau prea mult?

0
203

nunta-taraneasca

La fel ca mulţi intelectuali ai timpurilor mai recente, Lucian Blaga credea că veşnicia s-a născut la sat, acolo unde „orice gând e mai încet” şi unde „se vindecă setea de mântuire”.

Locuitorii satelor, ţăranii, nu au compus niciodată versuri atât de expresive despre condiţia lor şi a aşezărilor în care locuiau. Pentru ei, acestea reprezentau un dat firesc, satul însemna pur şi simplu acasă, iar viaţa nici nu putea fi imaginată altundeva în afara tărâmului natal, pe care îl considerau un veritabil axis mundi.

Pe de altă parte, adevărul este că, de fiecare dată când au descoperit noile zări citadine, mai ales în epoca modernă, ţăranii şi-au părăsit satele în masă şi s-au mutat între zidurile de piatră ale burgurilor. „Aerul oraşului te face liber”, se spunea încă din Evul Mediu, când un ţăran şerb putea să se emancipeze şi să înceapă o viaţă mai bună doar dacă reuşea să se rupă de condiţia rurală şi să se mute la oraş. De la romani încoace, ne-am obişnuit să îi numim cetăţeni (cives) doar pe locuitorii cetăţilor (de la al căror nume – civitates – vine şi termenul „civilizaţie”), în timp ce numele ţăranului, paganus (locuitorul unui sat, pagus) a ajuns să însemne în limba română „păgân”, necredinciosul care se mai închina încă la zeii de odinioară, în refugiile sale campestre.

Dar oare a mai supravieţuit ceva din lumea ţărănească de altădată în România contemporană, dacă lăsăm la o parte sentimentele de nostalgie şi de pierdere dureroasă, mărturisite de intelectualii neo-sămănătorişti? Să vedem ce a fost satul mai demult şi ce a mai rămas astăzi din obârşia veşniciei…

Origini şi trăsături ale satului tradiţional

Originile cele mai îndepărtate ale satelor româneşti, la fel ca rădăcinile propriu-zise ale neamului nostru, se pierd într-o negură (cuvânt, zice-se, de provenienţă dacică!) destul de deasă. Şi în ceea ce priveşte etimologia „satului” românesc, există o sorginte latină foarte clară, urmată de o evoluţie mai puţin limpede, cu componente sud-dunărene ceva mai greu de explicat, mai ales dacă ne temem de teoria imigraţionistă.

Potrivit majorităţii lingviştilor, cuvântul „sat” vine din termenul latinesc „fossatum”, care însemna „loc fortificat cu şanţ”, „şănţuit”. În cele mai vechi texte româneşti, datând de prin veacul al XVI-lea, este atestată o formă arhaică, „fsat”, adică acelaşi cuvânt cu care este denumit satul şi în limba albaneză. Aşadar, din „fossatum” latinesc a luat naştere „fsat” (la albanezi şi la românii din perioada medievală), iar de aici a derivat cuvântul „sat”, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi.

Tot de spaţiul sud-dunărean se leagă şi cuvântul „cătun”, pe care îl întâlnim, de asemenea, în albaneză, în dialectul meglenoromân, ca şi în alte limbi balcanice.

De când s-au format ca popor, marea majoritate a românilor au trăit în sate şi în cătune de mici dimensiuni. De obicei, în timpurile mai vechi, un sat număra cel mult câteva zeci de familii. Acestea se adăposteau mai ales în bordeie, locuinţe semi-îngropate, la câmpie, ori în case modeste din lemn, lipite cu pământ, cu o singură odaie şi acoperişuri înalte din paie, în zonele de deal sau de munte.

De cele mai multe ori, satele erau întemeiate pe malurile apelor, pe terase ceva mai înalte, ferite de inundaţii, la margini de pădure ori în alte locuri în care, prin desţelenire, lăzuire sau defrişare, comunitatea obţinea un hotar arabil, suficient de întins pentru a-şi asigura subzistenţa.

Vatra satului cuprindea locuinţele monofamiliale ale ţăranilor, cu grădinile, livezile şi adăposturile pentru animale aferente. Ele erau grupate mai răsfirat şi mai risipit în zonele de de deal şi de munte, adaptate la formele de relief de acolo, şi mai adunate la câmpie, cu uliţe ceva mai aliniate, în funcţie de cursurile de apă sau, mai târziu, de drumurile care le traversau.

Cele mai vechi sate cu o dăinuire neîntreruptă de pe teritoriul de astăzi al României datează din Evul Mediu. Existenţa unora dintre ele poate fi atestată, mai ales în Transilvania, de prin secolul al XlII-lea, fie cu ajutorul unor documente medievale, fie prin intermediul câtorva biserici din piatră, cum sunt cele din zona Haţegului, care s-au păstrat din vremuri atât de îndepărtate.

În afara vetrei satului se întindea hotarul acestuia, care asigura hrana locuitorilor. Hotarul satului era împărţit în mai multe sectoare, cu funcţii specifice. Ţarina cuprindea pământul arabil, împărţit în loturi individuale, care la începuturi erau atribuite familiilor de către obştea satului, organismul colectiv de autoconducere al acestuia.

Pe lângă vatra satului era delimitat islazul, unde păşunau în comun vitele sătenilor, din primăvară până în toamnă, iar mai încolo se afla fâneaţa, care era cosită în vederea asigurării nutreţului pentru animale pe timp de iarnă. În plus, mai puteau exista, de la caz la caz, porţiuni de teren cu destinaţii speciale, de obicei la marginea satului, cum erau viile, livezile, prisăcile, cânepiştea pentru cânepă, curechiştea pentru cultivarea verzei, iazurile cu peşte etc. În vremurile mai noi, când obiceiul îngropării morţilor în fundul grădinii a dispărut, pe câte o coastă de deal de lângă biserică, impracticabilă pentru păşunat sau arat, se întindeau crucile, ţintirimului.

În principiu, satul era o unitate autosuficientă din punct de vedere alimentar şi economic. La târguri se mai schimbau câteva produse, ţăranii veneau cu animale, grâne sau brânză, ca să cumpere o oală, un ceaun sau o năframă colorată. Dar aproape toate produsele de care aveau nevoie ţăranii, fie ele alimente, unelte sau haine, puteau fi confecţionate şi obţinute în cadrul comunităţii săteşti.

Sub raport politic şi social, satul, chiar dacă era unul locuit de moşneni sau răzeşi, adică de oameni liberi, nu avea cum să fie complet independent, ci era doar autonom, fiind încadrat în zona de influenţă a unei autorităţi superioare. În interior, obştea se autoguverna prin intermediul unui sfat sătesc, alcătuit din „oameni buni şi bătrâni”, cu atribuţii administrative, judiciare şi fiscale, iar comunitatea avea în fruntea sa un jude, care o reprezenta în raporturile cu instanţele exterioare, nobili, boieri sau zapcii ai domniei.

Preotul, celălalt personaj de vază al satului (de multe ori frate, fiu sau părinte al judelui), era, practic, tot o emanaţie a comunităţii. Chiar dacă preotul era numit, în principiu, de episcopul care îl hirotonea, „pe teren”, el trebuia să fie agreat de comunitatea credincioşilor. De cele mai multe ori, popa era fiul preotului precedent sau al altui personaj cu dare de mână din sat.

Cu totul altfel stăteau lucrurile în raporturile cu exteriorul. Cel puţin o dată pe an, de obicei la vremea secerişului, satul era „călcat” de nişte călăreţi străini, care strângeau dările către stăpânire. La începuturi, aceştia puteau să fie pecenegi, cumani sau tătari. Dar o dată cu apariţia regalităţii maghiare, a voievodatelor româneşti şi a feudalismului, călăreţii perceptori vor lua înfăţişarea de dregători ai comitatului ori ai isprăvniciei, de slujbaşi nobiliari sau boiereşti. Din punctul de vedere al ţăranilor, aceste detalii politice nu prea contau. Pentru ei, toţi călăreţii erau nişte prădători, care le dijmuiau recoltele, făcând parte din categoria primejdioasă a indivizilor străini de sat, pe care nu aveai cum să-i iubeşti şi de care aveai toate motivele să te temi.

Ca urmare, în raporturile sale cu reprezentanţii oricărei autorităţi exterioâre, satul se comporta aidoma unui arici, care se strânge ghem, cu acele orientate în afară. Când simţeau că se apropie birnicii sau feluriţi alţi „duşmani” şi suspecţi (haiduci, briganzi, soldaţi, uneori chiar simpli călători, pe care aveau obligaţia să îi hrănească şi să le dea adăpost, dacă erau de rang înalt), ţăranii fugeau pe unde apucau, îşi ascundeau vitele în pădure şi proviziile de grâne prin gropi, plângându-se că sunt oameni săraci, că recolta a fost foarte proastă şi că ei nu au nimica de dat. Ca urmare,

călăreţii scoteau harapnicele, îi supuneau pe ţărani la cazne şi puneau mâna pe tot ce apucau. Este uimitor cât de puţin lucruri s-au schimbat în societatea românească în materie de comportament fiscal, de atunci şi până în ziua de astăzi, dacă ne uităm la nivelul evaziunii fiscale, la atitudinea contribuabilului faţă de fisc, ca şi la expediţiile haotice de colectare a birurilor lansate de ANAF, doar-doar se vor strânge dările prevăzute la catastif.

Strălucirea şi suferinţele populismului

În consecinţă, ca peste tot în lume, comunitatea tradiţională era extrem de solidară în interior, dar tot atât de mefientă în raport cu cei din exterior. Şi în zilele noastre, dacă mergi în Egipt, poţi vedea în Valea Nilului sate de felahi, împrejmuite cu ziduri, la intrarea cărora stă de pază un localnic în burnus, desemnat prin rotaţie şi prevăzut cu o antică puşcă ZB, pe care i-o pune în piept oricărui străin care ar îndrăzni să calce în sat.

Date fiind aceste relaţii antagonice, între lumea rurală şi cei situaţi în afara ei s-au manifestat de cele mai multe ori raporturi de antipatie. Boierii, „obrazele subţiri”, „evgheniţii” sau chiar „ciocoii” din clasa mijlocie se delimitau net de ţărani, care erau numiţi „proşti” (în sensul de membri ai unei categorii sociale inferioare, „prostimea”), „mujici” sau „rumâni” (denumirea rezervată ţăranilor dependenţi, şerbi, care datorau claca şi erau lipsiţi de libertate personală). Nu altfel îi priveau nobilii unguri sau de altă naţie din Transilvania pe iobagii lor, dintre care majoritatea erau valahi, dar printre care se găseau şi destui maghiari sau chiar câţiva saşi.

Ca răspuns, la anumite intervale de timp, nu foarte dese, ţăranii făceau câte o răscoală, care urmărea, în stilul ei rudimentar, să-i şteargă de pe faţa pământului pe domni, pe boieri, pe arendaşii jidani sau pe alţi venetici, ca şi rânduielile impuse de aceştia. Ultimele manifestări de acest gen din România au avut loc în anii 1950, în timpul colectivizării, când ţăranii au ieşit cu furcile în calea camioanelor pline cu activişti şi securişti, trimişi să impună politica partidului la sate.

În planul istoriei universale, sentimentul dominant de indiferenţă, dispreţ şi chiar ostilitate la adresa ţărănimii, manifestat de cei care trăiau în afara satelor, avea să se schimbe o dată cu apariţia modernităţii, în vremea Revoluţiei Franceze şi apoi în epoca romantică. Membrii claselor superioare se vor apropia sufleteşte de ţărani, se vor arăta cuceriţi de valorile şi de modul de viaţă al acestora, de naturaleţea şi autenticitatea pe care credeau că le descoperă în lumea rurală şi pe care nu le întâlneau între zidurile palatelor şi oraşelor în care locuiau. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, împăratul Iosif al II-lea se va manifesta ca un adept hotărât al demofiliei, încercând pe toate căile să îmbunătăţească soarta supuşilor săi ţărani. In timp ce sora sa, regina Măria Antoaneta a Franţei, va construi în parcul de la Versailles faimoasa sa fermă ţărănească (Hameau de la Reine), în care creştea vaci de lapte, îmbrăcată ca o ţărăncuţă. împrejurarea că sub domnia lui Iosif al II-lea Horea al nostru a fost tras pe roată, iar Măria Antoaneta va fi ghilotinată nouă ani mai târziu, sub privirile încântate ale gloatei pariziene, spune multe despre dificultăţile pe care le implica relaţia dintre ţărani şi admiratorii lor spălaţi, cizelaţi şi bine intenţionaţi din lumea citadină.

Contemporanul celor doi suverani, pastorul german Johann Gottfried Herder (care a trăit o vreme printre ţăranii din Letonia, unde a descoperit farmecul vieţii de la ţară) a fost însă cel mai important intelectual care a teoretizat rolul pe care trebuia să îl joace ţărănimea în cadrul noii lumi moderne. Pentru Herder, cultura populară era adevărata păstrătoare a sufletului şi specificului naţional, tezaurul viu al naţiunii. Poporul (das Volk), din rândurile căruia ţăranii sunt cei mai autentici reprezentanţi, va deveni, prin urmare, un fel de zeu al epocii moderne, venerat de acum înainte de cohorte nesfârşite de intelectuali, în cele două secole care au urmat. În Germania, printre cei mai entuziaşti adepţi ai tilului „völkisch” s-au numărat naziştii.

Aşa s-a născut populismul, curentul ideologic şi mai apoi chiar politic care pune poporul pe locul cel mai înalt, chiar prea înalt, pentru că face din acesta ceva ce el nu a ost niciodată: o entitate perfectă şi infailibilă, căreia i se cuvine totul. Da, poporului i se cuvin multe, cât de multe, dar numai între limitele posibilităţilor şi ale bunului simţ. Iar membrii acestei colectivităţi populare – adică noi toţi – nu au doar drepturi, derivate pur şi simplu din calitatea lor de români, francezi sau germani, ci şi responsabilităţi, care sunt cu certitudine individuale. Nu suntem îndreptăţiţi să emitem pretenţii decât în măsura în care ne îndeplinim obligaţiile. Este o lecţie antipopulistă, pe care politicienii demagogi din ziua de astăzi, fie ei din România sau din Marea Britanie, o ignoră cu cinism şi lipsă de responsabilitate. Dar să nu-i mai victimizăm pe bieţii politicieni! E mai comod să dăm vina pe Herder!

În orice caz, în România, populismul, sămănătorismul, păşunismul, naţionalismul şi atâtea alte tendinţe prin care s-a manifestat atracţia faţă de cultura ţărănească -au făcut o carieră absolut remarcabilă. Să ne gândim, de exemplu, la locul pe care l-a ocupat imaginea ţăranului în literatura română, de la Alecsandri la Ioan Alexandru, de la Coşbuc la Marin Sorescu, de la Rebreanu la Marin Preda, de la Ion Pillat la Ion Gheorghe, de la Goga la Adrian Păunescu.

Să revedem portretul Căpitanului, îmbrăcat în costum popular, sau uriaşele puneri în scenă folclorice ale „Cântării României”, glorificându-l pe Nicolae Ceauşescu (aş îndrăzni să adaug aici, cu modestie, vignetele cu motive populare olteneşti, folosite în campania electorală a lui Victor Ponta). Toate aceste capodopere literare, rătăciri ideologice sau exerciţii de imagine mărturisesc fascinaţia pe care a exercitat-o satul în cultura română, de-a lungul evoluţiei noastre spre modernitate.

Şi, ca peste tot în lume unde au existat manifestări similare, aceste tendinţe au mascat, de fapt, o respingere a modernităţii, au pus în evidenţă temerile şi frustrările pe care destructurarea unei lumi tradiţionale, fără îndoială idealizată, le-a provocat printre cei care s-au simţit agresaţi de aceste schimbări.

Poeţii noştri au exaltat lumea satului pentru că se simţeau alienaţi în singurătatea oraşului; pentru că au ieşit dintr-o comunitate (Gemeinschaft), colectivistă, fundamentată pe cooperare („De ce m-aţi dus de lângă voi…”) şi au intrat într-o societate (Gesellschaft), individualistă, bazată pe competiţie.

Cu toate acestea, alţi intelectuali – probabil ceva mai puţini la număr, dacă stăm să îi socotim – au fost de părere că evoluţia de la viaţa ţărănească la existenţa modernă nu era neapărat un lucru rău, iar cei care deplângeau această tranziţie, în tonuri apocaliptice, meritau să fie ironizaţi. Din asemenea motive, Topârceanu a scris parodia sa, Viaţa la ţară: „Locuinţa mea de vară/E la ţară… /Acolo era să mor/ De urât şi de-ntristare /Beat de soare / Şi pârlit îngrozitor “.

Mulţi am fost, mulţi am rămas

Ce a mai rămas astăzi din toate acestea? Într-un fel, aproape nimic, pentru că satul nu mai este şi nu mai poate fi ceea ce era odinioară, sub raportul valorilor, al comportamentelor, al modului de viaţă. Mai există, pe alocuri, ţărani care se poartă, vorbesc şi gândesc precum neamurile lor de odinioară. Dar ei sunt tot mai izolaţi, presaţi tot mai mult de realităţile moderne şi, în cele din urmă, tot mai bătrâni. În linii mari, satul românesc tradiţional a devenit istorie şi, ca urmare, a fost evacuat din agenda publică de actualitate.

Poeţii sămănătorişti nu mai sunt chiar deloc în vogă, iar idealul lor de viaţă nu mai e decât o amintire, perpetuată de muzeele etnografice, de rapsozi sau indivizi mai mult sau mai puţin excentrici, pasionaţi de folclor. Iar domnişoarele purtătoare de ii româneşti, emisiunile şi canalele de profil de la televizor ori tarabele cu „produse populare”, etalate cu diferite ocazii prin pieţele marilor oraşe, nu pot fi considerate, în nici un caz, supravieţuiri ale vreunei lumi arhaice. Ele nu sunt nimic altceva decât capitalism, consumerism, entertainment şi societate modernă în stare pură, având ca pretext artefactele ori produsele culinare cu tentă folclorică; o nişă de piaţă care trebuie şi ea exploatată.

Dacă privim însă lucrurile dintr-un alt punct de vedere, socio-economic să-i spunem, satul românesc înseamnă încă foarte mult, ba poate chiar prea mult.

Potrivit demografilor, în România anului de graţie 2016, circa 44% din populaţie locuieşte încă în mediul rural, ceea ce reprezintă o cifră uriaşă, mai ales pentru un stat european. E vorba de aproape jumătate din totalul populaţiei, cu atât mai mult cu cât procentele de mai sus cresc semnificativ dacă ţinem cont şi de locuitorii unui număr important de foste comune mai mari, promovate pe hârtie la rangul de oraşe, ca să ieşim mai bine în statistici.

Mediul rural se întinde pe aproximativ 90% din suprafaţa României, numără vreo 2.800 de comune, nu mai puţin de 12.000 de sate şi cca. 3,8 milioane de locuinţe. Un adevărat imperiu rustic! Regiunile cu cea mai mare pondere a populaţiei rurale, de peste 60%, sunt cele din sudul Munteniei (Giurgiu, Teleorman, Călăraşi), dar şi Dâmboviţa sau Buzăul, precum şi cele din nordul Moldovei (Suceava, Botoşani, Neamţ).

Dacă ne raportăm la situaţia din alte părţi ale lumii, la acest capitol, vom vedea că mai bine decât noi (sau mai rău, după cum preferaţi să evaluăm) stau doar ţări cum ar fi Malawi (84% populaţie rurală), Afganistan (73%) sau Bangladesh (66%). China are tot 44%, la fel ca România.

Nu întâmplător, avem şi un Produs Intern Brut asemănător, în termeni de eficienţă (cea. 8.000 USD pe cap de locuitor, în valori nominale, în cazul ambelor ţări), deoarece populaţia rurală din China, la fel ca şi cea din România, contribuie mult mai puţin la crearea avuţiei naţionale, în comparaţie cu populaţia urbană, şi, prin urmare, sub raport statistic, „ne trage în jos”.

În Europa, până şi Albania, eterna noastră rivală în clasamentele extreme, are 43%, adică mai puţini ţărani, în termeni comparativi, decât România. Bulgaria înregistrează 26%. Ca de obicei, ne salvează sora noastră mai mică, Republica Moldova, care se poate lăuda cu 55 di proşenti di ţărani. În schimb, Germania are 25%, Franţa a ajuns la 20%, iar SUA la 18%. Pe deasupra, „satele” lor arată cu totul altfel decât ale noastre, iar populaţia care locuieşte în mediul rural nu e acelaşi lucru cu populaţia ocupată în agricultură.

România are cam 25% din forţa de muncă blocată în acest sector ineficient, în timp ce Germania sau Marea Britanie îşi ţin toată agricultura cu 1% din totalul angajaţilor, iar Franţa, mare producător agricol, cu 3%. Pentru că ţăranul este o persoană care trăieşte din agricultură şi nu un orăşean cu vilă şi piscină, care şi-a făcut buletin în mediul rural.

În ceea ce priveşte dinamica populaţiei rurale româneşti de-a lungul vremii, graficul care o întruchipează s-a scurs prin istorie precum o gârlă leneşă de prin câmpia Călmăţuiului, precum sufletul satului care fâlfâie pe lângă noi, ca să mai evoc o dată versurile lui Blaga. Înainte de fondarea urbs Claudiopoli, în Transilvania, ori a Cetăţii Neamţului, în Moldova (după cum se poate vedea, aşezări cu nume cât se poate de româneşti, viitoare „oraşe”, a căror denumire vine din cuvântul maghiar „vâros”), procentul de populaţie rurală bătea undeva pe la 100%.

După o mie de ani de evoluţie neîntreruptă, timp în care târguşoarele Moldovei s-au umplut cu populaţie evreiască, iar cele din Muntenia cu levantino-balcanici (despre oraşele din Ardeal nu mai vorbim), în anul 1930 am ajuns, în fine, la „numai” 78% populaţie rurală! Până în 1956, aceasta a mai scăzut cu zece procente, iar în 1977, după trei decenii de industrializare socialistă, de betoane turnate în trei schimburi în marile cartiere de blocuri comuniste, România tot mai avea 56% din populaţie cantonată la ţară. În 1992 s-a ajuns pe la 45%.

După revoluţie, timp de două decenii şi jumătate, acest indicator esenţial care măsoară gradul de dezvoltare a unei societăţi, practic, a stagnat. Au existat şi ani în care ponderea populaţiei rurale a crescut, în loc să scadă, pentru că lumea sărăcită la oraş s-a întors la ţară, să crească un porc şi să cultive cartofi, să nu mai plătească regia la bloc, fenomen mai rar întâlnit în lumea modernă, mai ales în Europa. Oamenii mai merg la sat, să se destindă, dar inversarea unei asemenea tendinţe în macro-statistici a reprezentat, într-adevăr, mult prea mult.

Această evoluţie chinuită evidenţiază, de fapt, înapoierea socio-economică a României, dificultatea cu care s-a desfăşurat, la noi, procesul de modernizare. Comunismul a reuşit să schimbe cel mai mult situaţia în respectiva direcţie, dar a făcut acest lucru în stilul său caracteristic, în mod forţat şi cu rezultate îndoielnice.

Dar nici măcar Ceauşescu nu a izbutit să aducă mai mult de jumătate dintre români la oraş, cu toate că, în ultimii săi ani de domnie, în disperare de cauză, se apucase să demoleze şi să comaseze satele, doar-doar vor ieşi ceva mai puţini ţărani la număr, iar România comunistă va fi o ţară mai industrializată şi mai urbanizată.

Satul în palimpsest

Moştenirea contemporană a acestui proces de migraţie internă este încă vizibilă, ba chiar sonoră. Masele de ţărani atrase la oraş au distrus din temelii identitatea vechilor burguri sau târguşoare cu pretenţii citadine, locuite cândva de mic-burghezi bine-crescuţi, vorbitori de română literară, fără accent, cu baston şi pălărie şi porţelanuri prin vitrinele de acasă. Pentru că erau prea mulţi şi au venit dintr-o dată, ţăranii nu s-au urbanizat, ba dimpotrivă, au ruralizat ei oraşele în care au fost transplantaţi, multe dintre ele reconstruite din temelie.

Bunacuviinţa ţărănească nu-şi mai găsea locul la oraş, iar obiceiurile de la ţară s-au metamorfozat în mod dramatic prin fabrici şi uzine, la coadă ori pe scara troleibuzului. La ţară, săteanul îşi făcea cruce, zicea un „Doamne-ajută!”, scuipa în palme, după care se apuca de tras la coasă. La oraş, coasa nemaifiind necesară, nu i-a mai rămas decât să scuipe pe jos, pe trotuar. Până n-am intrat în Uniunea Europeană şi s-au mai schimbat legile, de Crăciun, oamenii ieşeau în spatele blocului şi tăiau porcul, iar când se face nuntă, chiar şi astăzi, alaiul urcă pe scări până la etajul zece dacă e necesar, să peţească mireasa, în chiote şi sunet de taragot ori de vioară, în funcţie de regiunea folclorică.

Româna dialectală care se vorbeşte astăzi prin oraşele noastre ar fi extrem de pitorească, dacă nu ar fi asociată, de multe ori, cu maniere discutabile ori cu servicii publice de calitate îndoielnică. Într-un oraş universitar şi cosmopolit cum e Clujul, în orice oficiu din primărie îţi poate ieşi în cale un bade căruia numai pana la pălărie îi mai lipseşte, agasat că nu s-a făcut înţeles, deşi e a treia oară când ai revenit la ghişeu: „No binie, domnule dragă, da nu ţ-am zâs că tră să meri mai întâi să-ţ dieie vaucer ghie la registratură? Că doară românieaşte ţ-am vorbit!”

Religiozitatea, situată la cote foarte înalte în România, în comparaţie cu majoritatea ţărilor europene, reprezintă altă moştenire culturală, extrem de puternică, a satului românesc transplantat la oraş. Moravurile rustice pe care le evocam anterior, moştenite din anii 1970, s-au mai atenuat uneori, la a doua sau a treia generaţie, dar biserica a rămas foarte influentă, inclusiv printre cei mai tineri. Şoferul de taxi care îşi face cruce la volan, când trece prin faţa bisericii, reprezintă un spectacol pentru orice turist străin, amator de selfie-uri şi de senzaţii tari.

Accentul se schimbă şi el destul de greu, dacă se schimbă, chiar şi la a doua sau a treia generaţie la oraş. Aceasta mai ales în condiţiile în care şcoala, gardianul tradiţional al limbii literare, este tot mai puţin capabilă să formeze elevii, în vreun mod oarecare. De multe ori, profesorii înşişi sunt cei care contribuie la menţinerea practicilor lingvistice dialectale.

O ultimă moştenire rurală a ţării noastre, pe care nu mă pot opri să o evoc, este PSD-ul. Fiind cel mai important partid politic din România, după cum se prezintă singur pe site-ul său oficial, PSD-ul e cam tot atât de rural pe cât este ţara pe care a guvernat-o atâta vreme. Ba chiar ceva peste medie, nefiind o taină pentru nimeni că partidul are o priză mai puternică în mediul rural decât în cel urban. E adevărat că parcă nici la Bucureşti nu stă prea rău, dar câtă extracţie ţărănească nu înglobează şi fostul sat al ciobanului Bucur!

O parte esenţială din ceea ce a însemnat PSD-ul a înflorit pe structura noastră socio-economică ţărănească. Nu vorbim aici de stânga politică, de împrejurarea că ţăranii sunt mai săraci şi din acest motiv social-democraţii le apără interesele. Partidul a speculat, în ultimii 25 de ani, cu totul alte caracteristici ale lumii ţărăneşti, în primul rând conservatorismul specific acesteia, teama de schimbări. Pe cât posibil, să nu schimbăm nimic: primarii, foştii şefi ai CAP-ului, stilul populist etc. Dacă s-ar fi putut cumva, la începutul anilor 1990, nici comunismul.

În al doilea rând, partidul a cultivat cu abilitate spiritul colectivist, gregar, specific mentalităţii ţărăneşti. Pesediştii s-au prezentat întotdeauna ca nişte oameni populari, ,de-ai noştri”, fie folosindu-se de reţelele clientelare şi de solidaritate din lumea satului, prelungite apoi până la nivel de judeţ, fie prin intermediul naţionalismului, la nivelul ideologiei înalte.

Satul este un tărâm fermecat, pentru cine stă să-l asculte, să-l simtă şi să-l înţeleagă

În fine, corupţia însăşi, mecanismul de care s-a servit în primul rând PSD-ul (în calitatea sa de prim partid al ţării) pentru a se menţine la guvernare, a înflorit în mediul prielnic al tradiţiilor noastre rurale, răstălmăcite şi nepotrivite, de fapt, în contextul lumii moderne. „O mână spală pe alta”, „să-i iertăm, că şi ei sunt de-ai noştri”, „tu n-ai face tot aşa în locul lui?” – sunt formule care ilustrează o filosofie de viaţă necesară, probabil, prin veacul fanariot, dar extrem de toxică în zilele noastre, când e vorba de gestionarea banului public.

Desigur, PSD-ul nu a fost singurul partid care a intuit că legătura cu lumea conservatoare a satului (sau a satului în palimpsest, a satului deghizat în oraş) este esenţială în peisajul electoral din România. Un oraş modern cum e Clujul (care nu e populat însă doar de studenţi, ci şi de mase de ţărani transplantaţi la oraş din fostele comitate iobăgeşti ale Transilvaniei) a ales timp de 12 ani ca primar un politician naţionalist rudimentar, cum a fost Gheorghe Funar, pentru că electorii îl simţeau de-al lor. Funar era cel care ne apăra de unguri, care le arăta „lor” cine-i stăpân în ţara „noastră”, care era „de-al nost”.

Iar când în sfârşit a apărut Emil Boc, în 2004, marea provocare pentru acesta a fost să capteze el electoratul lui Funar, să dea impresia că şi el este „de-al nostru”, „fain ficior”. Băiatul de la Răchiţele, care ştie să tragă la coasă şi cântă „Puşca şi cureaua lată”, a devenit la fel de popular printre clujeni, şi asta ţine tot de 12 ani. Împrejurarea că sub administraţia sa oraşul a progresat enorm i-a consolidat, fără îndoială, poziţia. Dar fidelitatea alegătorilor lui Emil Boc, care îi disperă pe adversarii săi politici (cum mă disperau pe mine mandatele lui Funar), se explică şi prin conservatorismul unei părţi importante a electoratului clujean. Un sat mare, travestit în oraş, care votează cu cine ştie el.

Întoarcerea la Herder

Satul este un tărâm fermecat, pentru cine stă să-l asculte, să-l simtă şi să-l înţeleagă. Mă număr printre aceştia. Am iubit întotdeauna satul şi ţăranii, cu o pasiune adâncă şi definitivă, rod al formării mele într-o cultură marcată de populism, dar şi al experienţelor personale de viaţă.

Să alergi după caprele satului, copil fiind, pe cărărui străjuite de tufişuri mustoase, să pleci înainte de mijirea zorilor pentru o zi de muncă aspră la câmp, până nu te prinde dogoarea amiezii, să păşeşti în bisericuţa din deal, sfios, călcând pe urmele bunilor şi străbunilor tăi, care au făcut acelaşi lucru timp de sute de ani înaintea ta… Sunt cele mai frumoase lucruri din lume, pentru mine. Dar toate acestea sunt trăiri profund subiective. Iar sentimentul trebuie pus în echilibru cu raţiunea, trecutul cu prezentul, satul cu oraşul.

Între suflet şi intelect se cuvine să domnească armonia. Este exact ceea ce ne propunea şi Herder, acum două secole şi mai bine, pe vremea când asculta baladele ţăranilor letoni.

Sorin Mitu, profesor, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată şi studiul naţionalismului. Director al Departamentului de istorie modernă la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj.

SINTEZA , 30, iulie 2016

LĂSAȚI UN MESAJ