Simeon, Mitropolit al Noii Smirne: Predică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

0
17

Modul în care se cuvine să o cinstim pe Maica Domnului

Adunarea noastră din seara aceasta este o adunare sfântă, în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, ca să cinstim Intrarea ei în Templul lui Dumnezeu, în care au condus-o şi au afierosit-o sfinţii ei părinţi, Ioachim şi Ana.

De ce noi creştinii o cinstim atât de mult pe Maica noastră? Pentru că aceea a devenit vas ales al lui Dumnezeu, cea care a slujit taina întrupării dumnezeieşti a Mântuitorului nostru, în pântecele ei s-a întrupat Logosul divin. Ea s-a arătat, aşa cum întăresc cântările dumnezeieşti, „cort sfinţit în care S-a sălăşluit Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut”. Ea s-a făcut chivot însufleţit, înlăuntrul căruia a încăput Domnul nostru Iisus Hristos, Logosul Cel nedespărţit de Tatăl.

Cu alte cuvinte, cinstea pe care i-o acordăm Maicii Domnului este legată în chip negrăit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu- Omul, pe care ea L-a adus în lume. O cinstim ca Născătoare de Dumnezeu, ca Maica Domnului nostru (Luca 1,43).

Cum, însă, şi în ce fel trebuie să o cinstim pe Maica noastră?

Întâi de toate prin respectul pe care se cuvine să-L arătăm faţă de persoana ei sfântă, prin evlavia adusă numelui ei. Dacă evreii cinsteau profund Cortul cel vechi şi priveau cu frică Chivotul Legii, mult mai mare respect şi mult mai multă evlavie trebuie să arătăm noi, creştinii, Născătoarei de Dumnezeu, care este „cort sfinţit” şi „chivot însufleţit”.

Din nefericire, mulţi nu doar că nu o cin- stesc aşa cum se cuvine pe Maica Domnului, ci o şi necinstesc şi ocărăsc în modul cel mai hidos numele ei.

Fraţii mei creştini, hulirea persoanelor dumnezeieşti este păcat înfricoşător care arată barbarie de ultimă speţă, lipsa educaţiei şi neapărat lipsa fricii de Dumnezeu şi lipsa de evlavie. Şi este înfricoşător ca pe persoanele cele mai sfinte ale credinţei noastre, pe Mântuitorul Hristos şi pe Maica Domnului să le hulească buzele creştineşti, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii!

Aşa cum pentru israeliţi Chivotul cel vechi era nădejdea mântuirii, mărturia cea mai însemnată a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de poporul ales, la fel şi pentru noi, creştinii, Maica Domnului este nădejdea şi scăparea noastră.

Noi nădăjduim neclintit în mântuirea pe care ne-o dăruieşte Fiul Maicii Domnului, Mântuitorul Iisus Hristos.

 

Nădăjduim în mijlocirile ei.
Nădăjduim în ajutorul ei.
Nădăjduim în ocrotirea ei.

Niciodată să nu uităm că Maica Domnului este nădejdea lumii, ocrotitoarea creştinilor!

De ce oare Maicii Domnului Făcătorul i-a păstrat cinstea cea mai înaltă, arătând-o Maica Unuia-Născut Fiului Său, „cort” şi „chivot” al dumnezeirii? Cu siguranţă pentru că însuşi Dumnezeu a voit. Dar pentru mai ce? Pentru ne- prihănirea trupului şi curăţenia sufletului ei. Fecioara Maria a fost floarea frumos mirositoare pe care a dăruit-o omenirea, vasul cel sfinţit. A fost, aşa cum o numim, „Preasfânta”. Prin urmare, o cinstim în chip adevărat şi nu în chip mincinos, dacă imităm viaţa ei sfântă, dacă vieţuim şi noi neprihăniţi şi curaţi şi la suflet, şi la trup. Când lăsăm patimile păcătoase să-şi facă cuib în inima noastră, sau chiar mai rău, când târâm sufletul şi trupul în mocirla păcatului, atunci nu suntem îndreptăţiţi, nici să ne apropiem, nici să o cinstim pe Maica lui Dumnezeu cea neîntinată şi neprihănită.

Sfinţii Părinţi într-un gând învaţă: „Cel curat nu îngăduie să se apropie de el cel necurat”.

Fraţii mei iubiţi, fie ca şi astăzi, şi mereu în acest fel să o cinstim pe Maica Domnului. Şi fie ca Maica Domnului să trimită în chip bogat binecuvântările ei nouă tuturor, clerului nostru şi poporului celui binecredincios. Să ne ocrotească de orice rău, să ne păzească de cursele vicleanului, să ne ţină legaţi de voia Domnului nostru.

Cort sfinţit şi chivot însufleţit

Astăzi, credincioşii, să dănţuim în psalmi și
În cântări, Domnului cântând şi cinstind sfinţit
Cortul Lui, chivotul cel însufleţit, care pe Cuvântul
Cel neîncăput L-a încăput (Stihira I de la Vecernie)

Legea Vechiului Testament s-a făcut pedagogul nostru (Galateni 3,24) care ne-a pregătit pentru venirea lui Hristos, iar cultul vechiului Israel n-a fost decât umbra celor viitoare (Coloseni 2,17), adică preînchipuirea realităţii pe care a inaugurat-o întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. Persoanele şi evenimentele Vechiului Testament au preînchipuit persoanele şi realităţile Noului Testament. înlăuntrul Noului Testament se înfăptuiesc cele care au fost profeţite în Vechiul Testament. Şi toate simbolurile şi tipurile Legii vechi îşi găsesc tâlcuirea şi sensul lor în epoca cea nouă a harului. Astfel se împlinesc Scripturile şi prin preînchipuiri şi simbolisme mergem către cunoaşterea adevărului pe care ni l-a descoperit Hristos.

Aceasta ne-a descoperit astăzi şi Apostolul Pavel prin citirea pericopei „Apostolului” pe care l-am ascultat. Descriindu-ne Cortul mărturiei şi Chivotul Testamentului vechiului Israel,

Pavel propovăduieşte caracterul lor simbolic, cele care urmau să se împlinească prin venirea lui Hristos.

Citirea acestei pericope astăzi, în ziua prăz- nuirii Intrării Maicii Domnului în biserică, nu este întâmplătoare. Cortul şi Chivotul preînchi- puie şi simbolizează persoana Maicii Domnului. Născătoarea de Dumnezeu este cortul sfinţit şi chivotul însufleţit în care a încăput Logosul lui Dumnezeu Cel nedespărţit de Tatăl.

Ce a fost la început Cortul vechiului Israel? A fost un cort portabil, construit la porunca lui Dumnezeu de către Moise în pustiu, ca evreii să-L slujească astfel pe Dumnezeul Cel adevărat. El s-a numit şi Cortul mărturiei (Facerea 29, 44), pentru că dădea mărturie despre Dumnezeul Cel viu, despre prezenţa şi iubirea Lui printre locuitorii poporului ales.

Dacă deschidem Vechiul Testament, vom afla în capitolele 25, 26 şi 27 ale cărţii Ieşirea că a fost construit după poruncile lui Dumnezeu. Lăsând la o parte amănuntele, consemnăm doar următoarele: a fost într-adevăr un templu-cort, care putea să fie dezmembrat şi mutat în alt loc. El cuprindea trei părţi: prima era latura exterioară, care se întindea în jurul cortului şi constituia curtea lui. în aceasta exista jertfelnicul arderilor de tot şi spălătorul. Cortul propriu-zis se împărţea în două: Sfânta şi Sfânta Sfintelor. în Sfânta se găsea jertfelnicul tămâierii, masa pâinilor punerii înainte şi candelabrul cu 7 lumini. Aici intrau în fiecare zi preoţii săvârşind actele cultului, aşa cum spune apostolul Pavel (Evrei 9, 6). A doua şi cea mai sfântă parte a Cortului o constituia Sfânta Sfintelor, unde se găsea Chivotul Legii. Aici intra doar Arhiereul o dată pe an, în ziua ispăşirii (Evrei 9, 7).

Prin urmare, Cortul Vechiului Testament nu era doar locul în care Dumnezeu îşi făcea simţită prezenţa în faţa poporului Său şi primea adorarea şi rugăciunile lui, ci era şi un simbol şi o pre- închipuire. El preînchipuia pe Maica Domnului, din pântecele căreia S-a întrupat Domnul Iisus Hristos, încă şi Biserica, cea care este trupul lui Hristos şi centrul slujirii adevărate. Unul dintre părinţii din vechime, ieromartirul Metodie al Olimpului, ne spune: „Căci iudeii adevărurile noastre au prevestit, iar noi prevestim cele cereşti, adică Cortul a fost simbolul Bisericii, iar Biserica simbolul cerurilor”.

A mai spus că Chivotul Testamentului Vechi era preînchipuirea Născătoarei de Dumnezeu. Era o mică ladă de lemn, aurită pe dinăuntru şi pe dinafară, care folosea drept loc de păstrare pentru tablele Legii scrise de Dumnezeu şi dăruite lui Moise pe muntele Sinai. Chivotul se găsea în Sfânta Sfintelor. Acoperământul lui aurit se numea „ilastirion” şi purta pe vârfurile lui doi heruvimi de aur. Aici Dumnezeu îşi făcea simţită prezenţa Lui, primea jertfa poporului şi de aici dădea poruncile (Numerii 7, 89). De aceea era şi locul cel mai sfânt şi mai cinstit de către evrei. în Chivot, în afară de tablele Legii, se mai afla toiagul lui Aaron care a odrăslit şi un ulcior de aur, care avea înlăuntrul lui mană cu care Dumnezeu hrănise poporul Lui în pustie (Ieşirea 16,33-34).

Prin urmare şi Chivotul o preînchipuia pe Maica Domnului, care s-a arătat „chivot însufleţit” şi „sfânta sfintelor”. Cel dintâi purta cele două table neînsufleţite ale Legii vechi, Maica Domnului însă L-a purtat pe însuşi Legiuitorul. Chivotul vechi era acoperit cu aur, Preacurata a fost umbrită de harul Sfântului Duh.

În primul, Dumnezeu doar Şi-a făcut simţită prezenţa şi a vorbit din acesta, în pântecele Maicii Domnului se întrupează Logosul lui Dumnezeu, Care Se uneşte cu omenirea şi se sălăşluieşte înlăuntrul nostru (Ioan 1,14).

Astăzi, noi, creştinii, prăznuind Intrarea Maicii Domnului în Biserică, cinstim „Cortul ei sfinţit, Chivotul însufleţit, pe cea care L-a încăput în pântecele ei pe Logosul Cel neîncăput”. Cum se cade însă să o cinstim pe Maica Domnului?

Întâi de toate prin respectul pe care trebuie să-l arătăm faţă de persoana ei sfântă şi prin evlavia cuvenită fată de numele ei. Dacă evreii cinsteau profund Cortul cel vechi şi priveau cu cutremur Chivotul, mult mai mult respect şi mult mai multă evlavie trebuie să arătăm noi creştinii faţă de persoana Maicii Domnului.

Din nefericire, însă, mulţi nu numai că nu o cinstesc, ci o şi necinstesc, hulind în chipul cel mai urât numele ei sfânt. Se vădeşte, astfel, barbaria de cea mai joasă speţă, lipsa educaţiei religioase, şi deasupra tuturor lipsa de evlavie şi lipsa fricii de Dumnezeu, atunci când, creştini fiind, o ocărâm provocator pe Preasfânta Fecioară şi hulim fără reţinere persoanele cele mai sfinte ale credinţei noastre.

În al doilea rând, Chivotul vechi a fost nădejdea vechiului Israel, mărturia puternică a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales. Şi pentru noi, creştinii, care alcătuim poporul cel nou al lui Dumnezeu, Israelul harului, Maica Domnului este nădejdea şi scăparea noastră. De aceea să nădăjduim neclintit în mântuirea pe care ne-o dăruieşte Fiul ei, să nădăjduim în ocrotirea ei.

Fraţii mei iubiţi, să nu uităm niciodată că Maica Domnului este nădejdea noastră, nădejdea lumii.

De ce oare Maica Domnului s-a arătat „cort” şi „chivot” al dumnezeirii? Cu siguranţă pentru că a vrut însuşi Dumnezeu. Şi pentru ce altceva? Datorită neprihănirii şi curăţiei ei. Maica Domnului a fost floarea cea mai înmiresmată pe care a dăruit-o neamul omenesc, vasul sfinţeniei, cea mai curată dintre femei, aşa cum o numim. Dacă dorim să o cinstim cu adevărat, trebuie să urmăm viata ei. Să trăim ca oameni curaţi şi neprihăniţi la trup şi la suflet. Să vieţuim cu trupul curat de diferitele patimi care îl necinstesc şi îl târăsc în noroiul mocirlei. Şi cu sufletul liber de poftele păcătoase şi de gânduri necurate. Fără împlinirea unei asemenea condiţii nu putem să ne apropiem nici de Dumnezeu, nici să o cinstim pe Maica Domnului. „Ceea ce este curat nu îngăduie să se atingă de el ceva necurat”, întăreşte Sfântul Grigorie Teologul. Lucrul curat nu se atinge de lucru necurat. Fie ca şi noi astăzi şi mereu, în acest fel şi în aceste condiţii să o cinstim pe Maica noastră, „cortul sfinţit” şi „chivotul însufleţit” al Domnului nostru.

Măreţia Fecioarei

 

Tu eşti propovăduirea proorocilor,
slava apostolilor şi lauda mucenicilor
şi a tuturor pământenilor înnoirea,
Fecioară, Maica lui Dumnezeu

Fraţii mei iubiţi, ne-am adunat pentru încă o iată ca să o cinstim pe Maica sfântă a Mântuitorului nostru, ca să prăznuim Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, unde au condus-o dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana.

Astă-seară ne întoarcem inimile către Maica Domnului, acesteia îi adresăm rugăciunile noastre, pe ea o înălţăm cu cântările noastre. Prin aceste cântări pe care le psalmodiem ne exprimăm credinţa noastră şi cerem lui Dumnezeu harul şi binecuvântarea Lui.

Una dintre cel mai frumoase tropare pe care le adresăm Maicii lui Dumnezeu la vecernia din seara aceasta spune: „Tu, Fecioară, Maică a lui Dumnezeu, eşti propovăduirea profeţilor, slava apostolilor, lauda mucenicilor şi înnoirea oamenilor”.

Într-adevăr, fraţi creştini, Maica Domnului a fost întâi de toate „predica profeţilor”, în timp ce Persoana lui Iisus Hristos a fost axul istoriei, şi mai ales al istoriei sfinte. Prin Vechiul Testament, Dumnezeu a pregătit omenirea ca să-L primească pe Mântuitorul Mesia. Unul dintre modurile acestei pregătiri au fost şi profeţiile care preîn- chipuie şi prevestesc nu doar pe Hristos, ci şi pe Preasfânta Lui Maică. Veacuri întregi înainte de întruparea Domnului profeţii au vorbit despre ea cu o clarviziune uimitoare. Să amintim una dintre aceste profeţii, cea a proorocului Isaia: Iată, Fecioara va lua în pântece, şi va naşte Fiu, şi va chema numele lui Emanuel (Isaia 7,14; Matei 1,23).

Născătoarea de Dumnezeu este încă „slava apostolilor”. Ucenicii lui Hristos s-au legat strâns de noi prin persoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Nu doar cât timp Domnul S-a găsit între noi, ci şi după slăvită Lui înălţare, însuşi Domnul a dat-o pe Preacurata Fecioară în grija şi sub ocrotirea lui Ioan, ucenicul Său iubit (Ioan 19, 27). Şi Preacurata, şi apostolii im- preună, au fost cele mai însemnate persoane ale primei comunităţi creştine din Ierusalim. Şi la slăvită ei Adormire sfinţii apostoli s-au adunat de la marginile lumii ca să o înmormânteze pe cea care L-a adus în lume pe Izbăvitorul nostru. Astfel, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu se face slava apostolilor.

Maica Domnului este numită şi „lauda mucenicilor”. O trăsătură comună a tuturor sfinţilor mucenici şi a cuvioşilor este iubirea şi evlavia negrăită faţă de persoana Maicii Domnului. Iubirea lor faţă de Hristos se exprimă ca iubire şi afierosire faţă de preasfânta lui Maică şi iubirea aceasta este însoţită de laudă şi nădejde, deoarece, ca Maică a lui Dumnezeu, Preasfânta are indrăzneală şi mijloceşte pentru noi toţi, cheamă mila lui Dumnezeu pentru omenirea întreagă.

Imnograful o mai numeşte încă pe Preacurata „înnoirea pământenilor”. înnoire înseamnă reunire şi replăsmuire. „Pământeni” sunt oamenii care se nasc şi trăiesc pe pământ. Neputinţa firii omeneşti a fost vindecată prin unirea ei cu dumnezeirea, care s-a împlinit în Persoana lui Hristos în pântecele Preacuratei. Prin întruparea lui Hristos omul a fost restaurat. Şi evenimentul acesta s-a împlinit avându-o ca instrument pe Fecioara Maria, deoarece aşa cum întăreşte Sfântul Ioan Damaschinul, ea „L-a născut pe Hristos, mântuirea lumii”, devenind „instrumentul mântuirii noastre”.

Fraţii mei iubiţi, praznicul de astă-seară ne cheamă la o înţelegere mai profundă a tainei mântuirii. Prăznuind Intrarea Maicii Domnului în Biserică ni se oferă prilejul să conştientizăm rolul şi contribuţia Maicii Domnului la lucrarea mântuirii noastre.

Însă oricât de folositor ar fi lucrul acesta, nu este de ajuns. Este nevoie şi să trăim mântuirea noastră, să-L urmăm cu credincioşie pe Iisus Hristos, şi să ducem în trup, cu consecvenţă, viaţă creştinească.

Hristos în casa noastră

Şi o femeie cu numele
Marfa L-a primit în casa ei

Printre praznicele închinate Maicii Domnului se cuprinde şi sărbătoarea de astăzi, aceea a Intrării Maicii Domnului în Biserică.

Ce prăznuim însă mai exact în ziua de astăzi? Prăznuim aducerea Fecioarei în Biserica lui Dumnezeu, unde au purtat-o părinţii ei dumnezeieşti, Ioachim şi Ana, ca să o afierosească lui Dumnezeu şi să crească acolo în locul sfânt al templului.

Praznicului de astăzi îi aparţine şi pericopa evanghelică pe care am ascultat-o. Ea ne descrie venirea Domnului în satul Betaniei şi primirea pe care i-au făcut-o în casa lor, două femei surori, evident uceniţele Domnului, Marta şi Ma- ria. Şi iată o femeie cu numele Marta l-a primit în casa ei (Luca 10,38).

Iubiţii mei fraţi, Hristos a venit în lume printre noi, în inimile şi casele noastre. Aşa cum a venit atunci în Betania, în casa Martei şi a Măriei, Ia fel vine astăzi şi la noi în casele noastre.

Hristos, înviat, ne-a asigurat că: Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28,20).

Mântuitorul, aşa cum ne spune Apocalipsa, stă la poartă şi bate, cerându-ne să-I deschidem: lată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu, şi va deschide uşa, voi intra la El şi voi cina cu El, şi el cu Mine (Apocalipsa 3,20). Şi cum vine Hristos in casa noastră? în ce fel?

Mai întâi prin rugăciune. Hristos este lângă noi când îl chemăm. Este prezent în casa noastră, când ne rugăm înlăuntrul ei, şi unde se aude cu evlavie şi dor sfântul Lui nume. El ne-a spus: Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18,20). Fraţi creştini, casa în care familia care locuieşte acolo nu se roagă, nu rosteşte numele lui Hristos, nu aprinde candela, nu arde tămâie, nu poate să-L aibă ca locatar al ei pe Hristos. într-o astfel de casă Hristos nu vine!

Prin intermediul Evangheliei Lui, a unei cărţi creştineşti, sau a unei broşuri religioase. Acolo unde este prezentă Evanghelia, cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, acolo se află prezent şi Hristos. Când înlăuntrul unei case există Evanghelia şi membrii familiei cercetează Sfânta Scriptură, atunci între ei se găseşte şi Hristos. Şi aşa cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „De casa aceasta nu poate să se apropie cel viclean, nu poate să-i facă rău!” Din nefericire, nenumărate case de creştini au sute şi mii de cărţi, însă nu au Sfânta Scriptură. Sau dacă o au, ea se găseşte într-un colţ undeva învăluită în praf. Niciodată nu o deschid, nicicând nu o cercetează, şi astfel, Hristos este absent din casa lor.

Mântuitorul mai vine încă în casa noastră prin iubirea, pacea şi înţelegerea care există între membrii familiilor noastre. Acolo unde domneşte iubirea şi pacea, acolo se găseşte şi Hristos. Acolo unde există înţelegere, doar acolo vine şi Domnul nostru. Amintiti-vă de Sfântul Evanghelist Ioan care spune: Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (I Ioan 4,16).

Hristos vine în casa noastră când în aceasta domneşte viaţa de familie curată. Dimpotrivă, când într-o casă domneşte noaptea şi ziua televizorul, şi video-ul, hidoşenia pornografică la orele înaintate ale nopţii, muzica satanistă, când se aud hule înfricoşătoare, cuvinte urâte şi murdare care nu se pot rosti, Hristos nu vine. Şi nu intră în casa noastră, pentru că noi nu-L primim, ci îl alungăm prin această purtare provocatoare.

Deoarece noi, în final, preferăm în locul lui Hristos pe diavol şi faptele lui.

în final, Hristos vine în casa noastră prin persoana săracilor şi a celor dispreţuiţi, prin fraţii cei mai mici ai Domnului (Matei 25, 40), care bat la poarta noastră şi ne cer ajutorul. Să-i primim cu iubire în numele lui Hristos, căci este ca şi cum îl primim în casă pe Hristos însuşi. Dacă le închidem uşa în nas, este ca şi cum îl alungăm pe însuşi Hristos.

Fraţi creştini, astăzi o cinstim pe Maica noastră, Intrarea ei în Templul lui Dumnezeu. Fecioara Maria este cea care L-a adus pe Hristos în lume. Prin ea Fiul şi Logosul lui Dumnezeu S-a întrupat, „pentru noi oameni şi pentru a noastră mântuire”.

Astfel, a cercetat lumea, aşa cum spune troparul: „cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul dintru înălţime”. Astfel a mers în Betania, în casa Măriei şi a Martei, şi cele două surori L-au primit cu bucurie şi iubire.

Hristos însă vine astăzi şi înlăuntrul nostru, ne vizitează casa, familia, şi întrebarea principală care se naşte este: „îi deschidem poarta? Cum îl primim? Cât însetează casa, familia noastră după prezenţa lui Hristos? Fiecare dintre noi să-şi pună mâna pe inimă şi să încerce să dea răspuns la aceste întrebări, în adâncul conştiinţei lui!

Hrana sufletului

Maria, care, şezând la picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Lui 

Fraţii mei iubiţi, Domnul mergea cândva împreună cu ucenicii Săi către Ierusalim, şi calea pe care o urma I-a îngăduit să intre într-un sat. Şi care era acest sat? Sfântul Evanghelist Luca, în pericopa pe care am auzit-o astăzi, nu-i spune numele, însă e vorba despre Betania. Şi concludem aceasta din câte ne spune Sfântul Evanghelist Ioan (Ioan 11,1), istorisindu-ne despre învierea lui Lazăr.

Deci, în Betania, Domnul a fost găzduit în casa celor două femei evlavioase, surorile Marta şi Maria, care se pare că erau şi surorile lui Lazăr, pe care Iisus l-a înviat din morţi (Ioan 12,1).

Într-adevăr, mare cinste! Două femei simple să-L găzduiască pe Dumnezeu-Omul! O casă să-L primească pe Creatorul şi Făcătorul tuturor.

Cu adevărat este mare cinstea care se face Martei şi Măriei, o mare binecuvântare pentru casa lor!

Fraţii mei, cinstiţi de Dumnezeu suntem însă şi noi. De fiecare dată când ne împărtăşim îl primim pe Mântuitorul Hristos, pe Acela îl găzduim înlăuntrul nostru. Iisus se face vizitatorul Cel mai înalt Care vine să viziteze existenta noastră umilă.

Însă în orice casă, în orice familie care trăieşte după Evanghelia Lui, acolo nu este doar găzduit, ci şi locuieşte permanent Hristos. Acela ne asigură că: acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Mântuitorul, conform Apocalipsei, bate la poarta inimii cât şi a casei noastre şi ne cere să-I deschidem, ca să devină co-locatar şi să rămână mereu cu noi. Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu, şi va deschide uşa, voi intra la El şi voi cina cu El, şi el cu Mine (Apocalipsa 3,20).

În Betania, în casa Martei şi a Măriei, Domnul nu pierde prilejul, ci începe să propovăduiască: Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine, că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze (Ioan 9,4).

Aşadar Domnul învăţa, şi Maria, sora mai tânără a Martei, şezând la picioarele lui Iisus, asculta cu jind învăţătura Lui dumnezeiască. Ce scenă uimitoare! Maria, aşezată lângă Hristos şi aţin- tindu-şi privirea spre chipul Lui dumnezeiesc, este ochi şi urechi la buzele Sale dumnezeieşti. Ascultă nesătulă cuvântul pe care Mântuitorul îl propovăduieşte. Ce arată starea Măriei? Că a înţeles însemnătatea cuvântului dumnezeiesc.

Aceasta a făcut-o să lase orice altă lucrare pe care o avea. De aceea a arătat atâta păsare şi atâta atentie!

Şi noi trebuie să înţelegem valoarea cuvintelor dumnezeieşti. Este cuvântul lui Dumnezeu, nu cuvântul omenesc şi înţelepciunea pe care ne-o descoperă oamenii, ci adevărul pe care ni-l dezvăluie Iisus Hristos. Este cuvântul vieţii (Fili- peni 2, 16), care-l eliberează pe om de neştiinţă şi înşelăciune, care îi luminează mintea şi devine călăuza lui în viaţa şi în lupta lui de zi cu zi.

Cuvântul lui Dumnezeu este hrana sufletului, aşa cum ne spune însuşi Domnul nostru. Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4,4). La fel, foarte succint întăreşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Prin pâine trupul se hrăneşte, prin cuvântul lui Dumnezeu sufletul se întăreşte”.

Cuvântul lui Dumnezeu conţine o putere neînchipuită, el lucrează adânc în sufletul nostru şi aduce schimbări cosmogonice în orientările şi purtarea noastră. Apostolul Pa vel aseamănă lucrarea cuvântului divin cu cea a unei săbii cu două tăişuri (Evrei 4, 12). Şi Sfântul Ioan Gură de Aur într-o omilie a sa observă: „Fierul ascute fierul, cuvântul dumnezeiesc ascute sufletul”.

Conştientizarea valorii negrăite a cuvântului lui Dumnezeu stabileşte şi îndatoririle noastre faţă de El. Prima îndatorire este să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu cu râvnă sufletească, cu dor, cu jind, cu atenţie: Luaţi aminte şi ascultaţi. Fiţi cu luare aminte şi ascultaţi graiul Meu (Isaia 28, 23). Aceeaşi atenţie o recomandă şi Biserica noastră. înainte de începutul oricărei pericope evanghelice în adunările noastre, slujitorul ne îndeamnă să arătăm atenţie faţă de cuvântul lui Dumnezeu care se vesteşte. Aceasta înseamnă porunca liturgică „să luăm aminte!”.

A doua îndatorire a noastră este să cercetăm cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul divin se află în Sfânta Scriptură. Ea este cartea lui Dumnezeu pe care noi, creştinii, suntem datori să o cercetăm cu multă grijă şi cu atenţie mare. De aceea Biblia trebuie să există în orice casă ortodoxă. Acolo unde există Sfânta Scriptură diavolul nu poate să pătrundă. Casa care nu are Sfânta Scriptură nu este casă creştinească.

Şi nu este de ajuns doar să o avem, căci de multe ori se găseşte într-un colţ, ci trebuie să o punem într-un loc la vedere, şi mai ales se cuvine să o cercetăm. Aşa cum în fiecare zi mâncăm ca să ne păstrăm trupul, la fel trebuie în fiecare zi să cercetăm Sfânta Scriptură, care este hrana sufletului. Creştinul nu poate lăsa ziua să treacă fără să citească cu evlavie şi atenţie un capitol, chiar şi câteva versete din Sfânta Scriptură. „Cea mai mare siguranţă pentru a nu păcătui ne-o aduce citirea Scripturilor”, predica cu glas tare creştinilor săi Sfântul Ioan Gură de Aur, şi adăuga: „Necunoaşterea Scripturilor este genune mare şi prăpastie adâncă”.

Fraţii mei iubiţi, prăznuim astăzi Intrarea Maicii Domnului în Templul lui Dumnezeu, după rânduiala Legii vechi. Sărbătoarea aceasta a însemnat afierosirea fetiţei Maria lui Dumnezeu de către Sfinţii părinţi Ioachim şi Ana. Acolo, în templu, a crescut Maica Domnului, acoperită de prezenţa dumnezeiască, inspirată şi îndrumată de cuvântul lui Dumnezeu. Acest cuvânt divin pe care l-a descoperit şi l-a propovăduit oamenilor Domnul, vedem în Evanghelia de astăzi că este ascultat cu dor şi jind şi de Ma- ria, sora lui Lazăr.

Să-l iubim şi noi, fraţilor, să-l ascultăm cu dor, să-l cercetăm cu atenţie, căci cei care fac aceasta se mântuiesc. Cu adevărat cei ce îl ascultă sunt fericiţi, aşa cum întăreşte Domnul la sfârşitul Evangheliei de astăzi: Fericiţi sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

Cuvântul lui Dumnezeu

Fericiţi sunt cei care aud cuvântul
lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el

Fraţi creştini, omul este un nostalgic al fericirii, un vânător neobosit al succesului, pe care-l doreşte fierbinte, îl caută în tot locul, îl jinduieşte şi se luptă pentru el neîncetat. Însă oare unde există fericirea adevărată? Succesul adevărat? Mulţi se sprijină pe bogăţii şi pe bunurile materiale, însă uită cât de nestatornice şi cât de nesigure sunt. Uită chiar şi ceea ce este neîngăduit să uite, că omul nu este doar trup care are nevoi materiale şi se mulţumeşte cu bunuri materiale, ci şi duh, suflet imaterial şi nemuritor, care are şi el propriile lui cerinţe duhovniceşti.

Alţii cred în dregătorii şi în locuri înalte, în poziţii mult râvnite. Experienţa însă îi dezminte. Mărturia celor care s-au săturat de mărire şi slavă este contrară crezului lor. De altfel, este în firea lucrurilor ca demnităţile să-i schimbe uşor pe cei care le deţin, şi slava să treacă şi să fugă.

Alţii se sprijină pe vânarea nebunească a plăcerilor şi a desfătărilor. Le scapă însă cât de fugitive sunt şi bucuriile cu felul lor şi că, plecând, lasă în urmă o conştiinţă care este apăsată de greutatea vinovăţiei, o amărăciune neînchipuită şi un gol sufletesc nemăsurat.

Deci atunci unde există bucuria cea adevărată? Care oameni sunt cu adevărat fericiţi?

Răspunsul la această întrebare, fraţii mei iubiţi, ni-l dă astăzi Domnul în Evanghelia pe care am auzit-o: Fericiţi sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el (Luca 12, 28). Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc, adică îl ţin în viaţa lor.

Având ca pretext praznicul cel mare de astăzi al Intrării Maicii Domnului în Templu, în Sfânta Sfintelor, să ne plecăm şi să cercetăm mai adânc cuvintele Lui nemuritoare.

Cuvântul lui Dumnezeu este izvorul fericirii şi veseliei adevărate. Este mare duhovnicească care hrăneşte sufletul nostru nemuritor, mana pe care Dumnezeu a trimis-o în pustie, cu care a hrănit poporul ales al lui Israel, atunci când a păşit pe pământul făgăduinţei. Şi cuvântul Lui, adevărul pe care ni l-a descoperit, hrăneşte sufletele noastre însetate. Omul nu este numai trup ca să se hrănească doar cu pâine şi cu celelalte mâncăruri materiale. El este şi suflet, iar ca suflet are nevoie de hrana duhovnicească potrivită. Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu, întăreşte Domnul (Deuteronomul 8, 3, Matei 4, 4). Şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Trupul se hrăneşte cu pâine, sufletul cu cuvântul dumnezeiesc”. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul. Nu adevărul, ci Adevărul Cel unic şi absolut. Adevărul pe care nu l-au descoperit oamenii, ci însuşi Dumnezeu l-a vădit oamenilor. Harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos, ne întăreşte şi Sfântul Evanghelist Ioan (Ioan 1,17). Hristos ne-a arătat plinirea adevărului dumnezeiesc prin care omul se mântuieşte şi se eliberează de puterile cele întunecate ale înşelării şi ale răului. Aflaţi adevărul, şi adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 32), ne-a spus Mântuitorul.

Cuvântul lui Dumnezeu mai este şi putere. El ascunde înlăuntrul lui harul atotputernic al lui Dumnezeu. în parabola semănătorului Domnul a asemănat cuvântul cu sămânţa ca să arate tocmai această putere dătătoare de viaţă a lui. Psalmistul ne spune că: prin cuvântul Domnului cerurile s-au întărit (Psalmul 32, 6), şi Apostolul Pavel ne grăieşte că: Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4,12).

Cuvântul iluminează adâncurile omului, cutremură lumea lui lăuntrică, înalţă inima lui şi zămisleşte înlăuntrul ei prefaceri minunate, atrage într-un chip tainic sufletul omului în iubirea şi ascultarea de Hristos. Acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur ne spune că: „fierul ascute fierul, cuvântul dumnezeiesc şlefuieşte sufletul”.

Domnul nostru îl fericeşte pe omul care ascultă cuvântul lui Dumnezeu. Fericiţi cei care aud cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe el. Domnul este învăţătorul Cel mare al Adevărului dumnezeiesc Care a venit în lume să ne aducă Evanghelia Lui, vestea izbăvitoare şi fericită a mântuirii. Mântuitorul a propovăduit şi a învăţat ca unul care are putere (Matei 7,29). Cei care L-au ascultat ca iscoade ale fariseilor şi cărturarilor au mărturisit şi au spus: Niciodată n-a vorbit cineva ca Omul Acesta (Ioan 7, 46). Şi mulţimile oamenilor care alergau să-L asculte s-au uimit de învăţătura Lui (Matei 7, 28).

Continuatorii lucrării lui Hristos au fost Sfinţii Apostoli, slujitori ai cuvântului, propovăduitori ai împărăţiei Lui, învăţători al adevărului Său. Urmaşii Apostolilor sunt păstorii şi învăţătorii sfinţi ai Bisericii, care şi aceia au ca lucrare slujirea cuvântului. Deci fericiţi sunt oamenii care doresc să asculte cuvântul lui Dumnezeu, care aleargă precum cerbii însetaţi la izvoarele curate ale adevărului Evangheliei, care au deschise urechile sufletului şi ale trupului ca să privească cuvintele vieţii veşnice.

De ce oare? Pentru că se hrănesc şi viază prin cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că ştiu adevărul şi se eliberează de legătura înşelăciunii, pentru că sunt luminaţi şi astfel pot să purceadă pe drumul cel drept, pe calea lui Dumnezeu. Pentru că dobândesc prin puterea cuvântului dumnezeiesc puterea să trăiască, viaţa cea adevărată a lui Hristos. Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Care M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică (Ioan 5,24), ne spune însuşi Domnul.

Însă nu este de ajuns doar ascultarea cuvântului dumnezeiesc, ci este nevoie şi de altceva, la fel de fundamental. Care este acest lucru? înfăptuirea, împlinirea cuvântului lui Dumnezeu. Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el. Este nevoie să-l păzim şi nu dbar să-l ascultăm, adică să ne placă şi să ne entuziasmeze şi după aceea să-l uităm. El trebuie să rămână înlăuntrul nostru, să devină credinţa, îndrumătorul nostru.

Cel care aude şi înfăptuieşte cuvintele lui Dumnezeu se aseamănă cu cel care a zidit casa lui pe piatră. Dimpotrivă, cel care le-a auzit şi nu le-a ţinut în fapt, se aseamănă cu cel care şi-a zidit casa pe nisip. Acesta este cuvântul lui Hris- tos (Matei 7, 24-27). La fel subliniază şi Apostolul Pavel: Fiindcă nu cei ce aud Legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptaţi (Romani 2,13). Adică înaintea lui Dumnezeu nu vor fi îndreptaţi cei care au auzit legea, ci doar cei care au ţinut legea (Romani 2,13).

Fraţii mei, să nu ne îndoim! Bucuria, succesul, fericirea adevărată a omului nu se găsesc nici în bogăţii, nici în vrednicii şi slavă, nici în cunoaştere şi înţelepciune, nici în desfătările vremelnice şi în plăcerile păcătoase. Ele se găsesc doar lângă Dumnezeu, în calea pe care El ne-a trasat-o şi ne-a chemat să o urmăm. în viata pe care El o dăruieşte şi ne cere să o trăim. în scopul existenţei pe care El l-a aşezat ca Creator şi Legiuitor, şi pe care doreşte să-l împlinim în chip nesilit şi liber.

Cum vom reuşi, ne descoperă în Evanghelia de astăzi: mai întâi prin cunoaşterea adevărului Său dumnezeiesc, ascultând predica Lui, pro- povăduirea Bisericii, hrănindu-ne din paginile Evangheliei Lui, cercetând cărţile duhovniceşti care ne vor ajuta. Citind revistele religioase care ne vor lumina.

În al doilea rând, împlinind în fapt şi în viată poruncile Lui dumnezeieşti. Acest al doilea (ucru este mai greu decât cel dintâi, dar neapărat necesar. Şi pe acesta îl cere şi epoca noastră, să fim creştini corecţi, creştini care cunosc bine ceea în ce cred şi care trăiesc continuu conform credinţei lor. Creştini nu doar în teorie şi cuvinte, ci şi în practică şi fapte. Creştini care intr-adevăr vor fi fericiţi, purtători şi martori ai bucuriei sfinte a lui Hristos.

Împăcarea noastră cu Dumnezeu

Căci prin tine ne-am împăcat cu Dumnezeu
(Stihira a 3-a de la Vecernie)

Fraţii mei iubiţi, printre evenimentele însemnate ale vieţii Născătoarei de Dumnezeu pe care Biserica noastră o cinsteşte astăzi este şi Intrarea ei în Templul lui Dumnezeu, unde au condus-o părinţii ei dumnezeieşti, Sfinţii Ioachim şi Ana. Acestui eveniment al vieţii Născătoarei de Dumnezeu este afierosit şi lăcaşul acesta sfânt în care ne-am adunat ca să o cinstim pe Stăpâna noastră.

Şi întrebarea care se naşte în chip firesc este: de ce oare creştinii, şi îndeosebi noi, ortodocşii, o cinstim atât de mult pe Născătoarea de Dumnezeu?

Răspunsul la întrebarea aceasta ni-l dă o mică dar cuprinzătoare expresie din Stihira a treia a Vecerniei, pe care am cântat-o în seara aceasta. Astfel, adresându-ne Preacuratei, i-am spus: „Fecioară, Maică a lui Dumnezeu, prin tine ne-am împăcat cu Dumnezeu!” Adică mărturisim că Fecioara Maria, ca Maică a lui Dumnezeu-Omul, a fost instrumentul împăcării oamenilor cu Dumnezeu. Domnul Care S-a întrupat în pântecele preacurat al Preasfântei Născătoare de Dumnezeu i-a împăcat pe toţi, omenirea întreagă, cu Dumnezeu Tatăl. Această mărturisire a noastră, că Preasfânta prin Unul-Născut Fiul ei ne-a împăcat cu Dumnezeu, constituie adevărul cel mai înalt al credinţei noastre. Prăznuirea din această seară ne dă prilejul să ne adâncim în acest adevăr puţin mai mult.

Fraţii mei, omul a fost creat ca să trăiască intr-o comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu şi Tatăl. Căderea protopărinţilor a rupt această comuniune. Păcatul, ca răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, a provocat înstrăinarea noastră de El. A înălţat un perete între Dumnezeu şi oameni. Comuniunea de iubire s-a preschimbat în duşmănie şi împotrivire, iar omul despărţit de Dumnezeu şi devenit autonom faţă de Creator, fată de Izvorul vieţii, a fost robit de stricăciune şi moarte.

Din starea aceasta ne-a izbăvit Fiul Fecioarei, Domnul nostru Iisus Hristos. Acela ne-a împăcat cu Dumnezeu, ne-a readus lângă El.

Sfântul Apostol Pavel învaţă că Hristos a dărâmat peretele cel din mijloc al urii şi a pierdut vrăjmăşia pe care a provocat-o păcatul între noi oamenii şi Dumnezeu (Efeseni 2,14-16; Coloseni 1,21-22). Tot Apostolul Pavel scrie creştinilor din Roma: Deci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui (Romani 5,10). Prin moartea Sa pe Cruce, Hris- tos ne-a împăcat cu Dumnezeu. Aşa cum descrie în mod poetic imnografia Săptămânii celei mari, Hristos „Şi-a întins palmele pe Cruce şi L-a unit pe Dumnezeu cu omul”.

Hristos ne-a împrietenit cu Dumnezeu şi Tatăl nostru, însă înlăuntrul acestei împăcări pe care Dumnezeu ne-o oferă ca dar al iubirii dumnezeieşti, prin Iisus Hristos, trebuie să răspundem şi noi pe măsură. Să nu stăm patetici sau negativişti, ci optimişti şi lucrători. Puterea dumnezeiască este lucrătoare doar în cei care primesc iniţiativa lui Dumnezeu, care răspund prin credinţa lor iubirii lui Dumnezeu.

Lucrarea aceasta a împăcării oamenilor cu Dumnezeu o continuă Biserica. Astfel Biserica devine locul în care oamenii se împacă cu Creatorul. împăcarea noastră cu Dumnezeu este lucrarea prioritară şi fundamentală a Bisericii. Şi noi, creştinii, care aparţinem Bisericii, ca mădulare ale ei, ne luptăm să dobândim împăcarea noastră, intrarea noastră în comuniune veşnică cu Creatorul.

Aceasta ne sfătuieşte să urmărim Apostolul Pavel atunci când scrie corintenilor: Vă rugăm în numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu (II Co- rinteni 5, 20).

Cum putem să dobândim împăcarea noastră cu Dumnezeu? Ce se cere de la noi?

În primul rând să-L iubim pe Dumnezeu, să răspundem din tot sufletul, cu toată dispoziţia şi puterea existenţei noastre iubirii dumnezeieşti a Domnului. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi (I Ioan 4,19), ne întăreşte ucenicul iubirii.

în al doilea rând, să ascultăm de voia Lui, să ţinem poruncile Lui dătătoare de viaţă. Fără ascultare de Evanghelia lui Hristos, de vestea cea bună şi de cuvântul împăcării (II Corinteni 5, 19), este cu neputinţă împăcarea noastră cu Dumnezeu. „Căci dacă voieşti să te împaci cu Stăpânul tău, trebuie s-o arăţi prin fapte”, ne confirmă Sfântul Ioan Gură de Aur.

Dacă cele de mai sus constituie condiţii fundamentale pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, a căror înfăptuire trebuie să o urmărim, există şi câteva alte lucruri pe care trebuie să le evităm, deoarece ne îndepărtează şi împiedică împăcarea noastră cu Dumnezeu Tatăl.

Şi care sunt acestea?

Cugetarea trupească, adică iubirea de plăceri, duhul materialist, supunerea noastră patimilor trupeşti. Dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu, căci nici nu poate. Iar cei ce sunt în came nu pot să placă lui Dumnezeu, scrie apostolul (Romani 8, 7).

Duhul iubirii de lume, slava deşartă şi dorinţa de a plăcea oamenilor; fuga la atracţiile acestei lumi care deseori ne întind curse şi ne aruncă în secularizare, ne fac să uităm de Dumnezeu şi de scopul cel mai adânc al vieţii noastre pământeşti. Sfântul Iacov, fratele Domnului, ne învaţă că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu (Iacov 4, 4). Adică cel care vrea să fie prietenul lumii devine vrăjmaşul lui Dumnezeu.

Şi în al treilea rând, vrăjmăşia noastră cu aproapele, cu fraţii noştri, ne împiedică să ne împăcăm cu Dumnezeu. Aceasta o subliniază cu tărie Domnul când spune că împăcarea cu fraţii noştri este condiţie indispensabilă pentru slujirea adevărată a lui Dumnezeu (Matei 5, 23).

Fraţii mei iubiţi, credem şi mărturisim că Hristos, a Cărui întrupare a slujit-o Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ne-a împăcat prin jertfa de pe Cruce cu Dumnezeu şi Părintele nostru. Fiecare dintre noi se cuvine să trăim personal bucuria şi odihna acestei împăcări.

Creşterea creştinească a copiilor noştri

Astăzi Biserica ce a încăput pe Dumnezeu,
Născătoarea de Dumnezeu, în Templul
Domnului este adusă… astăzi Sfânta Sfintelor
se bucură, şi ceata îngerilor cu taină prăznuieşte

Fraţii mei iubiţi, dacă viaţa în general este o taină, minunea cea mai înaltă a creaţiei, viata omenească, apariţia unei fiinţe raţionale, al unui chip viu al lui Dumnezeu, constituie taina tainelor, ceva sfânt în chip negrăit şi nespus de preţios. Adevărul acesta stabileşte şi rolul şi locul părinţilor, acela de factori determinanţi în creaţia unei noi vieţi omeneşti. Un rol sfânt şi unic, o poziţie de neînlocuit şi de o însemnătate nemărginită.

Între copil şi părinţi există o legătură, o relaţie unică de iubire. Paternitatea şi maternitatea o denumim prin prisma părinţilor, iar înfierea prin prisma copilului. împreună însă cu iubirea care aprinde inima de tată şi de mamă există şi sentimentul adânc pentru o nouă existenţă omenească pe care o aduc în lume.

Fraţii mei, aceste gânduri se nasc înlăuntrul nostru la acest praznic, mintea noastră oprindu-se asupra părinţilor Ioachim şi Ana care o conduc acum pe Maica noastră, pe fetiţa curată în Templul lui Dumnezeu ca să crească acolo în Sfânta Sfintelor. Astfel, imnograful cântă: „Născătoarea de Dumnezeu, în Templul Domnului este adusă… în Sfânta Sfintelor…”.

Fapta aceasta a Sfinţilor Părinţi care constituie şi conţinutul praznicului de astăzi ne obligă să ne întrebăm despre rolul pe care trebuie să-l ‘oace părinţii creştini, despre atitudinea pe care trebuie neapărat să o aibă faţă de copiii lor.

Primul lucru care trebuie sublimat este că rolul părinţilor este pe deplin responsabil. Fraţi creştini, cinstea pe care ne-o face Dumnezeu este mare, aceea de a ne arăta creatori împreună cu El, capabili să aducem noi oameni pe lume.

Cinstea aceasta este însă inseparabil legată şi de responsabilitatea pentru întreţinerea şi dezvoltarea lor, pentru apărarea lor de primejdiile fizice. Responsabilitate pentru asigurarea sănătăţii lor, responsabilitate îndeosebi pentru creşterea lor corectă. Aici rolul părinţilor creştini primeşte gradul cel mai mare de responsabilitate.

De ce? Deoarece părinţii copilului sunt persoanele cele mai potrivite pentru creşterea lui. Şi nu trebuie să ezităm să mărturisim că criza morală care biciuieşte astăzi societatea noastră se datorează în mare măsură nepăsării criminale a multor părinţi de a oferi o creştere creştinească copiilor lor. Ne îngrijim cum să-i hrănim mai bine, cum să-i îmbrăcăm după ultima modă, cum să-i distrăm, cum să nu le refuzăm niciun moft, însă nu şi să-i conducem lângă Hristos şi lângă Biserica Lui. Urmările dezastruoase ne sunt cunoscute, le trăim şi le aflăm în fiecare zi.

Fraţi creştini, să nu uităm că, fiind părinţi, avem îndatorirea principală să-i creştem pe copiii noştri. Şi ca prerogativă şi ca responsabilitate educarea lor este lucrarea noastră de căpătâi. Ne spune aceasta înţeleptul Isus Sirah în Vechiul Testament: Ai feciori? învaţă-i pe ei şi înconvoaie din pruncie grumazul lor (înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 24). La fel sfătuieşte şi Apostolul Pa vel: Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6,4).

Ce înseamnă creştere creştinească? întâi de toate lucrarea semănatului. Să semănăm sămânţa credinţei şi a iubirii lui Dumnezeu în sufletul moale al copilului. De mic, copilul să-L iubească pe Hristos, să gângurească numele Lui, să-şi facă cruce, să meargă la Biserică. Făcându-le de la o vârstă foarte mică, toate acestea vor rămâne întipărite pe viaţă în sufletul copilului.

În paralel este şi lucrarea catehizării, pe care o face Biserica noastră. Aici copilul va auzi adevărurile creştineşti, va învăţa istoria sfântă a mântuirii noastre, va fi iniţiat cum trebuie să-şi trăiască viaţa ca un adevărat creştin. Vă întreb: câţi ne îngrijim ca copiii noştri să meargă regulat la catehezele şcolare care se ţin în parohia noastră? Dar dacă nu ne interesăm de aceasta, spuneţi-mi, vă rog, ce fel de creştini vom avea mâine?

Educaţia creştinească mai înseamnă şi o atmosferă creştină înlăuntrul casei noastre. Dacă noi, cei maturi, nu avem o viaţă creştinească, ce vom transmite copiilor noştri? Dacă relaţiile dintre soţi, care sunt în acelaşi timp şi părinţi, nu sunt cele pe care le doreşte Hristos, atunci ce exemplu creştinesc vor vedea copiii? Dacă purtarea noastră în casă, discuţiile pe care le avem, convorbirile, starea noastră sufletească, nu sunt creştineşti, copiii nu numai că nu se vor folosi, ci se vor şi păgubi mult. Şi vina întreagă va cădea asupra noastră, a părinţilor care nu i-am îndrumat corect şi n-am creat în casa noastră o atmosferă creştinească.

Fraţii mei creştini, nu trăim în lumea aceasta singuri, ca nişte străini. Vieţuim împreună cu alţii într-o societate organizată. Acest eveniment influenţează în mod sigur şi lucrarea de educare a copiilor noştri. Câte primejdii morale şi câte materiale întinătoare nu există, care provoacă o stricăciune nebănuită! Deci datoria noastră este să-i ocrotim pe copiii noştri, însă tocmai lucrarea aceasta nu ne-o asumăm.

De la început trebuie să-i ferim de însoţirile cu cei răi. Această pagubă este mare. Bineînţeles că copiii noştri nu vor creşte închişi între gratii, nu-i vom învăţa să se teamă de oameni. Trebuie însă să-i păzim de toţi cei care încearcă să le sucească minţile în mii de moduri, să le picure în- lăuntrul sufletului ateismul, necredinţa, nihilismul, să-i împingă pe poteci alunecoase. Nu mai spun nimic altceva, doar că trebuie să deschidem bine ochii şi la timp, înainte de a fi prea târziu.

Mai este nevoie să-i ferim încă şi de revistele întinate, deoarece acolo se găseşte răul. Murdăria felurită circulă în mod liber, pornografia a devenit o industrie grea în zilele noastre, chioşcurile noastre au devenit curse pentru cei mici şi pentru cei mari. Mare atenţie, fraţii mei, să ţinem departe mizeria materialelor pornografice de mâinile copiilor noştri!

Mai amintesc de un al treilea mod şi închei: ferirea de filmele delicvente şi ruşinoase. Este mult mai mare puterea imaginii animate decât cea a revistei. De aceea şi paguba este pe măsură. Şi părerea aceasta nu o avem numai noi, preoţii, ci ea este întărită de toţi fără excepţie, medici, pedagogi, sociologi. Cinematograful, televizorul, şi în final internetul, servind stricăciunea ca un mod fericit de viaţă şi prezentând crima drept succes, se transformă în ameninţări de prim rang pentru copiii noştri, în dascăli ai stricăciuni, ai pervertirii şi ai criminalităţii. Şi toate acestea chiar înlăuntrul propriei noastre case.

Fraţi creştini, lucrarea familiei sfinte a părinţilor Ioachim şi Ana de a o conduce pe Maica Domnului în Templul lui Dumnezeu, adică evenimentul pe care-1 prăznuim astăzi, vine să ne arate şi propria noastră îndatorire pentru educaţia creştinească corectă a copiilor noştri. Fie să-i aducem şi să-i ţinem pe copiii noştri lângă Hris- tos! Fie să împlinim toţi această datorie deplin.

Biserica enoriei noastre

 

Înăuntru, în Templul lui Dumnezeu,
Biserică în care Dumnezeu a încăput,
a fost pusă Fecioara Preasfântă

Fraţii mei iubiţi, vă este cunoscut evenimentul sfânt legat de praznicul de astăzi închinat Maicii Domnului. El se referă la o faptă de ofrandă şi afierosire. O familie sfântă, două chipuri biblice evlavioase, Ioachim şi Ana, erau lipsiţi de copii.

Dorinţa lor fierbinte era să fie învredniciţi să dobândească un copil. Nădăjduiau şi se rugau fierbinte pentru aceasta lui Dumnezeu, Care la un moment dat a ascultat ruga lor, rugă pe care au însoţit-o mereu cu o făgăduinţă: copilul pe care îl vor naşte îl vor afierosi lui Dumnezeu. Iubirea dumnezeiască le-a dăruit o fiică fericită, cea care urma să devină Maica Domnului nostru. Astfel, când mica Maria a împlinit trei ani, Ioachim şi Ana au hotărât să-şi împlinească făgăduinţa lor. Au venit în Templul lui Dumnezeu şi au oferit-o pe Maria preoţilor ca să crească sub acoperământul Domnului, în locul sfânt al slujirii şi al rugăciunii obşteşti. „înăuntru, în Templul lui Dumnezeu, Biserică în care Dumnezeu a încăput, a fost pusă Fecioara Preasfântă”. Prin aceste câteva cuvinte imnograful praznicului a cuprins evenimentul întreg. Sfânta Fecioară, cea care urma să devină locaşul sfânt în care va încăpea Dumnezeu în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, este afierosită Templului lui Dumnezeu.

Fecioara este afierosită Templului lm Dumnezeu! Şi noi în seara aceasta am revenit în biserica afierosită Fecioarei, ca să o cinstim şi să aşezăm cu evlavie la picioarele ei iubirea şi devotiunea inimii noastre.

Fraţii mei iubiţi, ne găsim în Templul lui Dumnezeu. Nu este un lucru neînsemnat. Dimpotrivă, Templul acesta şi adunarea noastră înlă- untrul lui, sinaxa Bisericii, este un eveniment capital al credinţei noastre creştineşti. Să cercetăm însă chestiunea puţin mai profund.

Ce este templul sau biserica, aşa cum foarte corect numesc lăcaşurile de cult cei mai mulţi dintre fraţii noştri? Este centrul parohiei şi în general al vieţii noastre bisericeşti, este centrul duhovnicesc, şi când zicem centru duhovnicesc înţelegem locul adunărilor unde este de faţă şi lucrează Duhul Sfânt.

Pentru că aşa cum observaţi şi voi, ne-am plictisit să auzim în zilele noastre despre centre spirituale, despre oameni şi personalităţi spirituale, în timp ce este limpede că numai duhovniceşti nu sunt toate acestea. Duhul Sfânt nu doar că nu există în toate acestea, dar nici măcar nu vor să audă despre Acesta.

Despre ceea ce este biserica noastră, lăcaşul de închinare, n-am putea să aflăm o definiţie mai bună decât cea pe care ne-o dă Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului: „Biserica este templul lui Dumnezeu, altarul sfânt, casa de rugăciune, adunare a poporului, trupul lui Hristos”. Şi puţin mai jos: „Biserica este casa dumnezeiască unde s-a săvârşit Jertfa dătătoare de viaţă, iar interiorul ei (adică Sfânta Sfintelor) este peştera sfântă unde se află mormântul şi Masa hrănitoare de suflet şi dătătoare de viaţă, împreună cu mărgăritarele ei, adică dogmele dumnezeieşti ale învăţăturii Domnului Iisus Hristos lăsate ucenicilor Săi”.

Însemnătatea pe care o are biserica pentru viaţa noastră creştinească se arată şi din modul în care o zidim. Fie că este vorba de un sat, fie de un cartier, ridicarea bisericii este prima noastră grijă. Biserica ocupă locul central, şi în jurul acesteia se întinde viata comunităţii. Enoria nu există dacă mai întâi nu se ridică biserica. Lăcaşul de cult este expresia văzută şi în acelaşi timp spirituală a parohiei.

Lăcaşul sfânt mai este casa lui Dumnezeu, a Părintelui nostru. Acolo se adună toţi credincioşii, familia întreagă a fiilor lui Dumnezeu, ca să aducă ofrandă de slujire şi iubire Domnului şi Izbăvitorului lor. Biserica nu este doar locul adunării credincioşilor şi al cultului dumnezeiesc, ci şi expresia văzută a Trupului lui Hristos, alcătuit din toţi credincioşii. Toţi cei care ne adunăm în templul lui Dumnezeu suntem fiii lui Dumnezeu, mădularele Bisericii lui Hristos.

Intrând în lăcaşul sfânt intrăm într-o comunitate, într-o comuniune nouă, comuniunea de iubire a persoanelor care se împărtăşesc, care se întâlnesc între ele, şi care vin în relaţie cu Dumnezeul Cel personal. între noi nu mai există graniţe despărţitoare, diferenţele pe care le vedem în afara societăţii: bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvătati, cunoscuţi sau necunoscuţi, rudenii sau străini. în lăcaşul lui Dumnezeu toţi suntem egali, toţi suntem fraţi, mădularele familiei celei mari a fiilor lui Dumnezeu.

Lăcaşul sfânt este încă o Golgotă continuă, locul jertfei nesângeroase, tainice, a lui Hristos. Cu siguranţă putem să ne rugăm în tot locul, dar „Masa hrănitoare de suflet şi dătătoare de viaţă”, pe care se aduce dumnezeiasca Euharistie, există doar în biserică. Aici se săvârşesc Sfintele Taine, aici se propovăduieşte în chip autentic adevărul Evangheliei, aici se odihneşte mereu, deasupra Sfintei Mese, în Artofor (Chivot), Sfântul Trup al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Dumne- zeu-Omul, pe care-1 scoatem în Joia cea mare. în lăcaşul Domnului se binecuvintează toate momentele cruciale ale vieţii noastre. Doar aici în biserică, uniţi, cu o inimă şi cu o gură putem să ne adresăm lui Dumnezeu Tatăl, să alergăm cu îndrăzneală la tronul harului (Evrei 4,16), ca să cerem mila Lui.

Deci dacă este atât de mare însemnătatea templului sfânt, dacă el exprimă însăşi biserica, dacă este limanul cel mântuitor şi spitalul cel duhovnicesc, vă daţi seama câtă iubire va trebui să avem faţă de el? Cu siguranţă ne iubim propria casă, însă cu cât mai mult trebuie să iubim casa lui Dumnezeu? Ne îngrijim de casa noastră, însă oare în aceeaşi măsură ne îngrijim şi de casa lui Dumnezeu? Să ne amintim de acea inimă mare a profetului David. Câtă iubire adâncă a nutrit ea pentru templul lui Dumnezeu? Fiindcă zice: Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului; inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul Cel viu (Psalmul 83,1-2).

Am spus că templul sfânt este centrul vieţii noastre bisericeşti, locul comuniunii noastre personale atât cu Dumnezeu Tatăl, cât şi cu ceilalţi creştini care sunt fraţii noştri. Aceasta însă impune prezenţa noastră deasă, participarea noastră vie la slujbele săvârşite acolo.

„Dar de ce sunt obligat să merg la biserică? Mă rog mai bine în casa mea!”, îi auzim pe mulţi că spun. îngăduiţi-mi să răspund la aceste obiecţii prin cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Să mă rog, pot şi în casa mea, zici, dar te înşeli pe tine, omule! Să te rogi în casa ta este cu putinţă, însă să te rogi aşa cum se roagă în biserică este cu neputinţă. în biserică există mulţimea părinţilor şi acolo se înalţă lui Dumnezeu strigătul de rugăciune din tot sufletul. Nu vei fi auzit atât de mult de Stăpânul tău când îl rogi singur, cât atunci când îl rogi împreună cu fraţii tăi. Aici există ceva mai mult, adică unirea, şi simfonia, şi legătura iubirii, şi rugăciunile preoţilor. Din această pricină preoţii stau în faţă, încât rugăciunile mulţimii, care sunt mai neputincioase, să se unească cu rugăciunile celor mai puternici şi să se înalţe împreună la ceruri”.

Fraţii mei iubiţi, dacă în final lăcaşul dumnezeiesc exprimă parohia noastră, şi parohia nu există decât având în centrul ei locaşul sfânt, participarea noastră vie este indispensabilă şi legată de viaţa parohiei. Suntem datori să ne găsim aproape de fraţii noştri, să ne facem părtaşi bucuriilor lor, să împărtăşim durerea lor, să fim îngeri mângâietori în patul încercării lor, ajutători în nevoile lor.

Este necesar ca nu numai în lăcaşul de cult, nu doar în vremea slujirii obşteşti, ci şi în afara lăcaşului, şi în celălalt timp să arătăm in chip practic că suntem o familie, fiii lui Dumnezeu, fraţi între noi.

În seara aceasta, cinstind Intrarea Fecioarei în Templul lui Dumnezeu, Domnul ne cheamă să înţelegem însemnătatea lăcaşului nostru ortodox. Şi înţelegând valoarea lui, să-l iubim mai mult şi să-l arătăm aşa cum se cuvine centrul unei slujiri vii şi al unei comuniuni frăţeşti, casa lui Dumnezeu, casa tuturor.

Jurăminte şi făgăduinţe

Mai înainte de zămislire, Curată, te-ai sfinţit lui Dumnezeu şi, născându-te pe pământ, dar te-ai făcut acum Lui, plinind făgăduinţa părintească Pentru încă o dată cinstim, iubiţii mei fraţi, chipul atotsfânt al Născătoarei de Dumnezeu, al Maicii Domnului nostru, cea pururea fericită şi binecuvântată între femei, primul om desăvârşit după Mântuitorul, cea dintâi în sinaxa Bisericii, Maica tuturor creştinilor.

În ciclul praznicelor închinate Născătoarei de Dumnezeu se cuprinde şi sărbătoarea de astăzi, Intrarea Maicii Domnului în Biserică. O mică incursiune în viaţa Fecioarei Maria ne va ajuta să cunoaştem evenimentele care constituie fundamentul praznicului din această seară. Părinţii Fecioarei Maria, Drepţii Ioachim şi Ana, au fost oameni cu credinţă fierbinte şi cu evlavie adâncă în Dumnezeu. Trăiau cu frică de Domnul şi cu iubire între ei. Singurul lucru care umbrea viaţa lor era neputinţa de a aduce un copil pe lume. Însă nu se descurajau, ci zi şi noapte cu rugăciuni şi postiri îl chemau pe Dumnezeu să împlinească dorul lor, oferindu-I în paralel făgăduinţa sfântă, să o afie- rosească Domnului pe cea care se va naşte.

Şi la un moment dat rugăciunile familiei sfinte au fost auzite. îngerul Domnului a înşti- inţat-o pe Sfânta Ana că Dumnezeu va împlini dorinţa lor. Şi, într-adevăr, Ana a zămislit, şi după nouă luni a adus pe lume o fetiţă fericită, pe Maria, pe care a crescut-o cu multă grijă până la vârsta de trei ani.

Atunci familia sfântă a hotărât să împlinească făgăduinţa pe care o făcuse, să-I aducă lui Dumnezeu ca dar şi ofrandă sfântă, adică afie- rosire, pe Fecioara Maria. Astfel împreună, cu alaiul fecioarelor purtătoare de candele, Ioachim şi Ana au condus-o pe Fetiţa sfântă în templu şi au predat-o preotului Zaharia ca să o crească în locul sfânt al templului.

Evenimentul acesta al aducerii Fecioarei la Templu şi al intrării ei în Sfânta Sfintelor constituie conţinutul sărbătorii de astăzi, adică amin- tirea şi împlinirea făgăduinţei. înapoierea darului de către familia sfântă a părinţilor Ioachim şi Ana. De aceea şi imnograful sărbătorii, slăvind evenimentul, îl caracterizează drept împlinirea făgăduinţei, şi o numeşte pe Sfânta Fecioară „odor sfânt”, „afierosire, ofrandă şi jertfă sfântă”.

Pornind de la realitatea sărbătorii apar câteva întrebări, cărora trebuie neapărat să le dăm răspuns: Noi facem făgăduinţe lui Dumnezeu? Facem juruinţe? însă, pentru care dintre lucruri este îngăduită făgăduinţa? Şi dacă o facem, împlinim ceea ce făgăduim?

Odinioară, omul în clipele de exaltare religioasă sau în cazuri de nevoi speciale, de primejdii şi strâmtorări, făcea lui Dumnezeu diferite făgăduinţe, îi făcea juruinţe. Adică, promitea să aducă ceva, sau să facă o anumite jertfă, sau să se înfrâneze de la anumite lucruri. Făgăduinţele şi juruinţele erau acte religioase obişnuite la popoarele vechi şi la credinţele idolatre. Chiar şi printre evrei se întâmpla aceasta.

În Vechiul Testament sunt amintite multe cazuri de făgăduinţe, fie materiale, adică diferite ofrande, fie făgăduinţe spirituale, adică postire, rugăciune şi altfel de înfrânare.

Din Vechiul Testament obiceiul a trecut şi în viaţa creştinilor, deşi creştinismul este prin excelentă religia Duhului şi a libertăţii. Adică mulţi creştini, şi în vechime şi astăzi practică acest lucru, îi fac lui Dumnezeu, Maicii Domnului sau sfinţilor felurite promisiuni, fie cerându-le ajutorul în vremurile grele, fie exprimându-şi recunoştinţa lor.

Părinţi evlavioşi fără copii, sau cu copii, urmând exemplul părinţilor sfinţi ai Maici Domnului, îi afierosesc lui Dumnezeu chiar înainte să se zămislească, sau când se zămisleşte, pe copilul lor. Oare este îngăduit un asemenea lucru?

Fraţii mei creştini, afierosirea unui copil lui Dumnezeu de către tatăl sau de mama lui, sau de către amândoi, are legătură cu adâncurile tainice ale existenţei omeneşti. Şi de aceea este prin excelenţă vrednică de cinstire. Acest act este săvârşit îndeosebi de acele persoane evlavioase, precum părinţii dumnezeieşti Ioachim şi Ana, care iubesc înflăcărat şi fără vicleşug pe Dumnezeu şi doresc extinderea împărăţiei Lui. Pentru că trebuie să mărturisim că există şi oameni superficiali care fac făgăduinţe de tot felul.

În tot cazul, făgăduinţa făcută pentru afierosirea altor persoane, chiar şi a copiilor noştri, necesită atenţie mare. Suntem stăpâni doar pe propria noastră existenţă, nu pe a altora, nici pe a copiilor noştri. Libertatea oricărui om este cinstită de însuşi Dumnezeu. Prin urmare trebuie să fie cinstită şi de noi, oamenii.

O altă mare categorie de oameni făgăduiesc lui Dumnezeu diferite lucruri materiale: poamele şi roadele pământului, obiecte, candele, vase sfinte, sau chiar podoabele lor preţioase. Nu rareori făgăduiesc să aducă sume de bani, sau chiar să construiască un lăcaş mic de închinare, sau o biserică. Toate acestea simt primite de Dumnezeu? Cere El astfel de ofrande din partea noastră?

Fraţi creştini, Dumnezeu fiind Duh, nu are nevoie de lucruri materiale. Deoarece însă toate aceste lucruri pe care le oferim exprimă credinţa noastră, arată iubirea şi recunoştinţa noastră, în chip sigur le primeşte. Să nu uităm că mănăstirile noastre, lăcaşurile noastre de cult, paraclisele, toate sunt pline de ofrandele fraţilor noştri creştini, care prin făgăduinţele lor îşi exprimă iubirea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu.

În afara ofrandelor materiale alţi oameni făgăduiesc să se supună unor privaţiuni şi nevoin- ţe, ca să-şi exprime prin acestea recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Făgăduiesc să facă postire, rugăciuni fierbinţi, pelerinaje, şi altele. Nici aceste făgăduinţe, ca de altfel nici pe celelalte, nu putem să le osândim. Dacă pentru oameni, pentru persoanele noastre iubite ne supunem unor jertfe şi privaţiuni, arătându-le astfel iubirea noastră, de ce să ne dăm înapoi de la aşa ceva când este vorba de Dumnezeu?

În ce condiţii însă, trebuie să facem făgăduinţe lui Dumnezeu?

În primul rând, să le facem în deplină libertate. Nimeni nu ne obligă să facem făgăduinţe.

Jertfa noastră, oricare ar fi aceasta, are valoare când se face în mod liber şi nu din obligaţie. „Roadele făgăduinţei făcute lui Dumnezeu vin din intenţia omului şi nu din nevoie”, întăreşte Sfântul Chirii al Alexandriei. Este nevoie de atenţie mare, astfel încât făgăduinţele noastre făcute lui Dumnezeu să nu aibă o tentă neguţă- torească: „Dă-mi ca să-ti dau!”

În al doilea rând, să avem conştiinţa adâncă că dincolo de orice ofrandă, Dumnezeu iubeşte jertfa inimii noastre şi împlinirea făgăduinţei celei mari pe care toţi am făcut-o în ceasul botezului nostru, că vom trăi după voia Domnului. „Făgăduinţele cuvenite lui Dumnezeu sunt virtuţile”, observă Origen, scriitorul bisericesc antic.

În al treilea rând, să ştim că nimeni nu ne obligă să făgăduim lui Dumnezeu ceva. Dacă însă am făgăduit ceva în chip liber şi nesiliţi avem datoria să împlinim. în Vechiul Testament se porunceşte: De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta. Iar de n-ai dat făgăduinţă, nu va fi păcat asupra ta. Ceea ce a ieşit din gura ta, să păzeşti şi să împlineşti, făgăduinţa pe care tu ai făcut-o de bunăvoie Domnului Dumnezeului tău, şi de care ai grăit cu gura ta (Deuteronomul 23, 22-23).

Fraţii mei iubiţi, cinstind astăzi Intrarea Născătoarei de Dumnezeu în Biserică, adică îm-

plinirea făgăduinţei sfinte a dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, să învăţăm şi noi din consecvenţa pe care suntem datori să o avem faţă de ceea ce am făgăduit lui Dumnezeu.

Şi mai presus de toate făgăduinţa cea mare, să trăim ca nişte creştini adevăraţi, să vieţuim conform Evangheliei mântuirii, să înaintăm în lumina şi adevărul lui Hristos.

„Bucură-te, cea plină de har! Cuvinte la praznicele Maicii Domnului”- Simeon, Mitropolit al Noii Smirne. Trad. din lb. greacă de pr. Victor Manolache. Galaţi: Egumeniţa, 2017

 

Baner asculta RJS