Sfinţii nu intră în vacanţă până la următorul praznic…

0
60

arhangheli_48345400Pelerinaje si cozi la Iaşi şi la Bucureşti, multe alte pelerinaje peste tot, în ţară si în străinătate, unde sunt moaşte de sfinţi.

Români, albanezi, ruşi, ucraineni etc., aflaţi în număr mare la muncă în Europa Occidentală, ca nişte căutători de comori, descoperă moaşte ale sfinţilor creştini-ortodocşi în bisericile catolice şi dezvoltă pelerinaje în stil şi cult ortodox. Pelerinajul la moaştele Sfântului Ierarh Nicolae la Bari, Italia, a devenit deja pan-european şi pan-ortodox ( vezi http://www.youtube.com/watch?v=Z_LcU7eEzl). Pumnul globalizării a lovit în aluatul ortodoxiei din fostele ţări socialiste şi stropii acestuia s-au împrăştiat peste tot în lume dospind. Biserici catolice, anglicane etc., golite de duhul secularismului, se umplu de duhul ortodoxiei (vezi http://www.youtube.com/watch?v=XWirSj6AlWk).

Dar ce sunt moaştele? În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, DEX 1975, Editura Academiei Republicii Socialiste România, găsim următoarea definiţie ateistă:

MOAŞTE – s.f. pl. (În religia creştină)  – Rămăşiţele mumificate din corpul unei persoane considerată sfântă; p. ext. veşmânt, parte de veşmânt sau orice alt obiect care a aparţinut unei astfel de persoane (şi căreia i se atribuie puteri supranaturale). P.gener. Corp mumificat;mumie. (Fig.) Rămăşiţele scumpe ale trecutului.  Din sl. mosti.

Definiţia a fost preluată identic, copy/paste, în DEX 98(1998). Dicţionare de această anvergură pretenţioasă sunt elaborate de specialişti cărturari, universitari şi academicieni. Dacă definiţia moaştelor din 1975 a rămas valabilă şi în 1998 (şi astăzi), înseamnă că la nivelul universitar şi academic există un acord tacit, un fel de gentlemen s agrement, pentru continuarea educaţie ateiste. Noile generaţii trebuie să aibă aceeaşi viziune despre moaşte, ca şi părinţii şi bunicii,care învăţau aşa:

Respectul coregionalilor faţă de reprimare este un lucru firesc, omenesc. Considerarea rămăşiţelor pământeşti ca lucruri sfinte, înzestrate cu puteri miraculoase, reprezintă însă dimensiunea religioasă a acestei atitudini, întrucât se manifestă şi aici aceeaşi structură care caracterizează orice demers religios, fie el arhaic sau de dată mai recentă: considerarea obiectului veneraţiei ca lucru “fizic şi metafizic” totodată, ca realitate caracterizată prin însuşiri materiale ce se pot constata prin simţuri şi prin atibute ce nu pot fi constatate empiric, fiind gândite numai că există; rămăşiţele sunt… pământeşti, întrucât sunt realităţi fizice, ele “au” însa puteri miraculoase.

Credinţa despre existenţa însuşirilor miraculoase a fost “verificată”, ca să spunem aşa, printr-o serie de efecte pozitive (însănătoşirea, depăşirea greutăţilor etc.) pe care credincioşii le-au pus pe seama moaştelor, dar, mai ales, prin faptul că în unele cazuri trupurile celor morţi nu au urmat drumul cunoscut, şi considerat firesc, al descompunerii. Mumificarea a fost un argument suficient pentru întarirea convingerii cu privire la existenţa şi manifestarea puterilor misterioase, supranaturale, că decedatul fusese, în viaţă, cu adevărat un sfânt (”Întrebări şi răspunsuri la problema de educaţie ateistă a tineretului”- Editura Politică, Bucureşti, 1982, pag. 136- Ce se ştie despre moaşte?).

Această atitudine ateistă, adică antihristică, nu numai faţă de moaşte, ci faţă de creştinism în general, domină în toate universităţile (particulare, de stat) din Occident, dar şi din România. Nici facultăţile de teologie ortodoxă nu scapă de atacurile duhului secular care se insinuează ca o igrasie prin pan-ecumenism, dialog interconfesional, dialog ştiinţă-religie etc.

Cu plusuri şi minusuri, “radiaţia” spirituală de fond a României este totuşi creştină, dominant creştin-ortodoxă. De aceea, este uşor, la îndemâna oricărui creştin care vrea să trăiască şi să se manifeste creştineşte, fără îngrădire, şi în domeniul privat şi în cel public.

Pe ici, pe colea, câte vreun/vreo tânăr/ă, care nu a încetat să dialogheze cu veşnicia, aflat/ă la studii în Occident, descoperă că a nimerit printre morți și că, adaptându-se și trăind asemenea lor, riscă să-L piardă pe Dumnezeu. De aici și gesturi extreme, de neînțeles pentru omul  secularizat, ca cel/cea care mai dialoghează cu veșnicia, să strige sus și tare că Occidentul L-a  omorât pe Dumnezeu sau, cu diploma de matematician obținută la Stanford, să de întoarcă acasă în România și să devină monah.

Omul care a rupt legătura cu Dumnezeu, chiar dacă se mișcă, este pierdut și mort. Regăsirea de sine și învierea adesea sunt anevoioase și dureroase, dar eliberatoare.

Fenomenul pelerinajului la moaște și icoane făcătoare de minuni este pipăit pe toate laturile și cercetat pe dinafară de filozofi, de sociologi, de medici, de psihologi, de parapsihologi, de umaniști seculari, de politicieni verzi și de alte culori, de jurnaliști, etc. concluziile fiind în ton cu apropierea (excepții rare) sau depărtarea de Dumnezeu.

Cei raționali, științifici se opresc la mumifere, superstiții, iraționalitate; cei pragmatici, cu simț economic, vor să afle câte lumânări, icoane, cărți bisericești, tamâie, cruciulițe, etc. s-au vândut și în buzunarul cui intră încasările; iubitorii de fapt divers vor fi cu ochii pe înghesuială, sarmale, leșinuri, cerșetori, un eventual deces, etc. Fiecare, conform propriilor convingeri și credințe sau conform sarcinilor trasate de ziarele pentru care scriu, de posturile tv la care lucrează și al căror rating se hrănește din faptul divers.

Experiența bimilenară a Bisericii, celei una sfinte, sobornicești și apostolești, dovedește fără putință de tăgadă că nu imaginația  creștinilor “atribuie” moaștelor puteri suprafirești. Nu imaginația creștinilor “tulburată” de rugăciune, post, priveghere, etc. este cea care-i face pe sfinți sfinți încă de când sunt în trup, muritori ca și noi, ci harul dumnezeiesc cu care sfinții s-au umput după ce au sărăcit cu duhul lumesc prin credință ți prin faptele credinței. Sfinții sunt prietenii siguri și deja casnicii lui Dumnezeu. Cine este prieten cu acești prieteni este prietenul lui Dumnezeu și cine este dușmanul lor este dușmanul lui Dumnezeu.

Înomenit, printre oameni, Hristos a făcut multe minuni, nu de dragul minunilor, ci pentru mântuirea tuturor. Dar a spus: ” Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Și orice veți cere în numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14,12-14).

Cu credință cel puțin de mărimea unui bob de muștar, în numele luiHristos, sfinții au mutat munți, au înviat morți chiar făcuți bucăți, au  vindecat ceea ce era de nevindecat, au mustrat, au îndrumat, drept învățând cuvântul Adevărului. Trecuți la cele veșnice, sfinții se roagă pentru oameni, cum au făcut-o când erau în trup, mustră, îndrumă, iar trupurile lor, neputrezite, binemirositoare, unele izvorând mir cu mireasmă dumnezeiască, liniștesc, întăresc pe cei slabi, vindecând și trupește și sufletește, zi și noapte ( Despre neputrezire, moaște vezi: http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou39.htm). Sfinții nu intră în vacanță până la următorul lor praznic, dar prăznuirea lor, cu ocazia trecerii de la viață la Viață, este moment de sărbătoare, de bucurie, așa cum sunt aniversarea și onomastica fiecăruia din noi.

Sutele, chiar miile de kilometri parcurși și cele 12-13  ore (sau mai mult) de stat la rând sunt etape din drumul vieții către Dumnezeu. După penitența drumului și a răbdării să-i vină rândul să se închine și să sărute moaștele, icoanele, preț de câteva clipe, pelerinul nu se așteaptă la o minune ad-hoc. Există mulți nechemați care iscodesc și țin contabilitatea minunilor. Ortodoxia nu are o poliție a miracolelor așa cum există prin alte părți. Pelerinul, căruia Dumnezeu i-a dat putere să ajungă de praznicul sfinților la moaște și la icoane, poartă cu el neputințele sale trupești, sufletești și ale altora, se roagă mulțumind pentru ușurarea, vindecarea lor. Tot pelerinajul, cu oboseala, cu ispitele, cu bucuriile lui sufletești se constituie într-o lucrare teandrică de întreținere a focului prieteniei dintre pelerin, sfinți și Dumnezeu.

În coada de doi, trei kilometri, pe mai multe rânduri, pelerinul va trebui să îngăduie și pe cei care-și alimentează răbdarea cu unu, două pachete de țigări, și pe vânzătorii ambulanți de batiste, de busuioc, de iconițe, de scăunele, și pe cerșetorii sănătoși și pe cei care-și expun vreo meteahnă trupească, și pe cei care se grăbesc s-o ia înainte, etc., etc.

Toate le îngăduie Dumnezeu, pentru că fac parte din ambianța și recuzita pelerinajului. Însuși Hristos, printre oameni, a avut parte de toate acestea și n-a poruncit îngerilor să-i ordoneze pe oameni ca la armată: “Și o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge și cheltuise cu doctorii toată averea ei, și de nici unul nu  putuse să fie vindecată, Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toți tăgăduind, Petru și ceilalți care erau cu El, au zis:Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează și Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine?”(Luca 8. 43-45).

Marea majoritate a pelerinilor de mai departe sau de aproape, indiferent de vârstă, indiferent de culoare, așteaptă răbdători, se poartă cu bună cuviință. I se face cuiva rău, a leșinat cineva, ba chiar a decedat un om? Dar lucrurile acestea se întâmplă frecvent și la îmbulzeala pentru a prinde primele reduceri la un supermarket, la o paradă veselă, la furat, etc.

Dumnezeu va judeca drept în funcție de loc, timp și circumstanțe. O vorbă din teologia practică ortodoxă spune că în cele în care te va prinde moartea în acelea vei fi judecat. Într-un fel va fi judecat cel cu bună credință, care moare pe calea spre moaște, și în alt fel  cel aflat la amantă, pe care Dumnezeu l-a luat în flagrant delict;  într-un fel va fi judecat cel ce se ridică din păcat și pe care Dumnezeu îl ia în chiar actul rugăciunii și în alt fel cel pe care-l strivește macaraua, pentru că Dumnezeu nu i-a mai răbdat înjurăturile. Am dat câteva exemple concrete, cunoscute de mine.

O pelerină spunea că pelerinajul este o cale a rugăciunii. Și rugăciunea are regulile ei. În viața noastră de zi cu zi, se întâmplă  să prezentăm vreunei autorități o cerere. Dacă cererea îndeplinește criteriile de formă, de conținut, de încheiere vom putea nădăjdui să i se dea curs. Așa și cu rugăciunea. Trebuie să chibzuim bine ceea ce cerem, pentru ca Dumnezeu să ne audă întru adevărul Său, întru dreptatea Sa:  “Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea,întru credincioșia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă-mi cererea, întru dreptatea Ta auzi-mă! “(Ps. 142). Și să nu uităm să mulțumim, ca și când am primit cele cerute.

Uneori oamenii spun: ” Mă rog, mă rog, și rugăciunea mea tot nu e ascultată”. Ostenește-te însă a sui la măsura rugăciunii ce nu cunoaște răspunsul “nu”  și vei vedea de ce rugăciunea ta nu e acum ascultată. Fie că te vei ruga îngenuncheat-precum Iair-, fie că vei sta ca de obicei, ca toți ceilalți- cum a făcut femeia cu scurgere de sânge-, dacă se va porni în inima ta rugăciunea ade vărată, ea va străbate la Domnul și-L va îndupleca spre milă. Totul este cum să ajungi la o asfel de rugăciune. Ostenește-te și vei reuși. Toate pravilele de rugăciune au ca țintă să îl înalțe pe rugător la această măsură a rugăciunii și toți cei ce străbat cu înțelegere această cale ajung la țintă (Sf. Teofan Zăvorâtul- Tâlcuire la Duminica a-24-a după Rusalii).

Dumnezeu alege locul, timpul și circumstanțele, pentru a da curs cererilor noastre, pentru că numai Dumnezeu știe cel mai bine ce este de trebuință pentru mântuirea trupului și sufletului, ale noastre și ale celor pentru care ne rugăm. Uneori circumstanțele sunt atât de urgente, încât Dumnezeu spune DA înainte să terminăm noi rugăciunea.

Cât despre minuni, indiferent de cât de credincioși, de puțin credincioși, de necredincioși suntem, tot binele și tot frumosul firesc sau suprafiresc de care avem parte în viața noastră este minune de la Dumnezeu.

Așa că, să nu-l ispitim pe Dumnezeu comandând, așteptând și contabilizând minuni, stricând corola de minuni a lumii.

Sursa: Revista Lumea, nr. 4 / 2014

LĂSAȚI UN MESAJ