Sănătatea mentală: ce e normal şi ce e anormal

0
485

sanatateCare este diferenţa dintre sănătatea mentală şi boală mentală? Uneori răspunsul este destul de clar.

Oamenii care aud voci pot avea schizofrenie spre exemplu. Iar cei care au idei grandioase, cum ar fi că ar putea deveni secretar general al Naţiunilor Unite, fără a avea nici un pic de pregătire în domeniu sau experienţa, pot suferi de o formă a tulburării bipolare.

Dar frecvent, diferenţa dintre sănătatea mentală şi boală mentală nu este bine definită. Dacă o persoană se teme să susţină o prezentare publică, înseamnă că are o tulburare sau că este doar mai emotivă?

Dacă cineva se simte trist sau descurajat, este doar o condiţie pasageră sau sunt simptomele unei depresii ce necesită tratament?

Cultură, ştiinţă şi sănătate mintală

Cercetătorii şi experţii în sănătate mentală se lupta cu această problema de sute de ani, şi chiar şi astăzi linia dintre normal şi patologic este neclară. Acesta este un motiv pentru care domeniile psihiatriei şi psihologiei sunt scăldate în controverse.

Ce este normal este de multe ori determinat de persoană care defineşte acest concept. Normalitatea este ambiguă şi deseori legată de judecaţi de valoare, în mod special valori culturale şi ale societăţii. Chiar şi în cadrul aceleiaşi culturi, conceptele de sănătate mentală pot evolua în timp pe măsură ce valorile societăţii se schimbă. Noile cercetări şi informaţii medicale pot determina modificarea definiţiilor despre sănătate mentală.

Un lucru care face dificilă diferenţierea dintre boală şi sănătatea mentală, este faptul că nu există un test specific care să arate că ceva nu este în regulă. Nu există test de sânge pentru tulburarea obsesiv-compulsivă, nici ecografie pentru depresie sau radiografie pentru tulburarea bipolară, spre exemplu. Majoritatea experţilor în sănătate mentală cred că unele tulburări psihice sunt legate de modificări ale cantităţii de neurotransmiţători de la nivelul creierului şi au început să identifice şi să cartografieze aceste modificări folosind tehnici imagistice. Dar pentru moment nu există teste diagnostice fiziologice pentru boală psihică.

Diferenţierea între sănătatea mentală şi boală mentală

Psihiatrii definesc tulburarea psihică prin semne, simptome şi afectări ale funcţionarii. Semnele sunt ceea ce un observator obiectiv poate vedea, cum ar fi agitaţia sau respiraţia sacadată. Simptomele sunt subiective, sau ceea ce simte pacientul, cum ar fi euforia sau lipsa de speranţă. Afectarea funcţionării este inabilitatea de a realiza anumite rutine şi sarcini de fiecare zi cum ar fi îmbăiatul sau mersul la serviciu.

În boală mentală, semnele şi simptomele sunt grupate pe câteva arii: comportament, cum ar fi spălatul compulsiv pe mâini, sentimentele, cum ar fi tristeţea, gândirea, cum ar fi delirul că televizorul controlează mintea pacientului, răspunsurile fiziologice, cum ar fi transpiraţia.

Semnele, simptomele şi afectarea în funcţionare, care marchează boală mentală, sunt precizate în Manualele de diagnostic (DSM-IV şi ICD-10). Aceste manuale îi ajută pe psihiatri să definească diagnosticele, de la anorexie la schizofrenie. De ce este important că pacienţii să fie diagnosticaţi şi să li se pună ”etichete” care ar putea atrage şi stigmatizarea din partea celor din jur? De ce contează un diagnostic specific dacă linia dintre sănătate şi boală mentală este aşa de neclară? Un motiv ar fi acela că asigurările de sănătate plătesc doar dacă există un diagnostic conform manualelor internaţionale. Dar cel mai important este faptul că astfel pacientul poate beneficia de tratament adecvat – pentru a trata bine este nevoie să se ştie ce boală este.

Cum se determina ce este normal şi ce este patologic în sănătatea mentală

Cum determina psihiatrii dacă semnele, simptomele şi disfuncţionalităţile pacientului sunt normale sau anormale? De obicei experţii folosesc o combinaţie de mai multe metode:

Percepţiile pacientului. Felul în care pacientul îşi percepe gândurile, comportamentul şi funcţionarea poate ajută la determinarea a ceea ce este normal pentru pacient. Astfel pacientul poate realiza că nu se descurcă bine şi nu este capabil să-şi îndeplinească sau nu-i pasă de activităţile zilnice sau alte lucruri care în trecut îi făceau plăcere. Dacă pacientul are depresie, vasele pot rămâne nespălate mai multe zile, pacientul nu se mai spală sau nu mai este interesat de hobby-urile sale. Se poate simţi trist, fără speranţa sau descurajat şi realizează că ceva este greşit, că nu se mai bucură de viaţă. Sau pacientul poate să nu fie capabil să nuanţeze ce este în neregulă cu el.

Percepţia altora. Percepţia pacientului este subiectivă şi poate să nu realizeze o evaluare corectă a comportamentului, gândurilor şi funcţionării. Observatorii obiectivi, pe de altă parte, pot fi capabili să facă acest lucru. Pentru pacient, viaţă poate părea normală şi tipică. În timp ce pentru cei din jurul sau poate părea ciudată şi anormală. Acest lucru se întâmplă de obicei în cazul schizofreniei. Dacă pacientul suferă de schizofrenie, poate avea halucinaţii auditive – aude voci cu care conversează crezând că are o conversaţie normală cu o persoană reală. Pentru martorul care observă acest comportament, poate părea ceva anormal. Este un lucru comun că o persoană să aibă o afecţiune psihică şi să nu ştie acest lucru. Acest lucru este valabil atât pentru bolile somatice cât şi pentru cele psihice. Oamenii pot avea afecţiuni cardiace fără să ştie acest lucru. În mod similar, o persoană poate avea depresie clinică şi să nu fie conştient de problema.

 Norme culturale şi etnice. De multe ori ceea ce este comportament sau gândire normală sunt definite în relaţia cu spaţiul cultural. Acest lucru înseamnă că ce este definit că normal într-o cultură, să fie considerat anormal în altă. Conversarea cu vocile pe care doar pacientul le aude poate fi un indicator al prezenţei schizofreniei în cultură vestică. Dar acest tip de halucinaţii pot fi o parte normală a experienţelor religioase în alte culturi. Şi uneori ceea ce considerăm normal şi acceptabil în familia noastră poate fi considerat anormal şi va necesita schimbare în afară familiei. Spre exemplu, comportamentul unui copil cu tulburare hiperkinetică şi deficit de atenţie poate fi inacceptabil într-un mediu şcolar structurat, dar poate fi perceput că normal şi acceptabil într-un mediu mai puţin structurat, cum ar fi acasă.

Valorile statistice. Deseori normalitatea este definită prin media statistică. Majoritatea oamenilor se situează la mijloc, în timp ce alţii cad la o extremă sau la altă. Cei de la extreme sunt deseori etichetaţi ca anormali deoarece nu sunt în medie, la fel că majoritatea oamenilor.

Evaluarea sănătăţii mentale

În evaluarea sănătăţii mentale, toate aceste abordări – propriile percepţii, percepţiile altora, normele culturale şi etnice şi valorile statistice – sunt de obicei luate în considerare. Experţii în sănătate mentală pot întreba pacientul cum se simte, dacă cei din jur au observat modificări în comportament sau în dispoziţie şi care sunt valorile culturale. De asemeni, îl pot ruga pe pacient să completeze un chestionar psihologic.

Şi alţi factori pot fi luaţi în considerare: de cât timp sunt prezente simptomele,cât de severe sunt simptomele,cât de supărătoare sunt simptomele pentru pacient,cum afectează simptomele viaţă pacientului.

Este normal că o persoană să se simtă tristă după încheierea unei relaţii. Dar dacă se simte foarte tristă şi supărată pentru mai multe săptămâni şi îşi pierde interesul pentru activităţile zilnice, persoană poate avea depresie. În mod similar, dacă o persoană este anxioasă înainte de susţinerea unei prezentări în faţă unui client important, dar poate controla semnele şi simptomele, cum ar fi transpiraţia şi pulsul rapid, poate fi doar o condiţie pasageră şi nu tulburarea de anxietate socială. Şi dacă o persoană taie calea altcuiva în trafic sau ţipă la un funcţionar public, poate avea doar o zi proastă şi nu o tulburare de personalitate. Dar dacă o persoană este agresivă, violenţă, manipulativă, exploatativa şi fără respect faţă de lege, ea poate avea tulburare de personalitate antisocială, numită şi sociopatie.

Sănătatea mentală că un continuum evolutiv

În ciuda acestor criterii şi eforturi de a susţine ştiinţific diagnosticele, o definiţie precisă a sănătăţii mentale rămâne evazivă. Manualele de diagnostic recunosc dificultatea tulburărilor mentale că sindroame comportamentale şi psihologice, sau pattern-uri care determina tulburare, inabilitatea de a funcţiona, sau o creştere semnificativă a riscului de deces, durere sau dizabilitate. Iar acest sindrom nu poate fi o reacţie acceptată şi aşteptată din punct de vedere cultural, la un eveniment particular, cum ar fi durerea după pierderea unei persoane dragi.

O definiţie acceptată a stării de boală mentală a fost formulată în 1999: “reprezintă stări medicale caracterizate prin alterări în gândire, dispoziţie sau comportament (sau o combinaţie a acestora) asociate cu distres sau alterarea funcţionarii”.

Aceste stări sunt nu doar un continuum, dar un continuum care evoluează. Într-un anume fel, aceste lucruri nu sunt diferite de diagnosticarea şi clasificarea afecţiunilor fizice. Timp de mulţi ani, tensiunea arterială 120/80 mmHg era considerată normală, spre exemplu. Acest fapt s-a schimbat brusc în 2003 când cercetătorii au anunţat că 120/80 mmHg este o condiţie anormală numită prehipertensiune, definind pacientul cu risc de apariţie a afecţiunilor cardio-vasculare ameninţătoare de viaţă.

La fel că în cazul hipertensiunii arteriale, noile informaţii medicale pot duce la modificarea clasificării tulburărilor mentale. Noi afecţiuni vor fi adăugate, în timp ce unele dintre cele existente vor fi scoase, sau asocierile de semne şi simptome vor fi modificate pe măsură ce se dezvoltă noi opinii. Astăzi, unii experţi în sănătate mentală, spre exemplu, propun că semnele şi simptomele premenstruale severe pe care le prezintă unele femei în fiecare luna, să fie clasificate că tulburare psihică – tulburarea disforică premenstruală.

Revizuirile pot, de asemeni, arată evoluţia atitudinilor culturale şi sociale. Homosexualitatea spre exemplu, era definită că tulburare mentală, dar a fost scoasă din manualele de diagnostic în 1973.

Tratamentul disponibil, dar nu întotdeauna necesar

Chiar dacă o persoană are o afecţiune mentală diagnosticabilă, această poate să nu ridice probleme în viaţă de zi cu zi în asemenea măsură încât să necesite tratament.

Spre exemplu, frica de păianjeni. O persoană poate avea o teamă teribilă de păianjeni, dar dacă nu-i întâlneşte niciodată, sau poate ruga pe altcineva să-i îndepărteze, impactul fobiei este mic sau lipseşte din viaţă persoanei respective. Nu afectează abilitatea persoanei de a-şi urmă rutină obişnuită.

Medicii afirmă că nu este recomandată terapie în astfel de cazuri. Afecţiunea poate fi diagnosticată, dar nu necesită intervenţie. Tratamentul se impune când ceva afectează funcţionarea.

Există critici care susţin că prea multe caracteristici personale sau ciudăţenii sunt considerate patologice – etichetate drept anormale – doar pentru a obţine profit. Industria farmaceutică este acuzată că scoate pe piaţă medicamente pentru tratarea unor afecţiuni care până nu demult erau considerate excentricităţi sau părţi normale ale vieţii.

Dar există şi o parte bună, există o gama largă de medicamente pentru un tratament eficient al afecţiunilor reale.

Sursa: sfatulmedicului.ro

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ