Să nu dispreţuim pe semenii noştri!

0
31


Era o femeie, care crezându-se mare credincioasă, zicea adesea: „N-am nevoie de nimeni, căci Dumnezeu îmi este de ajuns”.

Şi iată că într-o zi, tot din mândrie, căzu într-un lac şi cu apa până la gât, începu să strige după ajutor.

Săriră nişte vecini de-ai ei, priviră, statură, dar grăiră: „Apăi n-ai zis dumneata că n-ai nevoie de ajutorul nostru…” Şi se uitară la ea fără s-o ajute.

Cum n-avea nici-o scăpare de la cei din jur, femeia strigă tare după bărbatul ei, care venind în grabă, îi zise şi el fără s-o ajute:

— Ce pot face eu, un biet păcătos cu care ţi-ai legat viaţa? N-ai zis tu că n-ai nevoie de oameni?

În cele din urmă veni tatăl femeii, un bătrân credincios şi înţelept, care ajutând-o să iasă din apă, o mustră cu blândeţe:

— Desigur, fata mea, Dumnezeu este TOTUL în viaţa noastră, dar nesocotind pe semenii noştri, noi îl supărăm şi astfel El nu ne mai ajută. Pe Dumnezeu se cade să-L iubim mai întâi, dar El ne porunceşte să-i iubim şi pe semenii noştri, mai ales atunci când ei sunt păcătoşi. Domnul ne ajută, dacă şi noi ne ajutăm unii cu alţii.

De la această întâmplare femeia a înţeles care e voia lui Dumnezeu şi i-a iubit pe oameni aşa cum ne porunceşte Dumnezeu: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Romani XIII, 9)

Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016