Se poate ajunge la Dumnezeu prin filosofie?

0
87

cunoasterea_lui_dumnezeuDe obicei nu. Din contră. De regulă, filozofia te depărtează de Dumnezeu. În epoca Luminilor, cuvântul filozof era sinonim cu libertin, adică liber-cugetător, adică necredincios, adică ateu. Pe de altă parte, se cunosc destui filozofi creștini. Toma de Aquino, Kierkegaard, Soloviov, Gabriel Marcel și alții. Există cazul unui filozof mai mult sau mai puțin contemporan cu noi, Nicolae Berdiaev, nu atât oscilant, cât mai curând receptiv și față de ortodoxie și față de catolicism, care declară că e ajuns la credința în Dumnezeu nu citind Sfinții Părinți, ci citind filozofia germană postkantiană și idealistă. Căile Domnului sunt nebănuite și nenumărate. Dacă mi-amintesc bine și dacă nu greșesc, Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu ajungea la Dumnezeu și la Hristos de la fenomenologia husserliană.

Așa că întrebarea poate nu are un răspuns hotărât. Unul dintre cei mai interesanți gânditori francezi contemporani, Gustave Thibon, azi (*1998) mai mult decât nonagenar, un om cu adevărat senin și profund creștin, și cu adevărat filozof, adică iubitor de înțelepciune, știe să prețuiască și să extragă esențe întăritoare pentru credința lui din Nietzsche. Nu există o rețetă sigură, cu rezultate garantate în această privință. Ceea ce este, totuși, de remarcat e că marea filozofie, reperele ei clasice sunt în afara credinței, iar aceasta, dacă e autentică și profundă, este independentă de ele. Descartes a elaborat o filozofie independentă cu totul de orice angajare sau implicație religioasă. Dar Descartes era un creștin și un catolic practicant. Îmi ajunge pentru a afirma această informație că, având o fetiță, fruct al unei însoțiri ilegitime, care se afla în cumpănă de moarte, a făcut cu ea în brațe, pe jos, pelerinaj până la Notre-Dame-de-Lorette.

În fapt, e mai bine ca filozofia și religia să nu se întâlnească, chiar dacă se intersectează. Sigur, există la fiecare credință o filozofie a acesteia, care e treapta ei cea mai de jos sau, mai bine zis, subalternă. Acolo, teologia, dogmatica, mistica sunt calea regală, iar filozofia este cea ancilară. Așa se și spunea în Evul Mediu: „Philosophia ancilla theologiae”. Acestea fiind spuse fără a aduce prejudiciu unor gânditori precum cei mai sus amintiți, care trebuie luați ca filozofi, indiferent de nuanța lor religioasă, mai mult sau mai puțin pronunțată. Căile clasice ale filozofiei rămâne cele antice, deci păgâne, și cele moderne, deci laice și secularizate: Aristotel, Bacon, Descartes, Hume, Kant.

Îmi pare că răspunsul cel mai concret, firesc și liber la această problemă e cel dat de tânăra pe atunci doctorandă, Alice Steriade (Voinescu), la prima sa întâlnire cu maestrul ei din Școala de la Marburg, Hermann Cohen, care, invitând-o la ceai în familia sa, i-a pus întrebarea: „Domnișoară Steriade, aveți vreo convingere religioasă? Căci doctrina noastră, care este agnostică, ar putea să vă contrarieze”. „O, nu, domnule profesor, i-a răspuns tânăra doctorandă, credința mea, care sunt ortodoxă și practicantă, este profundă și de nezdruncinat, la adăpost de orice tulburare. Dar filozofia este una și religia este alta. Filozofia nu este credință, ci gândire”.

Iar dacă, zicem noi, filozofia nu este credință, ci gândire, nu ne rămâne decât să spunem: „Doamne, ajută necredinței mele”. Orice filozofie este o ieșire din criză, orice credință religioasă este intrarea într-o criză perpetuă și fecundă, altfel decât criza care are ca soluție o filozofie.

Noica spunea (nici nu știu dacă era gândul lui sau un citat cumva din Hegel): „Cine nu e capabil de o filozofie, măcar să aibă o religie”. Dar, zic eu: contrariul este adevărat.

Moștenirea creștină a Europei, Alexandru Paleologu 

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ