”Să nu permitem inimii nici o strâmbătură”

0
47

iubire sfDomnul Hristos vine în lume pentru ca bunăvoirea oamenilor să fie întru totul ca a lui Dumnezeu. Prin cuvântul „săvârşitu-s-a”, Mântuitorul adevereşte că, tot ceea ce a intenţionat încă de la Naşterea Sa să facă, aceea a şi realizat la sfârşit. Postul nu se sfârşeşte niciodată, el este permanenţa noastră Prin post învăţăm să nu ne permitem să trăim şi ceea ce nu este de trăit. Bunăvoirea lucrată de Dumnezeu în inimile noastre, El aşteaptă să o ţinem, riguros, ca pe suprema realitate. Despre strâmbarea cea urâtă şi meschină a inimii. Toate Praznicele au legătură cu ultimul cuvânt din Testamentul Mântuitorului: părinte, le voi fi chiar Eu inimă cu care să poată iubi!

Să ne sensibilizăm înţelesul întru care zicem că l-am înţeles pe Mântuitorul când şi-a împlinit lucrul Său. E cazul să ştim că lucrul acela, despre care a spus Tatălui atât de solemn că l-a săvârşit (instalându-Se în inimile noastre drept viaţă de la Tatăl) ne priveşte şi pe noi. Mântuitorul a realizat ceea ce-a realizat având compania, sau altfel spus, împreună lucrarea noastră. Părinte, aceştia care sunt cu Mine, au primit şi ei, ca şi Mine, să facă lucrul ce Mi l-ai dat Mie şi anume: să se angajeze în a se supune lucrului Meu, acela de a le fi Eu inimă, în locul inimii lor, pentru ca dragostea Ta, Părinte, să fie în ei vie, reală şi lucrătoare. Aceştia s-au angajat să Mă folosească pe Mine drept inimă, ca să nu li se mai strâmbe inima, sub nici un motiv, ci să rămână ca a Ta.

La Paşti, Sfanţul Ioan Gură de Aur ne-a lăsat îndemnul să vină toţi şi să ia parte la ospăţul Mielului, care îşi dă inima Lui. De la acest ospăţ cu Sfintele Taine, prin care Mântuitorul lucrează, nimeni să nu lipsească. Să nu mai existe nimeni care să-şi trăiască inima, adusă de la Tatăl, altfel decât este ea desemnată a fi trăită. Inima noastră să fie dreaptă, întru dragoste, ca a Tatălui. Aşa cum la Paşti ni se propune (şi noi înţelegem) să nu rămână nimeni neîmpărtăşit cu această inimă, care numai ea trebuie să fie inimă omenească în noi, tot aşa să înţelegem şi Praznicul Crăciunului, în care se cântă: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Această „bunăvoire” e o minune de program, ce se lansează deodată cu naşterea Domnului care vine în lume pentru ca aceasta bună¬voire a oamenilor să fie ca a lui Dumnezeu. E vorba de dragoste. Părinte, Eu am lucrat această dragoste şi voi rămâne permanent în inima lor, să garantez că ea rămâne. Să facem legătură între Paşti şi Crăciun, căci această bunăvoire instaurată de Mântuitorul prin Naşterea Sa, este de a o pune la inimă, aşa cum am pus la Paşti necesitatea de a ne împărtăşi (bineînţeles că şi la Crăciun ne-am împărtăşit, precum am făcut-o şi astăzi). Sfânta împărtăşanie să fie viaţa noastră de fiecare clipă, lucru fără de care să nu concepem a începe ziua. Să nu pornim nici un fel de activitate neangajaţi în Taina lui Dumnezeu, Taina Sa cea mare, care e vrerea Lui de a ne avea trăindu-ne noi viaţa cu inima Lui. Deci, această bunăvoire de care pomeneşte cântarea, e ceea ce Mântuitorul spune la sfârşitul vieţii Sale că a realizat-o. „Săvârşitu-s-a”. Ce a spus că a realizat la sfârşit, înseamnă că aceasta a intenţionat încă de la Naşterea Lui, să ne-o propună, noi, la Crăciun, facem legătura între ce a intenţionat El Întrupându-Se şi ceea ce a realizat la sfârşit dăruindu-ni-Se model, spre a fi şi noi ca El. Să realizăm o inimă ca a Lui, care să nu mai fie capabilă a se strâmba de la frumuseţea sa dumnezeiască şi de a cădea din puritatea întregimii ei. Iau viaţa de la Tine şi o realizez în ei, în colaborare cu ei Pe aceştia, Părinte, care s-au angajat să preia inima Mea, primeşte-i ca şi pe Mine, să fie şi ei unde sunt Eu. Când auzim de „bunăvoire”, să ştim că Dumnezeu, cu această bunăvoire a Sa de-a nu se mai strâmba inima, ne primeşte împreună cu El la sfârşitul vieţii noastre, Pe baza conlucrării de a lua real în primire această inimă, ne putem aştepta să ajungem în împărăţia lui Dumnezeu. Veniţi, cei ce m-aţi cunoscut că Eu sunt inima voastră şi cu Mine v-aţi condus, aţi cooperat. Veniţi, acum… E de importanţă primordială a ne da seama că, dacă prăznuim cu atâta fast Crăciunul, e cazul să nu pierdem din vedere această Taină, căci pe baza ei ne bucurăm de fapt dacă nu se realizează această Taină în noi, zarva, bucuria noastră va fi mai mult o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Unii întreabă sincer la Spovedanie: „După Crăciun, când nu mai postim chiar aşa (deci, nu ne mai ţinem categoric de ceea ce ne-am propus), ne mai putem împărtăşi acum?”. M-am bucurat că s-a pus problema. După Praznic, să nu-şi închipuie cineva că viaţa noastră revine la un fel de libertate, să o trăim cum vrem noi. Să nu concepem a ne mai întoarce la ceea ce am fost până acum şi, deci, să ţinem postul şi grija priveghind cu mai mare rigoare de aici înainte. Să nu ni se pară că am devenit, oarecum, mai liberi. Postul, cu atenţia la Mântuitorul, este viaţa noastră permanentă, e permanenţa noastră. Prin post învăţăm a reţine pentru viaţă doar ceea ce e de folos, să nu ne permitem a trăi şi ce nu este de trăit.

Să ne curăţim inima de impresia că ar fi liberă a se comporta cum vrea ea, fară Dumnezeu, fiindcă ne aflăm în mare eroare şi obrăznicie gândind aşa. După ce ne-am împărtăşit, e de aşteptat să nu mai revenim la ce am fost. Această bunăvoire ne-a lucrat-o Dumnezeu în inimă şi El aşteaptă să o ţinem riguros, ca realitate. După modelul Lui, să ne fie lege a o pune în aplicare şi numai aşa, în felul acesta, putem nădăjdui să fim cu El. Cât ne este de dulce, plină de făgăduinţe, rugăciunea Mântuitorului, la sfârşit: Cei ce s-au angajai să lucreze cu Mine numai voia Ta, aceia să aibă ce am Eu, Părinte. Aşa să ne determine să nu mai cădem cu inima în nici o eroare, să nu mai cedăm. Uşor cădem, am tot spus-o. Din cauza unei cât de mici neplăceri din partea cuiva, manifestăm imediat o respingere în urma căreia paralizează inima şi nu mai trăim dumnezeieşte, nu mai trăim cu o inimă adevărată, ci cu o mască. Repet, aşa de uşor se strâmbă inima noastră, în toată clipa.

Să nu permitem inimii nici o strâmbătură, nici un fel de scădere. Inima lui Hristos să ne fie nouă inimă. V-o spun cu Dumnezeu de faţă, deci cu toată răspunderea şi teama nu cumva să rămână neprecizat acest lucru. Să ne sfătuim bine, ca să rezistăm şi să nu cădem din sfatul lui Dumnezeu. Petre, Eu m-am rugat pentru tine să nu-ţi pierzi credinţa. De aceea a trimis Mântuitorul vorbă ucenicilor prin Măria Magdalena, care a fost dispusă a lua în primire inima lui Hristos: Spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, care este Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. Asta o facem şi noi acum: bunăvoirea lui Dumnezeu e legea spre care urcă atenţia noastră, de la ceea ce simt eu, la ceea ce ştiu că simte Dumnezeu. Urcuşul acesta se face necontenit şi să nu fie în noi vreo stare de inconştienţă, de superficialitate, când, după ce ne-am împărtăşit, socotim că ne putem permite o oarecare libertate, rău înţeleasă.

’’Cum să te rogi neîncetat’’- Părintele Miron Mihăilescu

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ