Simeon, Mitropolit al Noii Smirne – Predică la Buna Vestire: Binecuvântată eşti tu între femei

0
70

Sensul sărbătorii

Iubiţii mei fraţi, numele sărbătorii celei mari pe care o prăznuim astăzi, închinată Născătoarei de Dumnezeu, este Buna Vestire. Sfântul Evanghelist Luca ne istoriseşte cu acrivie despre ceea ce prăznuim în pericopa evanghelică pe care am ascultat-o puţin mai devreme.

Arhanghelul Gavriil, trimis de către Dumnezeu, vine în micul oraş Nazaret, ca să se arate unei tinere smerite, Fecioarei Maria, căreia îi binevesteşte, adică o înştiinţează despre vestea cea fericită, că va zămisli şi va naşte pe Domnul nostru Iisus Hristos: Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema, şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său (Luca 1,31-32). Astfel începe istoria mântuirii neamului nostru omenesc.

Evenimentul Bunei Vestiri, vestea cea bună adusă Fecioarei, devine întâi de toate începutul, pricina împlinirii planului lui Dumnezeu de a-1 mântui pe om prin întruparea Unuia-Născut

Fiului Său. Toate pornesc de la buna vestire făcută Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Praznicul de astăzi constituie, aşa cum cântăm şi în troparul lui, descoperirea „tainei celei din veac”. Care este această „taină”? Este icono- mia tainei celei din veac ascunse în Dumnezeu (Efe- seni 3, 9), despre care vorbeşte Apostolul Pavel, adică planul atotînţelepciunii divine prin care a vrut să izbăvească neamul nostru omenesc, să-l scape pe om din păcat, stricăciune şi moarte, şi să-i ofere iarăşi posibilitatea de a vieţui veşnic lângă El. Să-i dăruiască înfierea divină, să-l aducă din nou în Rai.

În al treilea rând, praznicul de astăzi devine „începătura mântuirii noastre”, adică evenimentul principal şi cel mai însemnat legat de mântuirea noastră. Fără vestirea cea bună adusă Născătoarei de Dumnezeu, adică fără întruparea lui Hristos, noi, oamenii, am fi rămas neizbăviţi, robi ai păcatului, slugi ale celui viclean, osândiţi la moarte, şi încă moarte veşnică.

Acest eveniment atât de însemnat al iconomiei dumnezeieşti este pentru noi toţi, pentru fiecare creştin credincios, pricină şi izvor de bucurie. Expresia care s-a consacrat pe buzele poporului nostru, „vestea cea bună a bucuriei”, purcede din praznicul de astăzi al Bunei Vestiri. „Astăzi sunt bunele vestiri de bucurie”, propovăduieşte imnograful sfânt. „Cele de jos cu cele de sus se unesc; Adam se înnoieşte”. Adică cele de jos, pământul, se uneşte cu cele de sus, cu cerul. Adam, adică neamul omenesc al cărui proto- părinte este Adam, vine la o existenţă nouă.

Această bucurie a izbăvirii, iubiţii mei fraţi, să ne umple şi astăzi când prăznuim, şi totdeauna, inimile. Bucuria aceasta să devină: iubire, recunoştinţă şi adorare fată de Hristos; afierosire fată de Persoana Sa mai presus de lume; ascultare faţă de voia Lui; mergere statornică spre împărăţia Lui.

Evanghelia mântuirii

Iubiţii mei fraţi, căderea protopărinţilor este întâmplarea cea mai tragică a istoriei omeneşti. Omul se îndepărtează de Dumnezeu, devine autonom, cade din menirea pentru care a fost creat, adică comuniunea cu Dumnezeu şi împărtăşirea din viata dumnezeiască.

La antipodul acestui eveniment tragic se găseşte întruparea Logosului lui Dumnezeu, Care Se face om, Care primeşte firea noastră omenească, pentru ca să ne izbăvească de urmările tragice ale căderii, ca să ne reaşeze în ceata fiilor Săi iubiţi, ca să ne ofere posibilitatea să ne împărtăşim din viaţa Lui dumnezeiască.

Acest eveniment îl binevesteşte Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria, tânăra smerită din Nazaret. Dumnezeu a ales-o pe ea ca să slujească în lucrarea întrupării dumnezeieşti. Şi iată că ea devine Maica Domnului nostru, şi acest eveniment îl prăznuim noi astăzi.

Cuvântul cheie al evenimentului pe care îl prăznuim este Evanghelie, care înseamnă „veste bună”. Arhanghelul Gavriil o înştiinţează pe Fecioară, aducându-i vestea cea bună a întrupării Mântuitorului Hristos. Aşadar cu dreptate glă- suieşte imnograful praznicului: „Astăzi sunt bunele vestiri de bucurie”. Expresia aceasta rămâne vie de-a lungul secolelor pe limba credincioşilor. Prin aceasta exprimăm lucrul cel mai fericit de auzit, sau care urmează să se întâmple.

Prin urmare cuvântul „Evanghelie” este cuvântul cheie pentru credinţa noastră creştinească.

Evanghelia este sfatul dumnezeiesc, hotărârea divină pentru mântuirea noastră prin întruparea Unuia-Născut Fiului Său. Evanghelia este vestirea cea de sus a voii divine adusă de către Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria. Evanghelia este evenimentul întrupării dumnezeieşti, dar şi viaţa pe pământ a Mântuitorului nostru Ii- sus Hristos întrupat. Evanghelia este învăţătura pe care El ne-a lăsat-o. Evanghelia este Patima, Răstignirea şi învierea Lui.

Evanghelia este cartea sfântă a credinţei noastre în care sunt consemnate viaţa, învăţătura şi faptele lui Iisus Hristos prin care s-a înfăptuit mântuirea noastră. Toate acestea ni le aminteşte praznicul de astăzi şi ne cheamă să ne bucurăm. Inimile noastre să se umple aşadar de bucuria lui Hristos, de bucuria izbăvirii, deoarece: Hristos S-a făcut om pentru noi, Hristos a lăsat Evanghelia pentru noi, Hristos S-a răstignit pentru noi; Hristos a înviat pentru noi, Hristos L-a trimis pe Duhul Sfânt în lume pentru noi.

Iubiţi fraţi, astăzi să ne bucurăm creştineşte, să preaslăvim Numele sfânt al Domnului nostru, să cinstim cu evlavie pe Preasfânta Maica Sa şi, cu inimile pline de recunoştinţă, să purcedem pe calea mântuirii. Să ascultăm de Evanghelia Mântuitorului nostru, să ne luptăm cu sentimentul responsabilităţii, să trăim după voia Lui, să vieţuim viata Lui, viata cea binecuvântată în Hristos.

Venirea Domnului

Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!

Evenimentul cel mai mare, cel mai însemnat al istoriei omenirii este întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, venirea Domnului nostru Iisus Hristos în lume.

Evenimentul acesta a jucat un rol decisiv în mersul neamului omenesc. El a împărţit istoria omenirii în două. A devenit un far luminos, care luminează viata noastră, viata tuturor oamenilor.

Apostolul Pavel numeşte acest eveniment taină, taina cea mare, care constituie nucleul şi inima credinţei noastre creştine: Şi cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă (I Timotei 3,16).

Taina aceasta a fost ascunsă în sfatul cel necunoscut al lui Dumnezeu. Şi a fost necunoscut nu doar nouă, oamenilor, ci şi lumii îngereşti. A fost, aşa cum întăreşte cunoscutul tropar al Născătoarei de Dumnezeu, glasul al IV-lea „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”.

Şi sfatul acesta plin de taină al lui Dumnezeu ne-a fost descoperit în vremea buneivestiri făcute Fecioarei Maria. „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac”.

Arhanghelul Gavriil binevesteşte tinerei smerite din Nazaret taina cea minunată a întrupării Logosului dumnezeiesc. Astăzi cerul coboară, îmbrăţişează şi sărută pământul. Astăzi „cele de sus cu cele de jos se unesc, Adam se înnoieşte”. „Astăzi sunt bunele vestiri de bucurie… omul se face Dumnezeu, ca Dumnezeu să-l ridice pe Adam la cele de sus”. Astăzi se pune începutul mântuirii noastre!

Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!

În acest plan mare şi misterios al lui Dumnezeu despre întruparea Domnului şi venirea Lui în lume, pronia dumnezeiască a ales-o pe Fecioara Maria ca un instrument ales. Ea a fost tânăra cea plină de har, cea binecuvântată între femei.

Ea a fost darul cel mare al neamului nostru omenesc, cel mai ales dar pe care omenirea a avut să-l ofere planului lui Dumnezeu, pentru eliberarea noastră.

Şi astăzi vedem că Arhanghelul coboară la această Fecioară şi că îi binevesteşte bucuria, voia lui Dumnezeu, ca ea să devină Maica lui Dumnezeu-Omul.

Iubiţi fraţi, Arhanghelul o salută pe Fecioara Maria, o numeşte plină de har, şi o asigură că Domnul este cu tine. Domnul Cel viu, Dumnezeul Cel adevărat este împreună cu Fecioara Maria, nu doar prin vestirea cea bună şi după aceea, ci şi mai înainte. Domnul a fost mereu cu Fecioara Maria. El a inspirat-o şi a îndrumat-o prin legea Lui. Domnul a ocrotit-o, a întărit-o şi acum, când o cheamă să slujească taina întrupării dumnezeieşti, o umbreşte într-un mod ales prin puterea Lui şi prin harul Sfântului Duh.

Domnul nu a fost doar atunci cu Fecioara Maria. Este şi împreună cu noi, astăzi şi de-a pururea împreună cu poporul Său, Noul Israel al harului. Este împreună cu toţi şi cu fiecare în parte. Şi pe cât de adevărată şi reală este prima afirmaţie, la fel este şi a doua.

Dumnezeu este împreună cu fiecare creştin, cu fiecare om care crede în El şi s-a botezat în numele Sfintei Treimi. El este Cel Care Se sălăşluieşte în fiecare inimă omenească. Sfântul Apostol Pa vel le scrie creştinilor din Corint: Noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că: „ Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6,16).

Să ne amintim încă şi de cuvintele certe pe care Domnul Iisus Hristos ni le-a lăsat după învierea Sa: Şi iată Eu voi fi cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului (Matei 28,20).

Ce înseamnă oare în chip practic acest mare adevăr, că Domnul este cu noi?

Mai întâi că şi noi devenim puternici ca Acela, deoarece îl avem înlăuntrul nostru pe Atotputernicul Dumnezeu Care ne inspiră, Care ne dăruieşte harul Său şi ne întăreşte. Prin urmare, nu ne temem de cel viclean, nu ne cutremurăm la atacurile lui, nu suntem atraşi de ispite, nu ne plecăm înaintea piedicilor şi a feluritelor greutăţi.

Sentimentul prezenţei dumnezeieşti ne păstrează statornici şi liniştiţi. Şi siguranţa noastră nezdruncinată în ajutorul Lui atotputernic, ne dă îndrăzneală şi curaj în viaţa noastră duhovnicească. Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci este de-a dreapta mea, ca să nu mă clatin, repetăm şi noi împreună cu psalmistul (Faptele Apostolilor 2, 25; Psalmul 5,8).

În al doilea rând, înseamnă că înlăuntrul nostru Se sălăşluieşte Dumnezeu Cel sfânt şi fără de păcat. Aşadar El ne transmite şi nouă din sfinţenia Lui, ne împodobeşte cu harismele Lui felurite. El se face izvorul nu doar al întăririi, ci şi al sfinţirii noastre.

Dar acest mare adevăr al prezenţei Domnului înlăuntrul nostru mai înseamnă şi altceva: nu putem, creştini fiind, să avem vreo legătură cu păcatul. Suntem templul lui Dumnezeu, locaşul sălăşluirii Lui. Deci cum putem să întinăm templul lui Dumnezeu? Să păcătuim înaintea ochilor Dumnezeului Celui viu?

Inima noastră, trupul, fiinţa noastră, aparţin în întregime lui Dumnezeu. Prin urmare suntem datori să ne luptăm pentru sfinţirea noastră: Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră. Să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi, să-şi stăpânească vasul său, în sfinţenie şi cinste. Nu în patima poftei, cum fac neamurile care nu-L cunosc pe Dumnezeu (I Tesaloniceni 4,3-5). Adică aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră! Să staţi departe de desfrânare, fiecare dintre voi să ştie să-şi folosească trupul cu cinste şi sfinţenie, nu pentru patimi nebuneşti, precum idolatrii care nu ştiu de Dumnezeu. Iubiţi fraţi, astăzi prăznuim vestea cea bună primită de Născătoarea de Dumnezeu. Acest eveniment minunat este începutul mântuirii noastre.

De aceea şi astăzi ne bucurăm şi preaslă- vim pe Dumnezeu, pentru că de dragul nostru, pentru izbăvirea noastră, L-a trimis în lume pe Unul-Născut Fiul Său.

În paralel suntem chemaţi să trăim mântuirea în Hristos care înseamnă să ne eliberăm de jugul păcatului şi al stricăciunii şi să ne împărtăşim din viaţa lui Hristos. De aceea: Hristos să fie cu noi, Hristos să Se sălăşluiască în inimile noastre, Hristos să inspire cugetul nostru, Hristos să îndrepte paşii noştri, Hristos să fie temelia şi cârma existenţei noastre. Fie ca aşa să se întâmple. Amin!

Maria cea plină de har şi oamenii cu har Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!

Iubiţii mei fraţi, praznicul de astăzi este începutul şi temeiul mântuirii noastre. întâi de toate este începutul şi pricina mântuirii.

Prin evenimentul de astăzi al buneivestiri pe care o prăznuim, începe înfăptuirea planului lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc prin întruparea Domnului. Din ceasul căderii lui, omul rătăceşte în pământul sădit cu spini şi pălămidă al apostaziei (Facerea 3,18). El încearcă durerea şi suferinţa, cutremurul şi agonia pe care le naşte împotrivirea faţă de Dumnezeu. Şi aşa cum este încercat în acest cuptor al absenţei lui Dumnezeu din viaţa lui, se naşte înlăuntrul lui dorul izbăvirii, şi se cultivă aşteptarea cea dulce a mântuirii.

Şi iată că momentul cel mare soseşte, vestea plină de bucurie, trimisă de Dumnezeu, străbate văzduhurile şi vine să îmbrăţişeze faţa pământului: Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (Galateni 4, 4-5). Praznicul de astăzi nu este însă doar începutul mântuirii noastre, ci aşa cum ne învaţă Biserica noastră prin imnele ei minunate, şi „începătura şi arătarea tainei celei din veac”. Este evenimentul însemnat şi capital al credinţei noastre.

Atotputernicul Dumnezeu hotărăşte să facă cunoscut, să descopere oamenilor planul Lui ascuns despre modul mântuirii oamenilor. Prin vestea cea bună adusă Născătoarei de Dumnezeu, care în acel mare moment se arată în Nazaret reprezentantul neamului nostru, începe o nouă epocă pentru mica noastră planetă, epoca harului. Omul primeşte din nou ocazia cea pierdută de a trăi împreună cu Dumnezeu, acestuia i se deschide iarăşi poarta cea încuiată a împărăţiei lui Dumnezeu.

Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!

Arhanghelul Gavriil, întâlnind-o pe Fecioara Maria în Nazaret, o numeşte plină de har. De ce oare? Ce să însemne această salutare a Arhanghelului?

Cel plin de har este omul desăvârşit, omul virtuţii, omul fără exagerări şi lipsuri. Este cel care se trudeşte şi poartă lupta cea bună, lupta virtuţii, sub acoperământul şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Prin urmare, plină de har a fost şi Maica Domnului, pentru că a dobândit toate virtuţile. Viaţa virtuoasă şi dumnezeiască a Fecioarei smerite din Nazaret a umplut-o de orice har şi de orice frumuseţe duhovnicească.

Maica Domnului a fost întâi de toate, aşa cum ne istoriseşte Evanghelistul Luca, „Fecioară neprihănită la suflet şi la trup”.

În al doilea rând, Maica Domnului s-a afierosit în întregime lui Dumnezeu, aşa cum ne descoperă cuvintele ei adresate Arhanghelului: Iată roaba Domnului! Ea s-a socotit pe sine roaba lui Dumnezeu. Fecioara Maria avea o credinţă fierbinte în Domnul, nutrea o iubire nemărginită faţă de El şi era deplin afierosită voii dumnezeieşti. Când Gavriil i-a vestit ce urma să se întâmple, şi-a exprimat uimirea ei şi l-a întrebat pe Arhanghel, însă acela a încredinţat-o că întruparea Logosului lui Dumnezeu înlăuntrul ei se va întâmpla prin puterea Celui Preaînalt, şi ea se grăbeşte să asculte cu râvnă.

Şi tocmai acest lucru este un alt element care o arată plină de har. Fecioara Maria a fost supusă voii lui Dumnezeu, după cuvintele ei: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău.

Ea nu s-a îndoit, nu s-a arătat necredincioasă faţă de cuvintele Arhanghelului, ci a ascultat plină de încredere în iubirea Domnului. Fecioara Maria s-a predat voii dumnezeieşti, s-a lăsat să devină instrument ales în mâinile lui Dumnezeu.

Preasfânta Fecioară Maria însă s-a arătat plină de har nu doar prin virtutea ei personală, ci şi pentru că a fost dăruită în chip bogat de către Dumnezeu. Puterea Celui Preaînalt a umbrit-o şi harul Sfântului Duh s-a sălăşluit înlăuntrul ei, învrednicindu-se astfel să devină Maica lui Dumnezeu, poarta prin care a venit în lume Izbăvitorul oamenilor.

Dar despre oameni harismatici ne vorbeşte şi lumea. De multe ori auzim pe diferiţi oameni că grăiesc cu admiraţie despre cineva: „Ce om cu har!”.

Cum percep cei mai mulţi dintre semenii noştri pe acest om cu har?

De regulă, prin criterii exterioare, care se referă la frumuseţea fetei, la modul îmbrăcămin- tei, la nobleţea fabricată a modului de purtare.

Omul dinlăuntru, harismele sufleteşti, virtutea vieţii, integritatea caracterului, nu îi mai mişcă astăzi pe cei mulţi care se uimesc doar de lucrurile materiale, care sunt sensibilizaţi numai de lucrurile de suprafaţă şi care provoacă impresii.

Cât de diferită este frumuseţea duhovnicească, harul care străbate chipul Maicii Domnului! Şi cât de diferit este omul cu har, aşa cum vrea Dumnezeu, aşa cum îl descrie Evanghelia, aşa cum îl cizelează ca un sculptor Biserica, acest mare laborator al sfinţeniei şi al oamenilor harismatici cu adevărat.

Omul cel plin de har al lui Dumnezeu este mai întâi omul neprihănit, neîntinat la inimă şi la trup, omul curat în sentimente şi în purtare, cel care cu ochi luminoşi, fără viclenia şi făţărnicia vremurilor noastre, priveşte feţele oamenilor.

Păstrează-te curat, îl îndeamnă Apostolul Pavel pe ucenicul său Timotei (I Timotei 5,22). Şi Apostolul Petru vorbeşte despre purtarea fără prihană, naturală şi neprefăcută, care trebuie să izvorască din omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 2-4).

În al doilea rând, omul plin de har, este omul lui Dumnezeu, desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun (II Timotei 3,17). Omul bine pregătit pentru orice lucru bun înseamnă omul desăvârşit. Şi omul desăvârşit este omul deplin. Omul fără lipsuri şi exagerări, cel care doreşte mereu binele celorlalţi oameni. Şi nu doar că îl doreşte şi îl pofteşte, ci şi slujeşte binele cu toate puterile lui.

Iată şi al treilea element: omul plin de har este cel care purcede statornic pe calea lui Dumnezeu, care crede din tot sufletul în Dumnezeu şi luptă să vieţuiască după voia Lui. Omul acesta nu încheie pact cu răul, nu face concesii păcatului, nu socoteşte trăsătura lui creştinească un veşmânt oficial, pe care îl foloseşte de câteva ori pe an, ca să se înfăţişeze în biserică. Omul acesta nu socoteşte Evanghelia un lucru depăşit, ci dimpotrivă, crezând nezdruncinat în Hristos şi în puterea cea dreaptă a Evangheliei Lui, nu se lasă dus de curentul epocii. El se împotriveşte răului şi luptă statornic pentru bine şi dreptate, ca să stăpânească legea iubirii, legea Evangheliei.

Oamenii plini de har întrupează în fiinţa lor ceea ce le recomandă Apostolul Pavel creştinilor din Corint, şi care, cu siguranţă, este valabil pentru creştinii fiecărei epoci: Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind întotdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul (I Corinteni 15, 58).

Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!

Fraţii mei iubiţi, străbatem o epocă grea şi contradictorie, şi pe lângă celelalte pe care le observăm este că lipsesc oamenii harismatici, oamenii lui Dumnezeu.

Societăţile noastre s-au umplut de oameni sălbatici care sunt târâți într-o mare învolburată a patimilor înfricoşătoare.

Chiar şi înfăţişarea exterioară a multor oameni, privirea ochilor, configuraţia feţei, gesturile, exprimă sălbăticia sufletului şi întipăresc gustul amar al păcatului.

Ne privim unul pe altul, şi privirea este plină de viclenie, iar dispoziţia noastră este cum să-l exploatăm pe celălalt. Semenul nostru suferă, pătimeşte, este încercat? Noi stăm nepăsători şi reci, refuzând să-l compătimim şi să-i sărim în ajutor. Trăim un neo-barbarism în toată măreţia lui, într-o societate care se preface că este progresistă şi civilizată. Într-o astfel de epocă, Biserica noastră prăznuieşte astăzi marele eveniment al Bunei Vestiri, şi ne pune înainte persoana celei pline de har, a Maicii Domnului. O pune înainte nu doar ca să o cinstim, ci şi ca măsură şi model al omului plin de har, desăvârşit.

Iubiţii mei fraţi, aceasta este antropologia Bisericii noastre, care îl oferă lumii pe omul desăvârşit, întreg, care devine desăvârşit şi care se împlineşte prin lupta lui personală şi prin prezenţa şi întărirea harului lui Dumnezeu.

Fericiţi şi binecuvântaţi sunt cei care se luptă să izbândească.

Cum să prăznuim sărbătorile noastre?

Fraţi iubiţi întru Hristos, praznicul de căpătâi al credinţei noastre pe care-l sărbătorim astăzi este vestea cea bună adusă Născătoarei de Dumnezeu.

Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria despre întruparea Mântuitorului nostru, că ea însăşi, prin venirea Sfântului Duh şi prin umbrirea ei de către puterea lui Dumnezeu, urma să-L zămislească şi să-L nască pe Mântuitorul oamenilor. Şi tânăra smerită din Nazaret ascultă de Dumnezeu. Se lasă cu încredere în mâinile lui Dumnezeu, ca să devină instrument al iubirii dumnezeieşti pentru mântuirea oamenilor. Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău, răspunde Fecioara Arhanghelului Gavriil.

Evenimentul acesta care constituie conţinutul praznicului de astăzi este izvor de bucurie pentru întreaga omenire. De aceea şi imnograful sfânt, lăudând acest eveniment minunat, exclamă: „Astăzi se aude vestea bucuriei! Astăzi cele pământeşti se unesc cu cele cereşti, astăzi urmaşii lui Adam, neamul omenesc, devin făptură nouă!”

Aşadar, sărbătoarea de primă importanţă a Bisericii noastre este Buna Vestire, vestea cea bună adusă de Arhanghel Fecioarei Maria. Întrebarea care se pune însă este: „Cum trebuie să prăznuim noi, creştinii, sărbătorile noastre bisericeşti?”

Fraţii mei, dacă praznicele credinţei noastre constituie sărbători sfinte anuale, evenimente duhovniceşti, este necesar ca şi prăznuirea lor să fie pe măsură, adică duhovnicească. Şi datoria noastră de căpătâi în privinţa sărbătorii este participarea la cultul divin. Venirea şi participarea la dumnezeiasca Liturghie, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Biserica noastră se află în sărbătoare, iar noi ne adunăm în Biserică, pentru ca să-L adorăm pe Domnul nostru. Şi venind la dumnezeiasca Euharistie, ne facem părtaşi ai vieţii dumnezeieşti.

Noi, creştinii, de fiecare dată când prăznuim, fie un eveniment al vieţii de pe pământ al Mântuitorului nostru, fie că cinstim amintirea, pomenirea unui sfânt al credinţei noastre, medităm, ne adâncim duhovniceşte în conţinutul sărbătorii, prin ascultarea predicii, prin cercetarea Sfintei Scripturi, prin citirea vieţii sfântului. Scopul acestei meditaţii este să ne „rebotezăm” duhovniceşte, să scoatem învăţături pentru viaţa noastră duhovnicească, altfel praznicul vine, pleacă, fără să ne atingă, fără să dobândim cel mai mic folos duhovnicesc. Praznicele Bisericii noastre, şi îndeosebi cele mari, ne dau prilejul şi să ne odihnim, să ne oprim de la treburile noastre zilnice, să ne întâlnim toţi ca o familie în jurul mesei obşteşti, să ne bucurăm împreună. Sfântul Atanasie ne spune că praznicele noastre sunt „modelul bucuriei celei de sus”. Ele exprimă şi transmit bucuria pe care urmează să o trăim în desfătarea împărăţiei lui Dumnezeu.

Odinioară, creştinii în timpul praznicelor Bisericii îşi arătau şi în chip practic iubirea lor. Bucuria unei sărbători se înmulţeşte când oferim bucurie şi fraţilor noştri care suferă, care pătimesc, care sunt încercaţi în orice mod.

Întotdeauna suntem datori să ne gândim la ei şi să le arătăm iubire, însă cel mai mult în timpul praznicelor religioase. Şi să nu uităm: arătându-le iubire, oferindu-le bucurie, noi înşine ne bucurăm mai mult.

Iubiţii mei fraţi, praznicul cel mare al Bunei Vestiri, vestea cea fericită a întrupării Domnului nostru constituie o chemare la bucurie. „Astăzi este vestirea cea bună a bucuriei!”

Deci să ne bucurăm preaslăvindu-L pe Mântuitorul Hristos, cinstindu-L împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi sărbătorind praznicul credinţei noastre aşa cum se cuvine unor creştini.

„Bucură-te, cea plină de har! Cuvinte la praznicele Maicii Domnului”- Simeon, Mitropolit al Noii Smirne. Trad. din lb. greacă de pr. Victor Manolache. Galaţi: Egumeniţa, 2017

 

Baner asculta RJS