„Semaforul” emoţiilor

0
87

Conceptele de „zonă psihologică roşie”, respectiv „galbenă” şi „verde” pot fi privite de asemenea, pe bună dreptate, ca făcând parte dintre cele fundamentale. Aveţi de învăţat să vă raportaţi la ele stările emoţionale.

Prin „zonă verde” psihologii înţeleg un autocontrol ce vă permite să fiţi pe deplin responsabili în ce priveşte cuvintele şi faptele voastre şi să prevedeţi posibilele lor consecinţe. „Zona verde” e zona de linişte, de echilibru, de confort şi bunăvoinţă reciprocă.

Ţin să remarc că există cupluri conjugale în ale căror relaţii nu există deloc „zonă verde”, fiindcă respectivii n-au avut grijă dinainte să cadă de acord cu privire la ce anume trebuie să facă pentru a prefera să petreacă timpul împreună decât separat, n-au stabilit cum vor petrece împreună serile şi cum vor împărţi îndatoririle legate de viaţa domestică şi de creşterea copiilor. Dacă „zona verde” practic lipseşte, mânia şi iritarea nu vor face decât să crească pe măsură ce trece timpul.

Într-o perioadă neutră, liniştită, lipsită de conflicte, a vieţii trebuie formulat pentru voi înşivă cum trebuie să arate „zona voastră verde” – deoarece nu e un secret că atunci când copilul ajunge la un vârsta de un an, un an şi jumătate, mulţi soţi uită deja cât de bine se simţeau împreună nu demult, cu câtă tandreţe se îngrijeau unul de celălalt şi cum se străduiau să iasă din casă împreună.

În loc să vă fixaţi atenţia tot timpul asupra izbucnirilor de mânie greu controlabile, e mai util să vă gândiţi cum să lărgiţi zona „verde”, zona de confort. Puteţi asculta o muzică bună înainte de a pleca în pripă la muncă, ori vă puteţi permite să beţi cafeaua în pat.

Agitaţia necontenită, senzaţia că nesfârşitele treburi ne înghit ca o gaură neagră, împiedică ră-mânerea noastră în „zona verde”. De fiecare dată ni se pare: „În curând o să terminăm totul, o să ducem treburile la bun sfârşit, şi atunci o să trăim şi noi, în sfârşit, ca oamenii!” Problema este că percepem propria viaţă ca pe o ciornă de nimic, făcându-ne calculul naiv că într-o bună zi o s-o transcriem „pe curat”, şi nădăjduim sincer că viaţa adevărată, „pe care o merităm”, va începe de mâine, de luni sau, cel puţin, de la Anul Nou. Între timp, „zona noastră verde” se tot micşorează, ca pielea de sagri, şi ne mânăm tot mai departe pe scara agresivităţii…

Trezindu-vă în „zona galbenă”, încă vă mai daţi seama de instabilitatea stării voastre emoţionale, încă sunteţi capabili să vă abţineţi, chiar dacă vă acoperă deja valul mâniei. Gândiţi-vă: cu câtă uşurinţă puteţi determina punctul de ieşire din confortabila „zonă verde”? Sistemul vostru de avertizare funcţionează întotdeauna la timp? Vă daţi seama întotdeauna când începeţi vă pierdeţi calmul şi echilibrul?

În relaţiile dintre adulţi, sentimentul de ciudă şi senzaţia de părăsire se acumulează vreme îndelungată; de aceea, şi reacţia la ele poate fi foarte dură.

Trebuie neapărat să ştiţi „markerii” individuali care arată trecerea în zona emoţională „galbenă”. Merită să observaţi cu atenţie felul în care vi se schimbă starea. E foarte important să-i daţi celuilalt de înţeles că se întâmplă cu voi ceva care nu e bun, dar pentru asta e nevoie de un acord prealabil, la care se ajunge numai în „zona verde”. Dacă „zona verde” nu există deloc, nu se poate ajunge la vreun acord.

După cum spuneau Ilf şi Petrov, „salvarea celor ce se îneacă este lucrul mâinilor celor ce se îneacă”. Această afirmaţie e pe deplin valabilă în viaţa conjugală. Nu încercaţi să purcedeţi la „clarificarea relaţiei” atunci când sunteţi într-o stare de enervare; aşteptaţi neapărat întoarcerea în „zona verde”. Dacă vă pripiţi, riscaţi să vă treziţi imediat în cea „roşie”. Principalul e, totuşi, ca toţi membrii familiei care vor participa la plănuita discuţie să fie de acord să recunoască drept neutru respectivul interval de timp – fiindcă voi îl puteţi crede favorabil întrucât aţi aşteptat toată ziua posibilitatea de a discuta şi v-aţi pregătit asiduu pentru discuţie, dar soţul, dimpotrivă, a avut cu totul alte griji. Nu trebuie să daţi uitării nici o asemenea posibilitate.

Aflarea în „zona roşie” înseamnă imposibilitatea de a ne controla comportamentul. Acţiunile noastre devin deplasate, iar noi înşine devenim „apucaţi”. În starea aceasta nu veţi putea lua o hotărâre raţională. Tot ce aveţi de gând să spuneţi în momentul când daţi pe dinafară de enervare va fi orientat în mod inevitabil nu spre zidire, ci spre dărâmare.

Orice cuvinte ţâşnesc de pe limbă la mânie nu simt adevăr, nu sunt ceva care poate să vă consolideze relaţia. Ţipetele jignitoare nu fac decât să agraveze înstrăinarea: se iscă un „vârtej negru”, iar enervarea creşte.

În timpul izbucnirilor emoţionale nu trebuie să întreprindeţi nimic; trebuie să preferaţi tăcerea oricărei acţiuni, chiar dacă mânia, câteodată, parcă ne face pur şi simplu să explodăm, şi nu ne putem controla starea.

Durata tuturor acestor zone psihologice relative variază de la o persoană la alta. Cu adevărat, norocos este omul capabil să se menţină multă vreme în „zona galbenă”; totuşi, la oamenii înclinaţi spre mânie această stare de mijloc nu există: la început ei receptează cu calm şi îngăduinţă tot ce se întâmplă în jur, dar după aceea, pe neaşteptate şi pentru cei din jur, şi pentru ei înşişi, izbucnesc deodată în ţipete şi jigniri. Într-un atare caz trebuie să observaţi cu atenţie şi fără părtinire dinamica izbucnirilor voastre.

Relaţiile cu copiii, mai ales dacă sunt mici, ne dau o excelentă posibilitate de a face această analiză. Toţi copiii visează ca părinţii lor să fie iubitori şi tandri, şi pentru a-şi împlini visul acesta sunt gata de multe lucruri: ei ne iartă cu uşurinţă greşelile şi sunt gata de conciliere. din această perspectivă, legătura dintre soţi e mult mai fragilă: nu întâmplător tocmai relaţiile copii-părinţi devin mult mai frecvent „ventil” ce ne eliberează de emoţiile negative acumulate.

Totuşi, agresivitatea noastră, chiar dacă este stârnită de ceva, în nici un caz nu trebuie să fie orientată împotriva oamenilor celor mai apropiaţi, şi nici măcar greutăţile obiective din viaţă nu ne pot servi drept scuză. Mult mai productiv e să vă vărsaţi nervii pe sacul de box ori să vă duceţi în parcul cel mai apropiat ca să alergaţi.

Îmi voi permite să vă amintesc proverbele de tristă faimă: „Scopul scuză mijloacele” şi „Când se taie pădurea, zboară aşchiile”. Gândiţi-vă: chiar vreţi să vă călăuziţi în viaţa de familie după o astfel de „înţelepciune”?

“Enervarea”, Ecaterina Burmistrova. Traducător: Adrian Tănăsescu-Vlas. Bucureşti: Editura Sophia, 2017