Rugăciunea liant al iubirii curate și înalte

0
175

8378a2ed6ada084d68adc9192862e5b6Familia este un altar de jertfă a egoismului și din acest motiv, suportă comparația cu viața de rugăciune a unei persoane. Precum progresul sau regresul în rugăciune este „oglindă” a conștiinței noastre, a preocupării de cele spirituale și veșnice, ori, dimpotrivă, de plăcerile efemere, la fel și atmosfera cultivată de soți în familie exprimă frumusețea sau, dimpotrivă, dezechilibrele și disfuncționalitățile relației lor.

Atunci când rugăciunea este ignorată, când dialogul sau împreuna-vorbire cu Dumnezeu este slăbită și uitată, suferă întreaga viață a omului, și nu doar dimensiunea ei spirituală, pentru că el este, prin creație și vocație, un inel de legătură între cele două lumi, aflate una în căutarea celeilalte: lumea materială, însetată de sens înalt, și lumea spirituală, dornică de a oferi și dărui din plinătatea sa.

În măsura în care se împlinește din punct de vedere duhovnicesc, omul se împlinește la modul general, semnificația spirituală fiind cea care leagă și unește toate celelalte aspecte ale vieții personale, luminându-le, dându-le un cuptor spiritual și un farmec duhovnicesc intrinsec.

Dimpotrivă, puținătatea sau privarea sa de rugăciune și de o viață duhovnicească înaltă îl lipește pe om, chiar și dacă el nu conștientizează, de fundamentele ontologice ale existenței sale. Absența, superficialitatea sau împrăștierea rugăciunii sale au efecte asupra întregii activități și lucruri umane, astfel încât reușitele lui lumești, lipsite de pecetea binecuvântării dumnezeiești și de energia harului divin desăvârșitor, nu au consistență decât aparentă.

Însă, atunci când este solicitat ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune sinceră și stăruitoare, și este invocată prezența și asistența din partea harului Său sfânt, chiar și cele mai mărunte fapte de virtute dobândesc o altă semnificație în planul veșniciei și al mântuirii personale, după cum, în caz contrar, faptele sau realizările umane, fie ele chiar dintre cele mai înalte și în beneficiul întregii lumi, dacă nu sunt înțelese și practicate și dintr-o perspectivă profund duhovnicească și ziditoare, nu se impun la modul real conștiinței umane, ci, fiind expresie a trufiei luciferice, apun repede și sunt degrabă uitate.

Absența sau puținătatea rugăciunii, sau, la modul general, a unor preocupări spirituale înalte, fac să sufere întreaga viață și întreaga persoană umană: trup și suflet, viață lăuntrică și exteriorizată, intelectuală și spirituală, personală și individuală, socială sau comunitară, familială și profesională.

În mod similar, întrucât viața de familie, ca și „meșteșugul” duhovnicesc al rugăciunii ating însăși esența sau profunzimea ființei umane, se revarsă apoi asupra tuturor manifestărilor ei, așa cum sufletul, unul în ființa sa, se revarsă și însuflețește întreaga ființă umană.

Precum sufletul se răspândește în toate organele și facultățile omului, la fel și viața duhovnicească, exprimată în modul cel mai înalt în dragostea de Dumnezeu și încercarea de permanentizare a dialogului cu El, purtat în zările și universul senin al rugăciunii, împodobește individual ființa umană.

În realizarea sa individuală, în baza constituției sale dialogice, are și o dimensiune comunitară, iar, din acest punct de vedere, importanța cea mai mare o are pentru ea mediul familial.

Este greu de imaginat ca o persoană trăind într-un climat de familie conflictual să răspândească în jurul său pace și alinare. Prin urmare, ceea ce înseamnă sufletul pentru trup și rugăciunea pentru întreaga ființă umană, același lucru îl înseamnă împlinirea familială pentru afirmarea și reușita persoanei umane și pentru fericirea ei în planul lumii și al vieții prezente, dar și al celei viitoare și veșnice.

„Familia contemporană între ideal și criză”, Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu

 

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ