Sensul păcatului

0
188

pacatCăderea în păcat nu este decât pervertirea raporturilor interioare stabilite de Dumnezeu. Dar înainte de acesta, Şarpele a pervertit starea paradisiacă sugerând ideea falsă a unei oprelişti, deci a unei Legi înaintea căderii. Şarpele insinuează: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Geneza 3, 1). Ori, Dumnezeu spunea exact invers: “Din toţi pomii din rai poţi să mănînci” (Geneza 2, 16) arătând doar că urmările vor fi diferite. Dacă Sfântul Pavel spune “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12), Şarpele ar spune: “Toate sunt interzise, dar toate sunt de folos”. În acest fel, Dumnezeu este transformat în Lege care interzice. Dar Dumnezeu nu spune: “Nu mânca din acel fruct pentru că altminteri vei muri”. Nu este un ordin, este prevestirea unui destin liber ales, în ambele sensuri. Nu este vorba de o banală neascultare: e vorba de neglijarea   comuniunii  vitale  cu   Tatăl,  de  stingerea dorului după prezenţa Lui, după iubirea adevărată care dă viaţă. În vreme ce la polul opus se găseşte moartea, în momentul ispitirii, omul şi-L reprezintă pe Dumnezeu ca pe o autoritate care emite ordine şi pretinde o supunere oarbă. Sugestia aceasta vine de la Satana, de la revolta originară împotriva unei autorităţi obiectivate, sărăcite şi pervertite, care nu mai reprezintă un adevăr eliberator. De când omul L-a “obiectivat” pe Dumnezeu instituind o distanţă, un spaţiu exterior, el se ascunde şi rătăceşte prin beznă, fabricându-şi o existenţă de prizonier. Iată de ce vine Hristos pentru a spune: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să propovăduiesc robilor dezrobirea… şi să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4, 19).

Sensul păcatului originar este transformarea lui Dumnezeu într-o autoritate exterioară, în Lege, fapt care  conduce la  transgresarea  Legii  divinizate situându-l pe om în afara lui Dumnezeu. A trebuit să survină întruparea pentru ca omul să se regăsească înlăuntrul lui Dumnezeu. A trebuit ca Pruncul lisus sa dezvăluie adevăratul chip al Tatălui, prin parabola fiului risipitor, în care autoritatea justiţiară nu este de partea părintelui, ci de aceea a fiului cel mare. Tatăl nu face decât să alerge în întâmpinarea copilului său.

“Lăsaţi morţii să-i îngroape pe morţi” înseamnă: îngropaţi autoritatea şi libertatea care au murit de aceeaşi boală. “Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 25-26). Sfântul Ioan Botezătorul este “cel mai mare dintre oameni” pentru că este “cel mai mic” (Matei 11, 12). Cuvântul Sfântului Pavel (II Corinteni l, 24): “nu că doar avem stăpânire peste credinţa voastră, dar suntem împreună-lucrători ai bucuriei voastre” – exprimă de minune concepţia răsăriteană despre “autoritatea” episcopală.

În Noul Testament, “porunca nouă” înlocuieşte Legea mozaică şi instituie o relaţie reciprocă: “Cel ce mă iubeşte… pe acela îl voi iubi”. Autoritatea mesianică a lui lisus constă în puterea de a ierta păcatele şi de a vindeca întru mântuire. Totul este interiorizat: Legea şi Profeţii concentrându-se în porunca iubirii. Autoritatea conferită celor Doisprezece şi urmaşilor acestora se exercită în interiorul comunităţii, niciodată deasupra ei. Identificarea dintre Biserică şi Hristos – Capul şi Trupul – invalidează orice autoritate umană asupra Poporului lui Dumnezeu, fiindcă o atare autoritate ar pune un om deasupra lui Hristos. De la Irineu încoace, episcopatul nu este o putere   asupra   Bisericii,   ci   însăşi   expresia   Bisericii; identitatea ei sacramentală şi harisma adevărului nu exprimă infailibilitatea unei persoane, ci pe aceea a unei Biserici locale, unită cu Biserica sobornicească.

De la Cincizecime, Biserica este călăuzită de Duhul Sfânt, iar sinodul apostolic de la Ierusalim i-a formulat principiul de viaţă, chiar dacă nu s-a referit la cuvântul Domnului: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă…” (Faptele Apostolilor 15, 28).

Totuşi, în Biserică, totul este “în ordine”, iar episcopul este răspunzător de propovăduirea corectă şi de îndrumarea pastorală a comunităţii. Consensul universal este semnul adevărului în materie de credinţă, căci  singura instanţă supremă în interiorul Trupului eclezial este Duhul Sfânt. Naşterea “făpturii noi” izbăveşte şi ne face să vedem în Biserică “libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).

Scepticismul de astăzi se împotriveşte autorităţii exterioare pentru că râvneşte după principiul inferiorităţii şi presimte că misterul Bisericii nu constă în autoritate, ci în Duhul Adevărului.

Cunoaşterea  Adevărului care te eliberează  nu este cea a adevărului despre Dumnezeu, ci este cunoaşterea Adevărului care este Dumnezeu sau, cum spune atât de bine Sfântul Simeon, sărbătoare a întîlnirii: “Te slăvesc pentru că, neamestecat şi neâmpărţit, Te-ai făcut un duh cu mine”. Focul dumnezeiesc cuprinde Creatorul şi făptura, înlătură orice distanţă şi orice obiectivare sau exteriorizare a autorităţii. Sartre este dornic de o libertate formală, dar această libertate este vidă, fără obiect; după spusele lui Simone Weil, ceea ce predomină este obiectul sau conţinutul: apa vieţii, Duhul Sfânt revărsat fără măsură.

”Iubirea nebună a lui Dumnezeu”, Paul Evdokimov

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ