Simeon, Mitropolit al Noii Smirne – Predică la Izvorul Tămăduirii: Raiul pământesc

0
31

Biserica Ta, Născătoare de Dumnezeu, s-a arătat Rai (din Troparul Praznicului)

Fraţii mei iubiţi, două lucruri, două evenimente constituie, conform Sinaxarului zilei, subiectul praznicului de astăzi, din vinerea Săptămânii Luminate. Cel dintâi, este prăznuirea anuală a ctitoririi măreţei bisericii afierosite Născătoarei de Dumnezeu care s-a numit „Izvorul dătător de viață”.

Biserica aceasta se găsea în afara Constantinopolului, în părţile ţinutului Eptapirghios. Locaşul acesta vestit fiind distrus, a început să fie rezidit în 1833, şi a fost sfinţit cu toată cinstea cuvenită de către Patriarhul Constantiu al II-lea, la 2 februarie 1835. Al doilea eveniment este pomenirea minunilor mai presus de fire pe care le-a săvârşit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în această biserică, prin izvorul apei sfinţite care există acolo.

Aceasta ne relatează şi troparul sărbătorii. Biserica Născătoarei de Dumnezeu s-a arătat Rai, din care ca nişte izvoare dătătoare de viaţă veşnică curgeau vindecările diferitelor boli ale credincioşilor care veneau cu credinţă şi o rugau pe Maica Domnului.

Evenimentul acesta al sărbătorii de astăzi ne oferă prilejul să înţelegem însemnătatea locaşului ortodox ca centru al vieţii noastre bisericeşti.

Fraţii mei iubiţi, centrul fiecărei parohii este biserica. În jurul bisericii care se găseşte în centrul vieţii sociale se desfăşoară viaţa oricărei comunităţi eclesiastice. De aceea şi clădirea însăşi o numim biserică, fiindcă ea constituie expresia sensibilă a Bisericii însăşi.

Locaşul de cult este, după Sfântul Gherman al Constantinopolului, casă dumnezeiască. Biserica este casa Părintelui nostru, Dumnezeu, şi aici ne adunăm toţi credincioşii, familia întreagă, a fiilor lui Dumnezeu, ca să oferim ofrandă de jertfă şi iubire Mântuitorului şi Izbăvitorului nostru înviat.

Intrând în locaşul de cult, nu intrăm într-o clădire rece şi neînsufleţită, ci pătrundem într-o comunitate, într-o societate nouă, în comuniunea iubirii, în comuniunea persoanelor care îşi împărtăşesc iubirea, care se întâlnesc între ele şi care vin toate în legătură şi întâlnire cu Dumnezeul Cel viu şi adevărat.

În biserică nu există graniţe despărţitoare, nu există deosebirile pe care le vedem în afara societăţii: bogaţi şi săraci, învăţaţi sau simpli, cunoscuţi sau necunoscuţi, rude sau străini. În Biserica lui Dumnezeu toţi suntem egali, fraţi, toţi devenim mădulare ale familiei celei mari a fiilor lui Dumnezeu.

Biserica este încă o Golgotă continuă, locul jertfei tainice şi nesângeroase a lui Hristos. Cu siguranţă putem să ne rugăm lui Dumnezeu în tot locul, dar posibilitatea împărtăşirii din masa lui Dumnezeu, din masa euharistică, există doar în biserică. Aici se săvârşesc Sfintele Taine, aici se propovăduieşte cu autoritate adevărul evanghelic, aici se binecuvintează momentele cele mari ale vieţuirii noastre. Aici, în biserică, uniţi, cu o singură inimă şi cu o singură gură putem să-L numim pe Dumnezeu Tatăl nostru şi să cerem mila Lui.

Înlăuntrul acestei perspective a credinţei ortodoxe şi a evlaviei eclesiastice este foarte firesc să privim locaşul ortodox ca un Rai, aşa cum spune troparul praznicului de astăzi, că „un cer mult-luminat”, aşa cum subliniază o altă cântare, ca un „liman duhovnicesc al sufletelor”, aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi această convingere adâncă va trebui în chip sigur să definească relaţia şi atitudinea noastră faţă de biserica lui Dumnezeu, faţă de locaşul sfânt al parohiei noastre, dar şi faţă de orice alt locaş dumnezeiesc.

Iubirea este prioritară. Toţi ne iubim casa în care locuim. La fel, sau şi mai mult, să iubim casa lui Dumnezeu, biserica enoriei noastre. Dacă David şi israelitul evlavios simţeau în general o iubire nemărginită pentru templul lui Dumnezeu: Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor, doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului; inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu (Psalmul 83, 2-3), mult mai fierbinte iubire va trebui să simţim noi, creştinii, pentru templul nostru, în care nu se jertfesc animale necuvântătoare, ci însuşi Dumnezeu Care Se oferă spre hrană credincioşilor.

A doua este frica de Dumnezeu şi evlavia sufletului.

Fraţii mei iubiţi, dacă Dumnezeu i-a cerut lui Moise să se apropie de locul rugului neîncălţat – dovada celei mai mari evlavii – pentru că pământul era sfânt (Ieşirea 3,5), cu mult mai multă teamă şi cu mai multă evlavie va trebui să intrăm noi şi să rămânem în biserica noastră creştină.

Îl adorăm pe Domnul nostru, aşa cum zice Apostolul Pavel, cu închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială (Evrei 12, 28). Rămânem în biserică în timpul Imnului heruvimic, din Sâmbăta cea Mare, cu „frică şi cu cutremur”, alungând orice gând pământesc şi păcătos.

Şi încercăm să ne împărtăşim în mod conştient, din Jertfa obştească. Să luăm parte activ şi să nu ne găsim acolo doar trupeşte. Astfel să-L adorăm pe Dumnezeu, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul, în Duh şi Adevăr (Ioan 4, 24), simţind câte se săvârşesc acolo, înţelegând cuvintele care se grăiesc sau se cântă, afierosindu-ne scopului celui mai înalt pentru care existăm, împărtăşirea adevărată cu Părintele nostru, Dumnezeu.

Iubiţi fraţi, biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca şi orice biserică creştinească este un Rai adevărat, expresia vizibilă a Bisericii Universale a lui Hristos, cerul pe pământ. Acest mare adevăr să nu-l uităm niciodată. Şi Domnul nostru Cel înviat, prin mijlocirile Preacuratei Sale Maici, ale Izvorului dătător de viaţă, să ne învrednicească să-L adorăm în Biserica Lui în chip corect întotdeauna, cu o gură şi cu o inimă, cu buze neprihănite şi curate, cu inimă smerită şi plină de iubire.

 

Şi a înviat a treia zi după Scripturi 

Şi au crezut Scripturii şi
Cuvântului pe care l-a grăit Iisus

Fraţii mei iubiţi, Hristos a înviat şi învierea Lui constituie evenimentul cel mai cutremurător al istoriei omeneşti. Este adevărul cel mai înalt, cel mai mare al credinţei creştine, temelia neclintită pe care se sprijină propovăduirea Bisericii, învierea este izvorul vieţii celei noi în Hristos, chezăşia cea nesecătuită a nădejdii creştine, a speranţei care arde ca o candelă neadormită în inimile noastre, în inimile tuturor creştinilor.

Însemnătatea învierii este atât de mare, încât Apostolul Pavel a ajuns să propovăduiască faptul că dacă Hristos n-a înviat credinţa noastră creştinească este deşartă şi goală de orice conţinut. Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre (I Corinteni 15,17). Dacă Hristos n-a înviat atunci noi care în viaţa aceasta ne-am pus nădejdile noastre doar în Hristos suntem mai de plâns decât toţi oamenii (I Corinteni 5,19).

La acest mare eveniment al învierii lui Hristos se referă şi pericopa evanghelică a praznicului de astăzi.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în primul an al activităţii Sale publice, la puţin timp după minunea din Cana Galileii, a urcat la Ierusalim ca să ia parte la marele praznic al Paştelui. Şi acolo a găsit templul într-o stare înfricoşătoare, plin de negustori şi de schimbători de bani. Din pricina aceasta, făcându-şi un bici de ştreanguri i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile, şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele (Ioan 2,15).

Iudeii, mânioşi, au cerut să afle de unde izvora această autoritate a Lui pusă în lucrare, şi L-au întrebat: Cu ce semn arăţi că faci acestea? Şi Domnul le-a spus atunci despre templul din Ierusalim, că dacă l-ar dărâma, El va putea să-l ridice în trei zile.

Cuvintele acestea ale lui Hristos erau profeţia cea mai clară a învierii Lui. Atunci însă nimeni, nici chiar ucenicii Săi, n-au înţeles însemnătatea lor. Apostolii şi-au amintit şi au priceput înţelesul acestor cuvinte doar atunci când Domnul a înviat. Şi credinţa ucenicilor în Sfânta Scriptură, prin care s-a profeţit învierea, şi în cuvintele acestea ale lui Hristos i-au întărit: Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese Iisus (Ioan 2, 22). Adică, atunci când a înviat, ucenicii şi-au adus aminte că despre aceasta le-a vorbit, şi au crezut în Scriptură şi în cuvintele pe care Iisus le-a grăit.

Într-adevăr, învierea lui Hristos a fost un eveniment care a fost profeţit înainte cu multe veacuri în Vechiul Testament.

Despre învierea lui Iisus vorbeşte profetul David: Pentru aceasta s-a veselit inima mea, şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde. Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea (Psalmul 15, 9-10). Prin cuvinte mai simple textul ar suna aşa: inima mea s-a umplut de desfătare şi limba mea grăieşte bucurie mare, chiar şi trupul meu, când voi muri, va fi aşezat şi se va sălăşlui în mormânt, şi va învia acolo cu nădejde. Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în iad, încât să rămână acesta în acel loc, nici nu vei îngădui să sufere putreziciunea mormântului cel care se afieroseşte Ţie.

La învierea lui Hristos se referă şi marele profet Isaia: Morţii Tăi vor trăi, şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi, cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci rouă Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia (Isaia 26, 19). Despre persoana lui Mesia, acelaşi profet va grăi: Pentru aceasta îi vor da partea Sa printre cei mari, şi cu cei puternici va împărţi prada ca răsplată pentru că Şi-a dat sufletul Său spre moarte, şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa (Isaia 53,12). Adică, prin aceasta îi va câştiga pe mulţi, şi de la oamenii neînsemnaţi va primi laurii, pentru că Şi-a dat viaţa Sa morţii.

Despre învierea lui Hristos n-a profeţit însă doar Vechiul Testament. Însuşi Domnul a vorbit profetic cu mult înainte de Patima Sa. Pentru prima dată a grăit către ucenicii Săi lângă Cezarea lui Filip (Marcu 8,31). De asemenea, după slăvită Sa Schimbare la Faţă (Luca 9,31). A grăit încă urcând pentru ultima dată la Ierusalim (Marcu 10,33-34).

Despre învierea Sa Domnul a prezis şi când a vorbit despre semnul profetului Iona (Matei 12,39-40).

Învierea Sa a preînchipuit-o şi prin cuvintele pe care le-a grăit în pericopa de astăzi, despre ridicarea în trei zile a templului.

Însă propovăduirea cea mai minunată şi mai măreaţă despre învierea Sa este cea pe care a făcut-o Martei, sora lui Lazăr: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac (Ioan 11, 25-26). Adică Eu sunt învierea şi viaţa, cel care crede în Mine, şi dacă moare va trăi, şi oricine care trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată.

Acest mare eveniment al învierii ne-am învrednicit să-l prăznuim în zilele acestea pentru încă o dată. Atunci când Domnul a înviat, ucenicii au crezut în mărturiile Sfintei Scripturi şi în cuvintele lui Hristos. Noi însă, care avem pe lângă acestea predica Apostolilor, sângiuirile mucenicilor, lacrimile cuvioşilor, la 20 de secole după adevărul învierii care, războit fiind cu turbare, el rămâne neclintit, oare mai credem?

Mai avem înlăuntrul nostru o credinţă vie? Este Domnul Cel înviat centrul şi axul vieţii noastre? Încă ceva: trăim după voia Domnului nostru înviat? Este Evanghelia Lui o regulă de viaţă în lupta noastră de zi cu zi? Ne mişcăm în lumina care a răsărit din mormântul dătător de viață al lui Hristos?

Fraţii mei iubiţi, îndemnul marelui Apostol Pavel pentru toţi este: Precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii (Romani 6,4).

Învierea lui Hristos înseamnă credinţă statornică şi iubire fierbinte faţă de Hristos Cel înviat. Învierea înseamnă oamenii înviaţi din căderea păcatului, eliberaţi de legătura patimilor, învierea înseamnă o viaţă nouă, un mers luminos de pe pământ la cer.

Crucea şi învierea

Crucii Tale ne închinăm Stăpâne, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim (Stihira 1 a lui Anatolie, glas 7)

Crucea şi învierea, fraţii mei iubiţi, sunt culmile cele mai înalte ale tainei mântuirii în Hristos. Fără Cruce nu există înviere, şi fără înviere jertfa Crucii rămâne neîndreptăţită, şi lucrarea mântuirii neîntregită. De aceea taina Crucii nu se desparte de minunea minunilor, care este învierea. Domnul a murit cu adevărat ca om pe Cruce şi a înviat în chip slăvit ca Dumnezeu.

Astfel, noi, credincioşii, ne lăudăm în Crucea lui Hristos: „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim”, spune prima stihiră a lui Anatolie, glasul al 7-lea, pe care am cântat-o cu puţin înainte.

Este cuvântul Apostolului Pavel din Epistola către Galateni: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume (Galateni 6,14).

Lauda noastră, fraţi creştini, este Crucea Mântuitorului nostru, nimic altceva, în toată mărimea şi însemnătatea ei.

Şi de ce ne lăudăm cu crucea?

Pentru că crucea descoperă mărimea iubirii lui Dumnezeu.

Pentru că crucea constituie taina jertfei dumnezeieşti făcute de dragul nostru.

Pentru că crucea constituie sprijinul nostru cel mai mare, cel mai puternic.

Pentru că Crucea Domnului este podoaba cea mai înaltă, comoara cea mai preţioasă pentru fiecare creştin. Fără cruce nu există credinţă creştinească, nu există Biserică, nu există nădejde, nu există viaţă creştină, nu există mântuire.

Cântarea asupra căreia ne-am oprit atenţia continuă şi cu al doilea verset: „Şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim!” Ceea ce a săvârşit Domnul nostru iubitor de oameni este vrednic de a fi lăudat şi de a fi slăvit. Însă dintre toate cel mai vrednic de laudă este evenimentul slăvitei Sale învieri, începătura tuturor minunilor, biruinţa Lui asupra iadului. Învierea înseamnă triumful lui Dumnezeu asupra morţii şi asupra stricăciunii. Învierea este pecetluirea şi desăvârşirea tainei mântuirii noastre. De aceea şi învierea constituie temelia credinţei. Fără înviere, îndrăznim să spunem, de vreme ce îndrăzneşte şi Apostolul Pavel, creştinismul piere: Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în văcatele voastre (I Corinteni 15, 17). Şi puţin mai jos: Sunteţi încă în păcatele voastre… Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii (I Corinteni 15,17,19).

Iubiţi fraţi, lauda noastră adusă Sfintei Cruci a Domnului şi cântarea slăvitei Sale învieri au valoare când nu rămân doar cuvinte, ci când devin expresia credinţei vii, a iubirii sincere, a afierosirii depline faţă de persoana teandrică a Mântuitorului Iisus Hristos, faţă de Sfânta lui Evanghelie, faţă de viaţa cea nouă pe care învierea o oferă oamenilor care L-au iubit pe Hristos, care cred în El şi care-L urmează.

Învierea şi nădejdea

Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou spre nădejde vie (I Petru 1,3).

Ce lucru este mai frumos, mai preţios şi mai mângâietor în lumea aceasta, decât nădejdea izbăvirii şi a mântuirii? Nimic altceva! Şi posibilitatea omului de a nădăjdui, şi nu numai de a nădăjdui, ci şi de a pregusta, şi a trăi din lumea de aici în harul sfinţeniei şi de a merge în lumina adevărului, este rodul şi consecinţa întrupării Mântuitorului, a Patimii Sale prin răstignire şi a slăvitei Sale învieri din morţi.

Fără Hristos şi fără învierea Lui dătătoare de viaţă nu există nădejde. Fără Mântuitorul nostru înviat nu avem posibilitatea mântuirii. Fără mormântul cel nou, fără „piatra răsturnată”, drumul spre împărăţia lui Dumnezeu nu ar fi fost posibil pentru om. N-am fi avut posibilitatea să trăim viaţa cea nouă la care ne-a chemat Izbăvitorul nostru şi Domnul.

Fără Hristos, ne spune Sfântul Apostol Pavel, am fi fost singuratici, străini de Dumnezeu, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume (Efeseni 2,12).

Hristos însă a înviat, şi nădejdea înaripează inimile noastre. Hristos a înviat şi „toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de dedesubt”.

Hristos a înviat şi bucuria s-a întins pe faţa pământului. Hristos a înviat şi din mormântul Lui dătător de viaţă „a răsărit iertarea”.

Hristos a înviat şi toată lumea văzută şi nevăzută gustă desfătarea veşnică ca posibilitate şi nădejde a mântuirii.

De aceea şi Apostolul Pavel, adresându-se creştinilor Bisericii universale a lui Dumnezeu, exprimă această bucurie şi nădejde şi strigă: Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou spre nădejde vie (I Petru 1, 3). Adică Dumnezeu şi Tatăl nostru Iisus Hristos este vrednic de doxologie, pentru că prin mila şi iubirea Lui de oameni ne-a renăscut ca să ne dăruiască nădejdea bunătăţilor veşnice. Şi a făcut nădejdea noastră vie, sigură şi nemincinoasă, prin învierea din morţi a lui Iisus Hristos.

Deci nădejdea în lume s-a dat prin învierea lui Iisus Hristos din morţi. Nădăjduim pentru că Domnul a înviat, aşteptăm şi ne bucurăm pentru că s-a auzit prin glasul îngerului înveşmântat cu haină strălucitoare, vestea veseliei, Evanghelia bucuriei, către femeile mironosiţe şi către lumea întreagă. Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici! (Marcu 16,5-6).

Care este însă înţelesul acestei nădejdi pe care ne-a adus-o învierea lui Hristos şi ce îndatoriri naşte înlăuntrul vieţii noastre creştineşti? La această întrebare vom încerca, fraţii mei iubiţi, să dăm răspuns în această seară.

Întâi de toate, nădejdea pe care o naşte învierea lui Hristos este certitudinea despre adevărul credinţei noastre creştine. învierea Mântuitorului Hristos ne convinge că credinţa noastră este adevărată, că Dumnezeul pe care-L adorăm este Dumnezeul viilor şi nu al morţilor (Matei 22,32). Deoarece Hristos a înviat, credinţa noastră nu este zadarnică şi mincinoasă, ci adevărată şi vie. Astfel, viaţa are sens doar când omul crede şi nădăjduieşte în Hristos. Fără Acela despre care Apostolul Pavel ne spune că este nădejdea noastră (I Timotei 1,1) viaţa oamenilor este searbădă, fără sens şi scop. Fără lumina învierii ne înconjoară întunericul dens. Nu cunoaştem cum am venit în lume, cui datorăm faptul că trăim, dacă există un scop, şi care este scopul acesta în viaţă! Lupta vieţii devine aspră, nemiloasă şi lipsită de nădejde, în timp ce omul care crede în Hristos nădăjduieşte. Şi pentru că nădăjduieşte se luptă cu bucurie şi rabdă orice cu bărbăţie. Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul Cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor (I Timotei 4,10), ne învaţă mult-pătimitorul apostol al neamurilor.

În al doilea rând avem nădejdea izbăvirii. Omul precreştin dorea izbăvirea, înseta după libertatea lui Dumnezeu prin puterile răului şi ale întunericului. Vinovăţia lui îi strivea pieptul şi de aceea îl aştepta pe Cel Care urma să-l elibereze. Pe Cel Care urma să-l împace cu Creatorul, cu Dumnezeu, de care l-a îndepărtat încălcarea legii şi căderea. Această dorinţă s-a împlinit prin Iisus Hristos Cel înviat. Izbăvirea ni s-a dat prin sângele Lui (Efeseni 1, 7). Acela a risipit puterea diavolului, a pierdut înşelăciunea şi a învins moartea. A jefuit iadul şi i-a eliberat pe cei legaţi din veac.

În al treilea rând, nădejdea pe care o avem prin învierea lui Iisus Hristos este nădejdea vieţii.

Din mormântul cel dătător de viată al lui Iisus Hristos Cel înviat a izvorât viața cea adevărată. Acela este marele Izvor dătător al vieţii. A înviat, ca şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii (Romani 6, 4). Hristos este viaţa noastră (Coloseni 3,4). Şi posibilitatea unei vieţi noi nu este o problemă de viitor, ceva de care urmează să ne desfătăm, ci realitatea pe care o trăim deja în lumea aceasta. Trupul şi Sângele Lui, când le primim înlăuntrul nostru, ne împrumută din viaţa Lui, singura viaţă adevărată şi nestricăcioasă. Ele se fac „medicamentul nemuririi”, antidotul, pentru a nu pieri, ci a trăi mereu în Iisus Hristos, aşa cum scrie Sfântul Ignatie Teoforul.

În aceste zile pascale psalmodiem cu glas triumfător: „Hristos a înviat din morţi, aşa cum a zis mai înainte, şi ne-a dăruit nouă viaţă veşnică şi mare milă”.

O nădejde atât de măreaţă care ni s-a dat prin învierea lui Iisus Hristos şi care ascunde un sens atât de adânc, nu putea decât să nască şi marile îndatoriri înlăuntrul vieţii noastre creştine.

Deoarece Domnul nostru Iisus Hristos este singurul Dumnezeu adevărat, în Acesta va trebui să nădăjduim nezdruncinat. Să rămânem statornici, întăriţi şi neclintiţi în nădejdea Evangheliei (Coloseni 1, 23). Aceluia trebuie să-I oferim iubirea noastră, adorarea, mirurile recunoştinţei noastre pentru jertfa Lui mai presus de fire pe care ne-a dăruit-o.

Creştinul autentic se sprijină doar pe Dumnezeu şi în Acela nădăjduieşte, nu în inteligenţa, în puterile, în deprinderile lui, nu în bogăţii şi în bunurile materiale. Sfântul Apostol te întreabă: Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Corinteni 4,7). Şi ucenicul său, Timotei, scrie: Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia lor, cea nestatornică, ci în Dumnezeul Cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră (I Timotei 6,17).

Domnul ne-a dăruit prin învierea Sa mântuirea şi izbăvirea. Acest dar dumnezeiesc va trebui să-l primim cu inimă deschisă, cu dorinţa sufletului, cu laudă după Dumnezeu, de vreme ce suntem răscumpăraţi prin cinstitul Lui sânge, izbăviţi de toată fărădelegea (Tit 2,14). Ne lăudăm, nădăjduim şi suferim: Ne lăudăm cu nădejdea slavei lui Dumnezeu (Romani 5, 2).

Nădejdea aceasta ne umple de bucurie şi ne înarmează cu răbdare. Sfântul Apostol Pavel ne spune în aceeaşi epistolă: Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde (Romani 15, 4). Şi Apostolul Petru scrie în altă parte: Pe Domnul, pe Hristos să-L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui va cere socoteală pentru nădejdea voastră (I Petru 3,15).

A mai spus încă faptul că nădejdea care vine din înviere este nădejdea vieţii. Domnul a biruit moartea şi ne-a dăruit puterea să trăim. Deci va trebui ca şi noi să stăm neîngenuncheaţi în faţa morţii, să nu ne cutremurăm şi să nu ne întristăm, ca ceilalţi care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4,13). Dimpotrivă, trebuie să ne luptăm să trăim după voia lui Hristos Cel înviat, să ţinem poruncile Lui dătătoare de viață, să călcăm în lumina care izvorăşte prin învierea Sa slăvită din morţi. Să trăim aşa cum îl îndeamnă Apostolul Pavel pe ucenicul său Tit: cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Matei 2,12-13).

Fraţi creştini, aceasta este nădejdea noastră, nădejdea cea vie prin învierea lui Iisus Hristos, nădejde care va trebui să fie ancora vieţii noastre. Să ne arate neclintiţi şi statornici, să ne umplem de bucurie şi lumină, de putere şi pace. Faţă de aceasta trebuie să îndeplinim întreita noastră îndatorire: să nădăjduim statornic în Dumnezeul Cel viu şi adevărat; să nu tăgăduim şi să nu ne arătăm nepăsători faţă de mântuirea pe care Patimile şi învierea Lui ne-a adus-o; să trăim viaţa cea nouă care a izvorât din mormântul Lui dătător de viață.

Toate acestea să le avem continuu, cu laudă şi doxologie în inima şi pe buzele noastre, grăind: „Binecuvântaţi-L pe Dumnezeu întru toţi vecii”.

 „Bucură-te, cea plină de har! Cuvinte la praznicele Maicii Domnului”- Simeon, Mitropolit al Noii Smirne. Trad. din lb. greacă de pr. Victor Manolache. Galaţi: Egumeniţa, 2017

Baner asculta RJS