Sofia Vicoveanca: “Anii nu sunt cei din buletin, ci aceia pe care-i simţi, pe care-i ai în suflet”

0
333

0-293056-sofia_vicoveanca_zi_de_nastere_38968342dbSentimente de primăvară, tâlcuite de cea mai iubită şi preţuită interpretă de muzică populară din Bucovina .

Roata vieţii se-nvârteşte…

– Ce mai faceţi, doamna noastră dragă?

– Minunat. Bine de tot. Muncesc, umblu, slavă Dom­nului, am de lucru! Pe 1 octombrie, voi face cinci­­zeci şi cinci de ani de când slujesc cu pasiune şi dă­ruire scena şi muzica. Dacă dă bunul Dumnezeu să ajung până atunci, sunt fericită. În rest, nu mă uit în bu­letin, ca să nu mă întristez. De fapt, glumesc când zic asta, pentru că eu am spus-o şi o voi repeta cât timp voi trăi: anii nu sunt cei din buletin, ci aceia pe care-i simţi, pe care-i ai în suflet. Spun asta şi în spec­tacolele mele, adresându-mă mai ales femeilor, pentru că pe ele le marchează cel mai mult trecerea timpului. Eu tare vreau ca femeile să se simtă bine în sine, doar ele cu ele, indiferent de vârstă. Şi să muncească aşa cum fac şi eu, să muncească încontinuu. Eu asta am făcut de când mă ştiu, nu m-am oprit din muncă niciodată şi timpul trece pe lângă mine fără să îi simt semnele, fără nici o povară.

– Când spuneţi “muncă”, vă referiţi la muzică, în primul rând…

– Da, nu-mi las urechile astupate nicicând, ascult şi iar ascult muzică, şi iată că după multe cercetări prin cu­legerile vechi, am găsit muzică neimprimată nicio­dată, îndeajuns pentru două discuri. Unul dintre CD-uri este deja în lucru – douăzeci şi una de piese, alături de o formaţie de lăutari. Va apărea cu siguranţă anul acesta. Celălalt va avea şi el douăzeci şi trei de me­lo­dii, şi, cu ajutorul Domnului, poate tot anul ăsta va fi dat publicului spre ascultare. Sunt piese nemai­auzite (eu nu am făcut niciodată reluări), sunt unice şi, în plus, eu sunt în cursă cu tim­pul. Mulţumesc Dom­nului, sunt bine, sănătoasă, dar la peste şaptezeci de ani, orice se poate întâmpla, şi atunci, atâta timp cât mă mai ţine glasul, îi dau zor. Unele dintre melodii sunt culese încă dinainte de revoluţie, când cenzura nu ne lăsa să cântăm despre durere şi necazuri. Atunci totul trebuia să fie ferice şi verde. Textele sunt din culegeri, pentru că dacă am ceva în casă, acelea sunt cărţile. Soţul meu mi-a lăsat pereţii casei tapetaţi cu mii de cărţi.

– Ce vă mai face familia – fiul, nepoatele – de care sunteţi aşa de legată?

 Familia este foarte bine. Nepoata cea mică are îndată unsprezece ani, iar cea mare, Sofia, a făcut şai­sprezece ani pe 16 martie, când am sărbătorit-o prin­tr-o excursie în Israel. Am mers cu toţii, fiul meu, nora şi cele două nepoţele, la mormântul sfânt. Acesta a fost darul meu, pentru că Sofia şi-a dorit foarte mult acest lucru. Dacă mă moşteneşte vreuna dintre ele? Cea mică are glas, dar îi plac animalele, acolo îşi re­varsă toată dragostea. Cea mare are înclinaţii literare, e foarte graţioasă şi cu o ambiţie de fier. Sunt copii. Toţi copiii sunt frumoşi. Cert este că nu le forţăm cu nimic. Fiul meu e operator la TVR, eu am adunat la rân­dul meu ceva relaţii, nu ne-ar fi fost greu să ne fa­cem copiii cunoscuţi, dacă voiam. Dar, nu. Acum este vremea învăţăturii şi numai a învăţăturii, a disciplinei, a creării de principii sănătoase, abia apoi se va vedea încotro se îndreaptă talentul fiecăreia. Eu le spun me­reu, aşa cum i-am spus şi fiului meu, că fără muncă nu se poate. Dumnezeu iubeşte oamenii care mun­cesc. Rostul vieţii e dat de muncă. Cine-i apucă dru­mul e împlinit. Mă bucur mult că nepoţelele mele mă ascultă. Avem întâlnirile noastre de taină. Îmi spun “mămucă”.

“Doamne, îmbătrâneşte-mă, dar nu-mi lua minţile”

Aveţi o familie frumoasă, dar aflată departe de dvs., soţul v-a murit, nu vă simţiţi niciodată singură?

– Nu prea mă simt singură. Dar dacă se întâmplă, totuşi, să mă caute sentimentul singurătăţii, imediat mă apuc de muncă şi gândul negru pleacă. Apoi, prin­cipalul meu leac pentru toate cele este rugăciu­nea. Rugăciunile pornite din străfundul sufletului sunt adevărate medicamente. Eu am multe rugăciuni pe care le rostesc des, dar două sunt cele mai fierbinţi. Una este: “Doamne, îmbătrâneşte-mă, dar nu-mi lua minţile”. Şi o alta, care mă întregeşte de fiecare dată când o rostesc: “Doam­ne, te rog mă ajută şi mă în­vaţă cum să mă rog, cum să mă port, cum să mă sme­resc, cum să iubesc, cum să rabd şi cum să iert”. Îi mai mulţumesc Domnului pen­tru sănătate şi, slavă Lui, mă simt bine, nu mă doa­re absolut nimic, nici nu ştiu dacă am ficat, sto­mac, cap… chiar mă simt sănă­toasă. E adevărat că de când nu mai este soţul meu, nu prea mai gătesc, mă­nânc crudităţi, salate, lucruri sim­ple, proaspete, iar după cinci seara, nu mai mănânc ni­mic, iar asta con­tea­ză mult. Nu beau cafea. Din cau­za aceasta, nu am vizitatori şi nu stau la bârfe, pentru că ştiţi cum se spune: bărbaţii pun ţara la cale la birt, femeile la ca­fea. Eu nu beau cafea, deci nu stau la ta­cla­le. Ei, sunt muiere, mai aplec şi eu urechea dacă se iveşte ocazia, dar nu am prietene cu care să mă întâlnesc, cu care să mă vizitez aşa, la o bârfă. Acum, scumpă doamnă, sin­guri sau nu, pălituri de tot felul primim în viaţă, dar eu am învăţat că lucrurile pe pă­mântul ăsta sunt aşa cum sunt, nimeni nu ştie cât are de petrecut prin lume, aşa că eu nu mă mai amărăsc cu nimic. Refuz să îmi amărăsc zilele pe care le mai am, aşa cum refuz să amărăsc pe alţii. Ba chiar, prin natura meseriei, încerc din răsputeri să aduc numai bu­curie. Ştiu că muzica mea feri­ceşte pe cei care o as­cultă, dar chiar şi aşa, caut să mă asigur de fiecare dată de acest lucru. În concerte, de pildă, cer să fie cât mai bine luminat pu­blicul. Îmi place să-l văd, să văd chipurile oamenilor. Când nu sunt pe scenă, şi mă aflu în sală, ca spectator, îmi pla­ce să fiu impresionată de actori sau de cântăreţi, să-i văd la chip. Când lu­mina cade pe oameni, pot observa cât de mult le ating sufle­tele cu muzica mea. Văzându-i, ştiu dacă îi am în mână sau dacă mintea le fuge în altă parte, ceea ce ar fi foarte grav.

Primăvara, draga noastră, bate iarăşi la fereastră

– Suntem în plină lună mai şi aveţi o stare aşa de bună, să fie de vină şi pr­imăvara?

– Of, doamne! Primăvara e ano­tim­pul meu. Eu sunt năs­cută toamna, dar primăvara e vremea mea. O ador. Lumea mă vede aşa, serioasă, sobră, şi poate crede că aşa este şi sufletul meu. Se înşeală! Su­fletul meu râde la primul cânt de privighetoare dimi­neaţa şi la ultimul seara. Mă bucur ca un copil când văd mugurul pe ram. Primăvara îmi uit vârsta, simt cum zbor, tânără şi fericită. Eu hrănesc nişte porum­bei care îmi vizi­tează fereastra, le pun arpa­caş, grâu­şor. Am lipsit câteva zile, şi când am intrat în casă, mă aşteptau cu toţii, dragii mamei, la fereastră. Aşa de drag mi-a fost! Iubesc ani­ma­lele, păsările, atâtea lu­cruri frumoase avem de învăţat de la ele!…

– Ce contează cel mai mult pentru dvs. acum?

– Sănătatea. Ea e cea mai importantă, fiindcă atâta timp cât suntem sănătoşi, suntem foarte bogaţi. Apoi, este liniştea. De fapt, dacă îi urez cuiva un gând bun, încep cu liniştea, pentru că dacă o ai, ai şi sănătate. Poţi fi sănătos tun, dacă ai o nelinişte, aceea te poate îm­­bolnăvi. Celelalte vin, căci de munceşti, aduni su­ficient cât să-ţi faci viaţa frumoasă. Nu uitaţi că goi venim pe lume şi goi ne ducem.

– Colindaţi neîncetat ţara prin turnee, sunteţi me­reu în mijlocul oamenilor, cum îi simţiţi pe români?

– Of, n-aş vorbi despre asta. Sunt ani de când observ oamenii de pe stradă, şi sunt trişti. Am mers şi prin multe ţări străine, iar acolo oamenii îţi zâmbesc, de parcă te cunosc de undeva, iar la noi, românii trec posaci unul pe lângă altul. Nu ştiu ce-o fi. Dacă e să ne legăm de politică, eu zic că politica mea e cea mai bună, pentru că încerc să păstrez tra­diţiile neamului meu. Altă politică nu ştiu. Nu am ce să zic mai mult. Poate doar atât: fiecare ar trebui să facă numai ce ştie. Mai nou, cu toţii ne pricepem la toate cele, şi mai ales la politică. Dacă am face ceea ce suntem meniţi să facem, am primi ce ni se cade, cât ni se cade, şi am fi mult mai fericiţi. Eu toată viaţa am încercat să fiu precum tatăl meu, care a fost un om deosebit, vertical şi curat la suflet. A suferit enorm în timpul războiului, a fost prizonier la ruşi foarte mult timp. Nici noi nu am dus-o prea bine – eram o familie destul de avută, de loc de lângă Chişinău, iar la deportare am rămas cu ceea ce aveam pe noi. Dar am rezistat. Iar când s-a întors tata, eram destul de matură ca să văd ce mare caracter era. Putea vecinul să aibă palate, nu-i păsa, ba chiar se bucura sincer de succesul altuia, dar dacă te legai de o fărâmă din munca lui, devenea fiară. Mi-ar fi plăcut să semăn mai mult cu el… Lipsa de invidie, asta, da, am moştenit-o de la tata.

– Sunteţi modestă! Viaţa şi cariera dvs. spun că aţi moştenit mult mai mult decât atât…

– Sper, nu ştiu, fiecare om este înzestrat cu ceva. Cred asta cu toată puterea. La fel cred că nu există om făcut numai din lumină şi altul numai din nori. Dumnezeu ne-a creat în echilibru, iar spre păstrarea lui trebuie să tindem mereu. Mie îmi sunt dragi oame­nii. Chiar şi la spectacole sau la petreceri, eu mă arunc în mijlocul lor, să mă vadă de aproape, nu mă feresc de ei niciodată. Mulţumesc lui Dum­ne­zeu pen­tru iubirea semenilor mei. Ei îmi dăruiesc iubire, iar asta mă înalţă. Un exemplu: eu merg des cu trenul, iar în gară, toa­tă lumea aleargă, nimeni nu stă degeaba. Ei, când în goa­na lor mă recunosc, aşa, nemachiată şi îm­bră­cată simplu, când mă opresc să-mi spună o vorbă bună, simt că tot ce am făcut şi fac în viaţa mea are rost. Iar când mă opreşte şi câte un tânăr, aceea e bucurie nemăr­ginită. Tineri din toate colţurile ţării, care recu­nosc un interpret de fol­clor – acesta e un fapt care mă bucură enorm, înseamnă că muzica populară le place, nu stă să moară. Ei, şi poate am şi eu o figură uşor de memorat…

– Sunteţi o femeie frumoasă, doam­nă Sofia…

– Nuuuu, eu nu sunt frumoasă. În tinereţe chiar am suferit din cauza asta. Tocmai de aceea, când m-am ho­tărât să urmez ca­riera muzicală, să mă arunc pe scenă ca solistă, am ştiu că singura mea şansă era să cânt foarte bine. În tine­reţe, am avut ocazia să o văd într-un spectacol, la Arad, pe Maria Pietraru. Ţin minte şi acum că atunci când a apă­rut pe scenă, toată sala a fă­cut: “iiiiiiiiiiiii”, înainte să spună vreo vorbă, atât de fru­moasă era. Atunci mi-am zic că la mine nu se va întâmpla asta niciodată, la mine trebuie să conteze textul şi glasul. Mi-am propus ca, dacă după un spectacol vreun bădiţă din public va fi întrebat dacă sunt frumoasă, el să spună că nu ştie. Înţelegeţi? Să nu-i dau ocazia să mă analizeze. Culmea este că mie nu mi se pare că am glas frumos. Nu cânt frumos, am doar un timbru spe­cial şi multă dragoste pentru cântec, pentru poezie, pen­tru tradiţie, dar şi pentru nou. Tot timpul am în­cercat să vin în faţa publicului cu lucruri inedite. Nu pot fi confundată, iar mie mi-a fost de ajuns, pentru că acesta este un lucru extrem de important în artă.

– Dragă doamnă, o ultimă întrebare: ce vedeţi acum, când închideţi ochii?

– Maci. Maci roşii. Mii şi mii de maci în câmp. Apoi flori multe, multe, multe, şi copaci înfloriţi, şi pă­sări, multe păsări cântând. Viaţă! Vedeţi, e primă­vară afară şi primăvară în inima mea.

Sursa: formula-as.ro

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ