Smerenia trebuie căutată și trebuie trăită

0
172

floriceleSmerenia trebuie înţeleasă în două feluri, şi anume smerenia femeii păcătoase, de pildă, şi smerenia Maicii Domnului. Nu sunt la fel. Femeia păcătoasă avea mai mult conştiinţa păcatului, conştiinţa că este păcătoasă şi avea o smerenie din conştiinţa că a făcut păcate şi cerea de la Dumnezeu iertare. E un tip al smereniei, şi această smerenie o avea şi vameşul din pilda cu vameşul şi fariseul, care-şi bătea pieptul şi zicea: „Doamne, milostiv fii mie păcătosului”, îşi recunoştea păcatele, iar smerenia lui era aceea de a-şi recunoaşte păcatele, izvora din recunoaşterea păcatelor. E un chip al smereniei. Maica Domnului însă avea o smerenie care nu era întemeiată pe conştiinţa păcatelor, ci Maica Domnului avea o smerenie ca rezultat al virtuţilor. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre smerenia ca rezultat al virtuţilor. Zice că smerenia este aceea pe care o avem când sufletul a trecut prin toate locaşurile virtuţilor şi a ajuns la smerenie. O astfel de smerenie a avut Maica Domnului şi o astfel de smerenie o are în vedere când zice: „Că a căutat – Dumnezeu – spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Smerenia Maicii Domnului este prin urmare o smerenie ca rezultat al virtuţilor şi noi trebuie să avem smerenia cea corespunzătoare cu viaţa noastră: dacă ştim că avem păcate trebuie să avem smerenia cea din păcate, dacă ne-am mutat de la păcate la virtuţi să avem smerenia cea din virtuţi. O astfel de smerenie din virtuţi nu a avut numai Maica Domnului, ci şi Sfântul Ioan Botezătorul când zicea despre Domnul Hristos şi despre el însuşi: „Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez” (Ioan 3, 30).

Stimaţi ascultători, în orice caz smerenia ne ajută foarte mult şi de aceea progresul duhovnicesc arătat ca o casă duhovnicească are în cuprinsul lui, ca un fel de legătură a tuturor faptelor bune, smerenia pe care trebuie să o aibă toţi aceia care fac anumite fapte bune. Căci noi nu putem ajunge nici măcar la măsura aceea pe care a avut-o în vedere Domnul Hristos când a spus – în Sfânta Evanghelie de la Luca: „Şi voi când toate acestea le faceţi spuneţi: slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut” (Luca 17, 10). Să nu uităm însă că smerenia este un har fără de nume, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul că nimeni nu poate spune, nu poate defini smerenia, ci ea este ca un fel de miere. Şi zice Sfântul Ioan Scărarul că „aşa cum nu poţi descrie dulceaţa mierii cuiva care nu a gustat mierea, tot aşa nu poţi spune despre smerenie cuiva care nu are smerenia”. Fiind un har fără de nume, smerenia trebuie cerută de la Dumnezeu. Şi atunci dacă o avem, indiferent de chipul smereniei – smerenia care ne duce la pocăinţă sau smerenia care ne încredinţează despre virtuţi dar ştim că ceea ce avem pozitiv în noi este un dar de la Dumnezeu – smerenia îşi are rostul ei şi trebuie căutată şi trebuie trăită. Smerenia, în înţeles de rezultat al virtuţilor – spune Sfântul Petru Damaschin – este ceva care ne îndatorează şi mai mult. Adică omul care împlineşte voia lui Dumnezeu, face binele, trebuie să ştie că e dator cu şi mai mult bine, pentru că el trebuie să se considere ca unul care a fost ales de Dumnezeu ca Dumnezeu să fie împreună-lucrător cu omul. Şi dacă Dumnezeu ne alege ca să fie împreună-lucrător cu noi, ne dă de fapt o cinste mai presus de noi şi aceasta ne obligă şi mai mult să fim disponibili pentru a face şi mai mult bine, pentru a primi şi altă cinstire de la Dumnezeu în împlinirea binelui.

Când ajungem la trepte de acestea care aduc bucuria, care aduc iubirea, care aduc nepătimirea, care aduc preamărirea lui Dumnezeu, care aduc roada Duhului, care-L aduc pe Duhul Sfânt în conştiinţa noastră, în simţirea noastră, care ne ridică mai presus de noi, care ne duc pe Muntele Taborului, pe muntele cel duhovnicesc al Taborului – pentru că în ultima analiză raiul este un fel de generalizare a Taborului -, când avem astfel de stări sufleteşti, atunci Îl avem pe Domnul Hristos ca oaspete în sufletul nostru

Prescurio pentru cuminecături” – Arhim. Teofil Părăian

LĂSAȚI UN MESAJ