Sfintele Paşti în cultul ortodox

0
83

postEvanghelia este izvor de bucurie şi de nădejde. Trăirea creştină trebuie să fie o trăire de bucurie. Temeiurile bucuriei noastre le avem în credinţa noastră, în rânduielile Bisericii noastre, în sărbătorile noastre, în slujbele Bisericii noastre. Mereu suntem chemaţi la bucurie nu numai prin îndemnurile pe care le auzim citindu-se la Sfânta Evanghelie sau pe care le citim noi din Sfânta Evanghelie, ci şi prin rânduielile de slujbă, prin sărbătorile rânduite de Biserica noastră. Se creează o atmosferă de bucurie, iar bucuria cea mai înaltă este cea de la Paşti. Noi ştim ce ne aşteaptă la Paşti, ştim cum se sărbătoresc Paştile, ştim cum se exprimă bucuria de la Paşti, ştim cum sunt slujbele de la Paşti. Le aşteptăm, pentru că le-am mai trăit.

Toate aceste slujbe, toate aceste stihiri de laudă, creează în sufletul nostru un temei de bucurie, creează în jurul nostru, împreună cu noi şi prin noi, o atmosferă de bucurie, pentru că Sfânta înviere a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este mai presus de lume. “Cea mai presus de lume înviere a lui Hristos”, zicem noi la sfintele slujbe, pentru că învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu poate fi înţeleasă cu puterea omului.

Aşteptăm darul lui Dumnezeu, ca să simţim măreţia învierii Mântuitorului şi ne apropiem cu paşi repezi de Sfintele Paşti, de taina Jertfei Mântuitorului din Vinerea cea Mare, de taina Răstignirii pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a întâmplat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, de Sfânta înviere a Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Duminica Paştilor, pentru care ni se cere a avea o pregătire anume. Nu putem sta în faţa lucrurilor lui Dumnezeu fără o pregătire specială pentru aceasta. Ne pregătim pentru Sfintele Paşti cu post şi cu rugăciune, cu slujbe speciale, curăţitoare de suflet, cu gânduri din cartea de slujbă conducătoare în pregătirea pentru Sfintele Paşti – care se numeşte Triod.

Vreme de zece săptămâni, în fiecare an, ne pregătim pentru Sfintele Paşti. Avem în faţă, în fiece an, un urcuş duhovnicesc sub îndrumarea Triodului, ca să ajungem să fim sensibilizaţi, să fim receptivi faţă de adevărurile credinţei noastre, fată de trăirea adevărurilor de credinţă, pentru că slujbele noastre au rolul nu numai de a ne informa, ci şi de a ne angaja. La Sfintele Slujbe ne rugăm şi învăţăm. Şi ne rugăm învăţând şi învăţăm rugându-ne. Sfintele Slujbe sunt prilejuri de informare şi de manifestare ale sufletului omenesc. Primim din textele liturgice, în conştiinţa noastră, gânduri schimbătoare spre bine şi ne angajăm prin acele gânduri în trăirea creştină.

Vremea de pregătire pentru Sfintele Paşti o începem în fiecare an cu zece săptămâni înainte de duminica învierii, şi o parcurgem în cele zece săptămâni prin rânduielile de slujbă ale Triodului. Triodul este o carte care cuprinde textele pe care le citim, pe care le cântăm, le rostim la Sfintele Slujbe şi prin care ne angajăm într-o lucrare de îmbunătăţire sufletească. Cartea aceasta se numeşte Triod pentru că multe din alcătuirile de slujbă, numite canoane, au trei cântări. Sunt, însă, în Triod şi canoane depline, cu opt cântări şi sunt canoane cu. nouă cântări. Cele mai multe din alcătuirile de slujbă au opt cântări. Se trece, de obicei, peste cântarea a doua, dar în Triod sunt şi alcătuiri din nouă cântări, având şi cântarea a doua.

Vremea de pregătire o începem cu gândul la Pilda vameşului şi a fariseului, cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Luca şi rânduită să fie citită în prima duminică a acestei perioadei de pregătire pentru Paşti, ca să ni se atragă atenţia asupra smereniei vameşului şi asupra faptelor fariseului. Domnul nostru Iisus Hristos a pus o pildă în atenţia celor care se credeau pe sine mai buni decât alţii, o pildă cu vameşul smerit şi cu fariseul mândru. Fariseul avea, totuşi, nişte fapte cu care se putea mândri, deşi n-ar fi trebuit să se mândrească. Rânduielile de slujbă din Duminica vameşului şi a fariseului ne atrag atenţia asupra necesităţii ca noi să avem faptele fariseului şi smerenia vameşului. Să fim ca vameşul smerit, care, la drept vorbind, nu săvârşise fapte deosebite, dar să fim şi ca fa-riseul, care avea fapte bune, dar, în plus faţă de acesta, să acoperim faptele cele bune cu smerenia.

Urmează, apoi, Pilda fiului risipitor, în Duminica a doua din vremea Triodului, în care ni se atrage atenţia asupra faptului că fiul, care şi-a risipit averea şi s-a întors acasă, a fost primit cu bucurie de tatăl său, care îl aştepta. In pildă se vorbeşte şi despre un frate al fiului risipitor, un frate împotrivitor, care, însă, nu este luat în consideraţie în alcătui-rile de la slujbă, pentru că, de obicei, se atrage atenţia asupra bunătăţii tatălui şi asupra întoarcerii fiului. Pe noi înşine Triodul ne îndeamnă să ne cercetăm şi să ne credem fii risipitori, dar întorşi la Tatăl, să înţelegem că întotdeauna ne aşteaptă un Tată primitor, Tatăl cel ceresc, Care ne primeşte aşa cum suntem – păcătoşi şi vinovaţi – dacă ne vom pocăi.

Într-o altă duminică, cea de-a treia din Triod, ni se atrage atenţia asupra faptului că va veni o vreme în care să stăm în faţa lui Dumnezeu la Judecată, în fata Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi să dăm răspuns de greşelile pe care le-am făcut, primind, dacă am făcut voia lui Dumnezeu în viaţă, veşnică răsplată. Noi trebuie să privim credinţa noastră ca pe un fel de trăire care realizează ceva, care ne angajează în împlinirea binelui.

într-o altă duminică ni se aduce aminte de scoaterea lui Adam din Rai şi începe vremea de postire, postul în Biserica Ortodoxă fiind obligatoriu şi nu ceva facultativ. De aceea, în prima săptămână din Post, se insistă asupra valorii pe care o are acesta în lucrarea de îmbunătăţire sufletească, în special pentru disciplinarea omului.

În cea dintâi duminică din Post ni se pune în faţă credinţa noastră ortodoxă, biruinţa Ortodoxiei împotriva celor care nu cinsteau sfintele icoane şi care ar fi vrut ca în Biserica Ortodoxă să nu fie un cult al icoanelor. Însă Biserica noastră dreptmăritoare cuprinde, în rânduielile ei, şi cinstirea sfintelor icoane. Biruinţa Ortodoxiei, arătată în cinstirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a sfinţilor lui Dumnezeu, nu numai într-un fel teoretic, ci şi într-unui practic, se manifestă şi în cinstirea sfintelor icoane. Când eram student la Teologie aveam un profesor de Liturgică practică – Dumnezeu să-l odihnească pe părintele Simeon

Siclovan – şi-n legătură cu sfintele icoane ne spunea mai ales două lucruri, şi anume: că e deosebire între idol şi icoană, în înţelesul că idolul este pus în locul lui Dumnezeu, iar icoana este pusă ca să ne apropie de Dumnezeu; şi ne mai spunea că înainte de a sluji Sfânta Liturghie, în cuprinsul cărţii numită Luarea vremii, preotul, după ce spune rugăciunile începătoare şi troparele de umilinţă, rosteşte şi două tropare, două alcătuiri de manifestare ale Ortodoxiei. La icoana Domnului Hristos spune o alcătuire de cinstire a chipului Mântuitorului, zicând: “Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule, că de voie ai binevoit a Te sui cu Trupul pe Cruce, ca să izbăveşti din robia vrăjmaşului pe cei ce I-ai zidit. Pentru aceasta, cu umilinţă strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea!”. Vorbim cu Domnul Hristos însuşi şi pomenim chipul Lui. Dacă Domnul Hristos are un chip, atunci noi chipul Domnului Hristos îl cinstim.

La icoana Maicii Domnului spunem: “Ceea ce eşti izvorul milostivirii, învredniceşte-ne milostivirii, Născătoare de Dumnezeu, caută spre poporul tău cel păcătos, arată, precum de-a pururea, puterea ta, că întru tine nădăjduind, strigăm: «Bucură-te, ca şi oarecând Gavriil, mai-marele voievod al celor fără de trup»!”. Acestea sunt tropare, alcătuiri adică, de manifestare a Ortodoxiei.

În continuare, în a doua Duminică din Post, ne aducem aminte de Sfântul Grigorie Palama, care a fost un apărător al isihasmului, al rugăciunii de toată vremea, al disciplinei de gând, prin rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

Urmează, apoi, Duminica Sfintei Cruci, în care amintim de Jertfa Mântuitorului, ca, mai apoi, în duminica următoare, să cugetăm la sfaturile Sfântului Ioan Scărarul, cuprinse în scrierea sa, de la care-şi trage şi numele – Scara.

În a cincea Duminică din Post ne aducem aminte de Sfânta Maria Egipteanca, pe care o privim cu admiraţie, dar pe care n-o putem urma şi noi. Avem ce să urmăm, şi anume pe femeia păcătoasă, care este pomenită cu acest prilej, căci se citeşte, în Duminica a cincea, din Sfânta Evanghelie despre ea, atunci când a spălat cu lacrimi cinstitele picioare ale Mântuitorului, le-a uns cu mir, le-a şters cu părul capului ei, le-a sărutat şi, pentru aceasta, a primit de la Domnul iertarea păcatelor. Acesta este începutul înaintării spre bine. în legătură cu această femeie păcătoasă, se spune la slujbele din vremea Postului: “Lacrimi dă-mi mie, Hristoase Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care pe mine, din calea rătăcirii, din calea izbăvirii m-au izbăvit, şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie, întru viaţă curată, în pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: «Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!»”.

 Urmează apoi Duminica Stâlpărilor, Duminica Floriilor, când pomenim Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, mergând călare pe mânzul asinei, când I-au ieşit în faţă cinstitorii Lui, care-I ziceau: “Osana întru cei de sus lui Dumnezeu! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”.

În Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului, în fiecare zi avem o pomenire anume, pregătitoare pentru Sfintele Paşti. Luni pomenim smochinul neroditor, pe care l-a blestemat Domnul Hristos şi pomenim şi pe patriarhul Iosif, cel care, în Egipt, a avut trecere la Faraon şi care i-a ajutat pe cei din familia lui şi din neamul său prin proviziile pe care le-a adunat, spre a le avea în anii de foamete. Marţi, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, pomenim pe cele zece fecioare din Evanghelia după Matei, precum şi Pilda talanţilor. Miercuri ne aducem aminte de femeia păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care a rânduit-o Mântuitorul să fie cinstită, împreună cu fapta ei cea bună, oriunde se va propovădui Evanghelia.

Joi, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ne aducem aminte de Cina cea de Taină, de rugăciunea Mântuitorului din Grădina Ghetsimani şi de prinderea Lui prin trădarea lui Iuda. Iar, în legătură cu Cina cea de Taină, pomenim şi Spălarea picioarelor, care este un lucru minunat, cuprins în Sfânta Evanghelie de la Ioan, capitolul al XlII-lea, şi de care nu ne putem minuna destul: Dumnezeu Fiul spală picioarele omului!

În Vinerea cea Mare avem în faţă Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu Pătimirile Sale, care ne aduc aminte nu numai de Răstignirea Mântuitorului, ci şi de toate celelalte pătimiri; şi nu numai de pătimiri, ci şi de învierea Domnului Hristos, pentru că, în realitate, Crucea nu este simbol numai al Jertfei, ci este şi simbol al învierii, simbol al biruinţei.

În Sâmbăta cea Mare ni se spune: „Să tacă tot trupul omenesc şi nimic pă-mântesc în sine să nu cugete, ci să stea

cu frică şi cu cutremur, că împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor merge să Se junghie şi să Se dea de mâncare credincioşilor, şi merg înaintea Lui cetele îngereşti cu toată Domnia şi Stăpânia, Heruvimii cei cu ochi mulţi şi Serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia!”. Aceste cuvinte se spun cu cântare la Liturghia din Sâmbăta Mare, în locul imnului Heruvimic.

Cu duminica Paştilor este învecinată această sâmbătă, Sâmbăta cea Mare, cu îndemnul “Să tacă tot trupul omenesc”, pentru ca-n duminica Sfintelor Paşti să fim chemaţi să aducem mărire lui Dumnezeu, să ne revărsăm sufletul prin cântare. „Să mânecăm cu mânecare adâncă şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului şi să vedem pe Hristos, Soarele Dreptăţii, tuturor viaţă răsărind”! Sfânta noastră Biserică îşi manifestă, de fapt, şi întristarea şi bucuria prin cântare, cântarea fiind un mijloc de comunicare prin muzică, prin arta melodică, a ideilor pe care noi le propovăduim, le avem în cuprinsul textelor liturgice şi în care credem.

Se întrebuinţează mult cântarea în slujirea noastră liturgică, pentru că ea este un mijloc de angajare şi a celor care cântă şi a acelor care ascultă. Şi credincioşii noştri sunt bucuroşi de cântare. Părinţii cei duhovniceşti spun despre cântare că este leac al neputinţei, iar despre rugăciunea nerostită, despre rugăciunea gândită spun că este desăvârşire a minţii. Sfânta noastră Biserică i-a privit totdeauna pe credincioşii noştri aşa cum sunt ei, cu slăbiciunile şi nevoile lor, şi, de aceea, îi ajută. Îi ajută prin cântare, îi ajută prin iconografie, îi ajută prin sim-bolurile liturgice, îi ajută prin veşmintele liturgice, prin tot ceea ce face.

În Joia cea Mare, cu cântare se spune: „Când măriţii ucenici la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău-credincios, cu iubire de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat, şi judecătorilor, celor fără de lege, pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-au dat. Vezi, iubitorule de avuţii, pe cel ce pentru aceasta, spânzurare şi-a agonisit! Fugi de sufletul nesăţios, cel ce a îndrăznit unele ca acestea asupra învăţătorului! Cela ce eşti spre toţi bun, Doamne, mărire Ţie!”. Cuvintele acestea sunt pline de conţinut, având în vedere lucruri asupra cărora e bine să se oprească credincioşii cu gândul. Din ele aflăm că, la Cina cea de Taină, Domnul Hristos le-a spălat ucenicilor Săi picioarele, iar aceştia s-au luminat. Din ele aflăm că Iuda cel rău-credincios, cel cu rea-credinţă, s-a îmbolnăvit cu iubirea de argint, cu patima iubirii de avere şi s-a întunecat.

Şi, fiindcă s-a întunecat, fiind el rău-credincios, L-a dat judecătorilor celor fără de lege, pe Judecătorul cel drept. Iar aceasta o spunem vorbind cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos! Nu vorbim despre lucruri care s-au întâmplat cu Domnul Hristos, ci cu Domnul Hristos însuşi vorbim! Apoi ne adresăm celor de faţă, presupunând că ar fi între cei de fată vreun iubitor de avere ca Iuda, şi-l prevenim să nu se întunece, să nu aibă rea-credinţă, să nu aibă iubire de argint, iubire de avere, zicând: „Vezi, iubitorule de avuţii, pe cel ce pentru aceasta spânzurare şi-a agonisit”, dându-i şi un îndemn: „Fugi de sufletul cel nesăţios, cel ce a îndrăznit unele ca acestea asupra învăţătorului!”. Şi, apoi, iarăşi, gândindu-ne la Domnul Hristos, zicem: „Cela ce eşti spre toţi bun, Doamne, mărire Ţie!”. în felul acesta ne pregătim pentru Sfintele Paşti.

Tot în Săptămâna Sfintelor Patimi zicem: “Cămara Ta, Mântuitorul Meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de Lumină, şi mă miluieşte!”.

Aşa, mergând din treaptă în treaptă, din zi în zi, din gând în gând, ne pregătim un urcuş spre Sfintele Paşti, iar când ajungem la Sfintele Paşti, ne revărsăm sufletul prin cântările învierii, ne revărsăm bucuria din suflet, primind bucurie în suflet, pe care o manifestăm prin textele liturgice, rânduite pentru ziua de Paşti şi pentru întreagă Săptămâna Luminată.

Sfintele Paşti în cultul ortodox, Părintele Teofil Părăian

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ