Ruşinea

0
77

Daţi-mi cultura care sporeşte ruşinea omului, şi o voi alege! Sălbăticia sfioasă îmi este mai dragă decât cultura ne­ruşinată.

Când vorbeşte cineva despre „cultura mincinoasă,” el se poate gândi numai la două lucruri: ori la ruşinea prefăcută, ori la îndrăzneala neruşinată.

Prin ruşinea de nedesăvârşirea trupească, omul recunoaşte în chip tăcut că acest trup nu este trupul ce i se cuvine; prin ruşinea de nedesăvârşirea duhovnicească, omul recunoaşte în chip tăcut că acest duh nu este duhul ce i se cuvine.

Prin ruşine, îndeobşte, omul recunoaşte căderea sa din vrednicia împărătească la toiagul de cerşetor.

Când cerşetorul se îmbracă în haină de cerşetor, el nu se ruşinează nici de straiele de cerşetor, nici să cerşească. Însă când fiul de împărat este silit să îmbrace haina de cerşetor şi să cerşească, el se ruşinează de amândouă.

Ruşinea naşte smerenia, blândeţea, îndelunga-răbdare şi iubirea de oameni. A pierde ruşinea înseamnă, la urma urmelor, să te socoteşti pe sine desăvârşit.

Însă puterile tainice împotriva a nimic nu se răzbună mai aprig decât împotriva pierderii ruşinii. Iată, pierderea ruşinii trupeşti duce la cea mai îngreţăluitoare curvie, iar pierderea ruşinii duhovniceşti duce la cea mai nebunească mândrie!

Curvia şi mândria sunt gemene; câteodată una stă înaintea celeilalte, alteori altminterea.

Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, “Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009