Să ne întărim prin orice mijloace cu gânduri bune

0
183

paceDacă vrei să-mi spui că Iov a avut mulţi copii, iar altul şi-a pierdut singurul copil pe care-l avea, şi că nu-i la fel durerea, bine zici, că şi eu sunt de acord că nu este la fel durerea, ci cu mult mai mare a lui Iov. Căci ce folos a avut el de pe urma copiilor mulţi? S-a făcut mai mare nenorocirea şi mai amară durerea, pentru că şi rana era mai mare, pricinuită de moartea atâtor copii. Iar dacă vrei să vezi şi un alt sfânt, care a avut un singur copil şi a dat dovadă de aceeaşi bărbăţie, dacă nu chiar de mai multă, adu-ţi aminte de patriarhul Avraam! Acesta n-a văzut pe Isaac mort, dimpotrivă – şi aceasta-i cu mult mai amar şi mai dureros -, el însuşi primise poruncă să-l ucidă. Nu s-a împotrivit poruncii, nu s-a revoltat, nici n-a grăit aşa: „Pentru ce mai m-ai făcut tată, ca să mă faci ucigaşul copilului meu? Mai bine ar fi fost să nu mi-l fi dat decât să mi-1 iei în acest chip! Vrei să-l iei? Pentru ce îmi porunceşti mie să-l ucid şi să-mi mânjesc cu sânge mâna? Nu mi-ai făgăduit Tu că urmaşii acestui copil vor umple lumea? Cum are să mai dea roade, când tai rădăcina? Cum îmi făgăduieşti urmaşi, când îmi porunceşti să-mi ucid fiul? Cine a mai văzut aceasta, cine a mai auzit asta? Am fost amăgit, am fost înşelat!” N-a grăit şi nici n-a gândit aşa! Nu s-a împotrivit Celui Ce i-a poruncit, nici nu I-a cerut socoteală. Ci, când a auzit: Ia pe fiul tău cel iubit, pe care l-ai iubit, pe Isaac, şi-l adu pe un munte pe care ţi-l voi spune! , a împlinit porunca atât de grabnic, că a făcut chiar mai mult decât i se poruncise. S-a ferit de femeia sa, a lăsat slugile la un loc, ca să nu afle, şi s-a urcat pe munte luând cu el numai jertfa. Aşa că nu fără voie, ci cu multă râvnă a făcut ce i s-a poruncit. Gândeşte-te cât de mare era furtuna din sufletul tatălui!

Tatăl stătea de vorbă singur, numai el cu copilul; şi nu era nimeni de faţă când inima i se încălzea mai mult şi dragostea de fiu era mai puternică; şi aceasta nu ţinuse o zi sau două, ci mai multe zile. Mare şi minunat lucru este că a făcut îndată ce i s-a poruncit, dar nu atât de minunat ca aceea că n-a avut niciun simţământ omenesc faţă de copil, deşi sufletul lui a fost chinuit şi torturat vreme de multe zile. Pentru aceea şi Dumnezeu 1-a pus la o încercare mai lungă şi i-a mărit arena de luptă, ca să-1 vadă mai bine pe atlet. Şi era atlet cu adevărat; nu lupta cu un om, ci cu însăşi tirania glasului sângelui. Ce cuvânt va putea zugrăvi bărbăţia lui Avraam? L-a suit pe copil pe munte, l-a legat, l-a pus pe lemne, şi-a scos cuţitul şi era gata să-l lovească. Cum să spun asta şi în ce chip, nu pot. Numai acela o poate spune, care a făcut-o. Niciun cuvânt nu-i în stare să spună cum nu i-a amorţit mâna, cum nu s-a slăbit tăria nervilor, cum nu l-a tulburat chipul drag al copilului. Merită să ne minunăm acum şi de Isaac. După cum Avraam a ascultat de Dumnezeu, aşa a ascultat Isaac de tatăl său. După cum tatăl său n-a cerut socoteală lui Dumnezeu când i s-a poruncit să-1 jertfească pe fiul său, tot aşa şi Isaac n-a spus tatălui său, când acesta îl lega şi-1 urca pe altarul de jertfă: „Pentru ce faci asta?” Nu a spus aşa, ci s-a supus mâinii părinteşti. Puteai vedea că acelaşi om era şi tată, şi preot, că se aducea o jertfă fără de sânge, o ardere de tot fără foc, iar ceea ce se făcea pe altar era chip al morţii şi al învierii. Că l-a junghiat, şi nu l-a junghiat pe fiul său; nu l-a junghiat cu mâna, ci cu voinţa. Dumnezeu nu poruncise lui Avraam să jertfească pe fiul său pentru că voia să vadă vărsare de sânge, ci pentru că voia să arate voinţa lui Avraam, să-l propovăduiască pe acest bărbat viteaz în mijlocul întregii lumi şi să înveţe pe toţi cei mai de pe urmă că trebuie să pună poruncile lui Dumnezeu mai presus de copii, de glasul sângelui, de tot ceea ce este, mai presus chiar de viaţă. S-a coborât dar Avraam de pe munte având cu el pe Isaac mucenic viu. Ce iertare mai putem avea noi, spune-mi, rogu-te, ce cuvânt de apărare, când vedem pe acel bărbat viteaz ascultând de Dumnezeu cu atâta râvnă şi supunându-I-se în toate, iar noi ne supărăm din toate? Să nu-mi vorbeşti mie de durerea ta şi de suferinţa ta cumplită, ci ia seama cum că Avraam a fost mai puternic decât cumplita lui durere. Porunca ce i s-a dat era în stare să-i tulbure mintea, să-l lase nedumerit şi să-i zdruncine credinţa în făgăduinţele făcute mai înainte. Cine dintre oameni n-ar fi socotit înşelăciune cuvintele despre mulţimea urmaşilor pe care îi făgăduise Dumnezeu? Avraam însă n-a gândit aşa. Şi pe Iov trebuie să-l admirăm mult pentru înţelepciunea arătată de el în nenorociri, dar trebuie să-l admirăm mai cu seamă pentru aceea că, după atât de mare virtute, după milosteniile sale, după iubirea sa de oameni, după ce nu se ştia nici pe el, nici pe copiii săi cu vreun păcat pe cuget, după ce a suportat o durere atât de nouă şi nemaiîntâlnită, pe care n-au îndurat-o nici cei mai ticăloşi făcători de rele, după toate acestea, Iov n-a făcut ce fac oamenii, nici n-a socotit fără de folos virtutea, nici n-a gândit de rău viaţa sa de mai înainte. Nu trebuie dar să-i admirăm pe acei bărbaţi numai pentru aceste două pricini, ci să şi căutăm să fim ca ei şi să le urmăm virtutea. Să nu-mi spună nimeni că aceia au fost oameni deosebiţi. Erau, într-adevăr, oameni deosebiţi şi mari; dar nouă, celor de azi, ni se cere mai multă înţelepciune decât acelora şi decât tuturor celor ce au trăit pe vremea Vechiului Testament. „Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veți intra în împărăţia cerurilor!” , spune Hristos.

Să ne înţelepţim dar prin toate; să adunăm în sufletul nostru cele ce am spus despre înviere şi despre sfinţii aceştia; să le căutăm mereu în sufletul nostru, nu numai în vreme de durere, ci şi când n-avem nicio durere. De aceea şi eu v-am grăit aceste cuvinte acum, când nimeni n-are pe nimeni de jelit, pentru ca atunci când vom cădea în vreo nenorocire, aducându-ne aminte de cele spuse, să avem destulă mângâiere. Aşa fac şi ostaşii: în timp de pace fac exerciţii de război, ca atunci când începe bătălia şi împrejurarea cere îndemânare, ei să-şi arate la vreme potrivită dibăcia pe care au dobândit-o în timp de pace. Şi noi dar să ne facem în timp de pace arme şi doctorii, pentru ca, de va veni asupra noastră războiul patimilor celor ticăloase, sau jalea, sau durerea, sau orice altă suferinţă, fiind bine înarmaţi şi întăriţi din toate părţile, să respingem cu multă îndemânare atacurile celui viclean. Să ne întărim prin orice mijloace cu gânduri bune, cu poruncile lui Dumnezeu, cu pildele bărbaţilor îmbunătăţiţi. Că aşa vom putea străbate cu bucurie şi viaţa aceasta, şi vom dobândi şi împărăţia cerurilor, în Hristos Iisus. Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor! Amin.

„Omilii la săracul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ