„Scara agresivităţii”

0
23

Enervarea poate fi refulată profund în interior dacă o reorientăm în mod sistematic, străduindu-ne să ocolim „colţurile ascuţite” şi să evităm rezolvarea situaţiilor riscante. Totuşi, în acest caz sunt rupte doar „tulpinile”, pe când „rădăcinile” rămân neatinse. Aşteptându-şi vremea în „pământul” roditor, acestea vor da naştere unor „mlădiţe” noi, şi mai puternice, şi mai otrăvite.

Câteodată, după ce primim o informaţie utilă, are loc o îmbunătăţire vizibilă în relaţiile familiale, după care urmează o înrăutăţire la fel de dramatică. Nădejdile sunt înlocuite de o amară dezamăgire: schema care înainte părea ideală şi universală refuză brusc să funcţioneze în cazul vostru. Ţin să vă previn: aici vă loviţi de un fenomen foarte răspândit. Să nu contaţi pe un progres zilnic şi invariabil! Procesul armonizării stării lăuntrice poate fi caracterizat prin cunoscuta formulă: „Un pas înainte, doi paşi înapoi.” Numai progresele mărunte şi treptate pot, în timp, să schimbe cu adevărat în bine situaţia.

Aduceţi-vă aminte de una dintre situaţiile care părea că trebuie, în mod inevitabil, să vă dezechilibreze, şi totuşi asta nu s-a întâmplat, ci aţi reuşit să vă ţineţi „la marginea prăpastiei” fără a vă „poticni”. Irascibili, cum sunteţi de obicei, ar fi trebuit să ţipaţi la cineva, dar aţi strâns din dinţi, şi atât; „se cuvenea” să spargeţi farfuriile de podea, dar aţi făcut ce aţi făcut şi v-aţi descurcat fără excese… Cele întâmplate sunt rezultatul eforturilor voastre, de care trebuie să vă bucuraţi în mod sincer.

Ce să-i faci, viaţa ne învaţă să observăm doar micile noastre greşeli şi nereuşite, fără să băgăm de seamă victoriile mici, şi totuşi substanţiale! din păcate, nici pe de parte n-au toţi capacitatea să se bucure cu recunoştinţă de ceea ce este bun în viaţa lor. Starea aceasta necesită o anumită cultură emoţională, de care suntem lipsiţi.

Apropo, în această privinţă adulţii şi copiii seamănă între ei – iar lauda e o metodă mult mai eficace decât pedeapsa, şi încurajarea dă rezultate mult mai bune decât cearta.

Ne este greu să lăudăm pe cineva – inclusiv pe noi înşine. Cu chiu, cu vai, pe copii mai reuşim să-i încurajăm, dar şi asta ne vine greu atâta timp cât nu ne-am deprins să dăm ceea ce se cuvine soţului/soţiei şi nouă înşine. Trebuie să alegem cu hotărâre, stabilind o dată pentru totdeauna în ce ne priveşte: ne vom fixa atenţia asupra reuşitelor noastre sau ne vom concentra numai asupra eşecurilor şi greşelilor; vom prefera să ne cicălim reciproc ori ne vom strădui să ne sprijinim şi să ne inspirăm unul pe altul?

Fixarea asupra neajunsurilor, însoţită de interminabile reproşuri, este un câmp nemărginit pentru cultivarea irascibilităţii. Emoţiile negative, acumulate în urma fricţiunilor intrafamiliale zilnice, se revarsă în exterior fără vreun motiv aparent. în astfel de momente, chiar şi o frază banală, dar imprudent-arţăgoasă, poate deveni „picătura care umple paharul”.

Între psihologi este răspândit termenul: „consolidare negativă”. Voi explica esenţa lui folosindu-mă de un exemplu simplu din viaţă. Să zicem că v-aţi întors de la muncă, aţi intrat la bucătărie şi aţi văzut că soţul a încercat să vă pregătească cina – la care faceţi, cu iritare, observaţia: „Legumele pentru salată sunt tăiate prea mărunt (sau, dimpotrivă, bucăţile sunt prea mari), iar ceaiul, drăguţule, nu e acela care-mi place mie! Chiar ţi-e atât de greu să ţii şi tu minte că seara beau ceai verde şi nu prea tare?”

V-aţi fixat atenţia asupra neajunsurilor. Tocmai aceasta este consolidarea negativă, care duce inevitabil la accese de mânie şi la înstrăinarea reciprocă ce urmează. din păcate, în comportamentul nostru de zi cu zi observaţiile, ţipatul, sarcasmul şi cicăleala sunt tocmai instrumentele cu care – nu se ştie de ce – preferăm să lucrăm.

De obicei, prin consolidările emoţionale negative se exprimă toată nemulţumirea acumulată de-a lungul anilor din tot felul de cauze. Totodată, frazele pe care le aruncăm în treacăt au, deseori, mult mai multă însemnătate decât lucrurile care ne-au dat prilej să facem asta. În cele din urmă, relaţiile familiale ating acel „punct al ireversibilului” când încetează să-i satisfacă pe ambii soţi.

Să reflectăm la dorinţa noastră de a nu mulţumi şi a nu lăuda, ci a ne ironiza reciproc. Să ne gândim: oare nu se întâmpla ceva asemănător în familiile unde am crescut? „Eu o copiez pe mama, deşi n-aş fi crezut niciodată c-o să fac asta!” – la astfel de concluzii triste ajungem, de obicei, mai devreme sau mai târziu. Între al doilea şi al zecelea an de existenţă a familiei, aproape orice pereche trece printr-o perioadă de „reîncarnare” a scenariului relaţiilor dintre părinţi, şi este practic imposibil ca lucrul acesta să fie evitat total.

Atâta timp cât erau copii în casă, enervarea era absorbită ca apa de nisip, deoarece copiii, deşi sunt gălăgioşi, nu prea pot să întoarcă vorba; însă atunci când ei îşi întemeiază familii proprii şi pleacă din căminul părintesc, conflictele dintre soţi se acutizează. Pe deasupra, iritabilita-tea crescută este adeseori direct legată de specificul sistemului hormonal feminin. Nu este un secret că în familie principalii „exprimatori de nemulţumire” simt, de obicei, tocmai femeile.

Trebuie să ştiţi care sunt frazele cu încărcătură emoţională care vă scapă din gură chiar în momentul când aţi vrea cel mai puţin să se întâmple asta. De obicei, ele sunt două-trei, nu mai multe. Neapărat să le însemnaţi în scris şi să le ţineţi minte. Trebuie să folosiţi cât mai mult aceşti „markeri” psihologici: atunci când îi observaţi, opriţi-vă la timp, încetând pentru o vreme contactul cu oponentul.

Este util să stabiliţi dinainte anumite lucruri cu soţul/soţia, cum ar fi: „Când încep să mă înfurii, să ştii că ies din cameră.” Nu ar fi rău să „marcaţi” în acest fel şi comportamentul celuilalt.

Exprimarea verbală a nemulţumirii e mai frecventă la femei, pe când la bărbaţi nemulţumirea se poate transforma într-o încrâncenare prost controlată. De regulă, pentru ei sunt mult mai caracteristice acţiunile decât vorbele.

În psihologie există conceptul aşa-numitei „scări a mâniei” sau „scări a agresivităţii”. În vârful acesteia se află acţiunile fizice, violenţa fizică. Urmează, cu o treaptă mai jos, ţipetele grosolane, jignitoare, iar sub acestea se află enervarea, nemulţumirea. Aflându-ne pe treapta cea mai de jos, începem să avem faţă de omul apropiat o atitudine potrivită faţă de cineva străÎn sau, şi mai rău, faţă de un duşman de moarte. Dacă nu dăm enervării noastre atenţia cuvenită, agresivitatea noastră va sui, în mod inevitabil, această scară vicioasă. Mai devreme sau mai târziu, locul enervării va fi luat de mânie, iar locul mâniei va fi luat, în cele din urmă, de violenţa fizică.

Ca să nu se întâmple aşa ceva este nevoie de eforturile solidare ale ambilor soţi. Dacă nu faci curăţenie în apartament, îl va acoperi, în timp, un strat gros de praf. Dacă nu ţinem sub observaţie coloratura emoţională a relaţiilor conjugale, nemulţumirea reciprocă va tot creşte, iar conflictele se vor înmulţi pe zi ce trece. Nimeni dintre cei care locuiesc în aceeaşi casă, pe acelaşi teritoriu, nu se poate privi pe sine însuşi făcând abstracţie de cei din jur.

Trebuie să ţineţi minte că dacă pentru o familie dată sunt caracteristice manifestările de mânie, înclinarea spre mânie va pătrunde inevitabil în toate subsistemele ei. De obicei pot fi distinşi unul sau mai mulţi „solişti”, cei mai excitabili, care sunt supuşi mai frecvent decât ceilalţi crizelor de mânie. Aceştia pot fi tata, care e hărţuit la serviciu, sau mama, care-i epuizată de alăptatul nocturn, poate chiar bunica, ce-şi apără cu disperare „teritoriul”. De regulă, „solişti” există şi în subsistemul adulţilor, şi în subsistemul copiilor. Scara agresivităţii este un lanţ format din verigi legate între ele: unul le afectează şi le trage după sine, în mod inevitabil, şi pe celelalte.

Creşterea gradului de agresivitate este un semnal de alarmă! Dacă înainte vă mulţumeaţi cu cu bombănitul posomorât, iar acum, în aceleaşi situaţii, începeţi să ţipaţi cu uşurinţă, înseamnă că trebuie să depuneţi mari eforturi pentru a readuce agresivitatea la nivelul anterior -altfel, ea va tinde curând tot „pe scară în sus”. O astfel de agravare nu trebuie să devină însă un nou prilej de descurajare, ci un factor mobilizator serios.

Adeseori primiţi „încărcătura” de mânie în afara familiei, după care o vărsaţi în mod necugetat asupra copiilor şi a soţului/soţiei. Factor provocator poate fi orice: ambuteiajele de pe străzi, situaţia incertă de la locul de muncă sau de la facultate, mârlănia întâlnită la magazin, la policlinică, în transportul în comun, frica de vecinii de jos pe care i-aţi inundat, creditul neplătit la timp sau ipoteca ce vă apasă, oboseala cronică, problemele cu proprii părinţi sau cu părinţii soţului, timpul petrecut de soţ în afara familiei şi multe, multe altele. Toţi aceştia sunt factori de stres care se „prăvălesc” asupra noastră din afară şi asupra cărora n-avem nici o putere. Putem doar încerca să învăţăm să controlăm propria reacţie la ei – şi asta nu imediat, ci făcând eforturi neobosite de a ne schimba.

Din păcate, cei mai mulţi dintre noi aduc acasă emoţii negative ca pe nişte sacoşe cu alimente de la supermarket; totuşi, există oameni capabili să-şi înconjoare familia cu o barieră duhovnicească nevăzută. Dacă nu aveţi încă o asemenea deprindere, trebuie să purcedeţi la formarea ei fără amânare.

“Enervarea”, Ecaterina Burmistrova. Traducător: Adrian Tănăsescu-Vlas. Bucureşti: Editura Sophia, 2017