“Rodul ascultării făcut cu binecuvântare este smerenia”

0
320

smerenie 5“Rodul ascultării făcut cu binecuvântare este smerenia; iar floarea faptei bune pe care tu singur o crezi bună, este mândrie” (Sfântul Teodor Studitul, Cuv. 8, p. 79).

Pentru că mi s-a rânduit de Prea Cuviosul Părinte Stareţ a vă mai vorbi din când în când şi a ne mai trezi prin cuvânt conştiinţa la cele duhovniceşti, spre a noastră lămurire şi mântuire, în cele ce urmează m-am gândit să vă vorbesc despre trei lucruri şi anume: despre ascultare, despre paza binecuvântării şi despre Rai. Aceste trei au o strânsă legătură între ele şi nu se pot aduce la îndeplinire una fără alta. Căci fară ascultare, nimeni nu poate intra în Rai, nici ascultarea fară binecuvântare nu este deplină şi desăvârşită.

Mai întâi să arătăm ce este ascultarea. Pentru aceasta să ascultăm pe dumnezeiescul Părinte loan Scărarul, care zice: “Ascultarea este desăvârşita lepădare a sufletului său arătată prin faptele trupului. Sau, invers, ascultarea este omorârea mădularelor trupeşti, pe lângă o minte trează. Ascultarea este lucrare fară de încercare. Ascultarea este moarte de bunăvoie; viaţă străină de iscodire, lipsă de mâhnire în faţa primejdiilor, călătorie a celor ce dorm. Ascultarea este mormânt al voii proprii şi învierea smereniei… Cel ascultător, ca şi cel mort, nu vorbeşte împotrivă şi nu discută, fie în cele bune, fie în cele ce par rele, căci pentru toate va răspunde cel care, cu bună credinţă, i-a omorât sufletul. Ascultarea este părăsirea discuţiei, chiar când sunt multe lucruri de dis­cutat” (Scara, Cuv. 4).

Dar pentru a ne da seama cât de mare este primejdia, când ascultarea este călcata şi nebăgată în seamă şi cât de mare este pedeapsa de la Dumnezeu asupra celor neascultători, se cuvine să ne înălţăm cu mintea întâi în cer, şi acolo să vedem cum o treime de îngeri au căzut din slava lui Dumnezeu pentru neascultare şi mândrie (Apocalipsa 12, 4). Căci, după Sfinţii Părinţi, mândria nu este altceva decât defăimarea ascultării. Apoi să ne ducem cu mintea în Rai şi vom vedea că, îndată ce porunca ascultării s-a călcat, tot neamul omenesc s-a depărtat de Rai (Facere 3, 23). Peste tot, deci, vedem că unde ascultarea este defăimată, se iveşte tulburare şi dezbinare. De la conducerea unei ţări şi până la conducerea unei familii, neascultarea aduce împerecheri, nesupuneri, destrămarea bunei rânduieli în ţară, în societate, în mănăstire, în familie şi ori­unde vieţuiesc oameni. Şi după cum neascultarea lucrează moarte (II Tesaloniceni 1, 8-9), prin ascultarea Domnului nostru Iisus Hristos faţă de Tatăl, Care L-a trimis în lume pentru răscumpărarea noastră, viaţa veşnică a intrat în lume (Ioan 3, 16; 3, 36); căci El pentru mântuirea noastră S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce (Filipeni 2, 8).

Să vedem ce viaţă a ales Mântuitorul când a binevoit să petreacă cu noi, oamenii, pe pământ pentru mântuirea noastră. Oare a ales El viaţa stâlpnicească, sau cea pustnicească şi singuratică? într-adevăr, şi pe aceasta a înte­meiat-o, atunci când S-a dus în pustie şi a postit 40 de zile şi 40 de nopţi şi a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 12). Dar după ce a ieşit la propovăduire şi după ce a ales şi a chemat pe ucenicii Săi, nu i-a trimis în pustie, ci a întemeiat cu ei viaţă de obşte, a petrecut cu Sfinţii ucenici şi Apostoli până la moarte, înviere şi preasfânta Sa înălţare la cer, ca un Părinte preaiubit cu fiii Săi. Iar la rândul lor, dumnezeieştii Săi ucenici şi Apostoli – după pilda dată lor de Mântuitorul Hristos – au întemeiat viaţă de obşte cu toţi cei ce crezuseră în El, prin propovăduirea lor. Căci, după cum vedem scris la Faptele Apostolilor, toţi cei ce credeau erau laolaltă şi toate le aveau de obşte şi îşi vindeau pământurile şi averile lor şi le împărţeau tuturor după cum avea nevoie fiecare (Faptele Apostolilor 2, 44-45). Şi iarăşi zice: Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte (Faptele Apostolilor 4, 32).

După pilda Sfinţilor şi dumnezeieştilor Apostoli, mulţi dintre Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, ca: Teodosie, Eftimie, Sava cel Sfinţit, Varsanufie, Avva Dorotei, Hariton Mărturisitorul şi alţi mulţi dintre sfinţi, au întemeiat în Palestina mănăstiri cu viaţă de obşte. Apoi, prin dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul şi Ioan Răiteanul, au strălucit la Muntele Sinai şi în Rait, lavre cu mulţi monahi, trăind în viaţa de obşte. De asemenea, Sfântul Pahomie, în Egipt; Sfântul Vasile, în Cezareea Capadociei; Sfântul Teodor Studitul în Constantinopol şi Sfântul Atanasie, în Athos; precum şi Prea Cuvioşii Părinţi Antonie şi Teodosie, în marea lavră Pecerska din Kiev, au întemeiat viaţă cu rânduială strict obştească. Apoi încă mulţi alţii, pe care nu-i mai pomenim, au întemeiat lavre şi mănăstiri cu viaţă de obşte, unde mii şi zeci de mii de monahi s-au mântuit prin sfânta ascultare.

Dar, fiindcă despre ascultare ne este cuvântul, este bine să arătăm câte­va pilde de adevărată ascultare, spre folosul nostru de obşte.

Scrie în Pateric despre Cuviosul Părintele nostru Ioan Colov, pe când era frate începător, că a mers odată la un bătrân egiptean şi, intrând ucenic la el, acela l-a încercat spre a vedea dacă are ascultare desăvârşită. Astfel, luând un lemn uscat, bătrânul l-a răsădit în pământ şi a zis către fericitul său ucenic: “Frate Ioane, în fiecare zi să adăpi acest lemn cu câte un ulcior de apă până ce va face roade”. Şi era apa departe de dânşii, aşa încât se ducea ucenicul de cu seară şi venea dimineaţa; iar după trei ani, a înverzit şi a înflorit lemnul, apoi a făcut roadă. Şi, luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând: “Fraţilor, luaţi şi mâncaţi din rodul ascultării” (Pateric, litera I, Bucureşti, 1828).

Iarăşi citim în Pateric că Avva Siluan avea în schit un ucenic cu numele Marcu, fiind foarte ascultător; el era scriitor bun şi îl iubea mult bătrânul pen­tru ascultarea lui desăvârşită. Mai avea stareţul încă şi alţi ucenici în număr de unsprezece, care se supărau pentru că bătrânul îl iubea pe acela mai mult decât pe dânşii. Auzind aceasta bătrânii din schit, au venit într-una din zile la el, spunându-i că sunt nemulţumiţi fiindcă nu-i iubeşte pe toţi deopotrivă. Iar el, luându-i pe ei, a ieşit şi a bătut la uşa fiecăruia dintre fraţi, zicând: “Frate cutare, vino că îmi trebuieşti!”. Dar nici unul dintre ei nu i-a urmat îndată. Apoi, venind la chilia lui Marcu, au bătut la uşă, zicând: “Marcule!”, iar el, auzind glasul bătrânului, îndată a ieşit şi Avva l-a trimis la o ascultare, zicând apoi către bătrâni: “Unde sunt ceilalţi fraţi, părinţilor?”. Intrând în chilia lui, au găsit deschis caietul pe care Marcu scria şi au văzut că tocmai începuse să facă litera O, dar, auzind pe bătrânul, nu a mai întors condeiul ca să termine litera începută. Deci, au văzut aceasta bătrânii şi s-au folosit mult şi apoi au zis către Avva Siluan: “Cu adevărat, pe care îl iubeşti tu, Avvo, şi noi îl iubim, pentru că şi Dumnezeu pe acesta îl iubeşte”.

Voi însemna altă povestire sfântă despre ascultare. Se vede în cartea Sfântului Ioan Scărarul că un oarecare bărbat cu numele Isidor – din vrednicia boierească a cetăţii Alexandriei – a venit la o mănăstire cu viaţă de obşte. Iar fericitul stareţ al acestei mănăstiri, fiind un păstor foarte iscusit şi văzând pe acest Isidor că este mândru, crud şi viclean, a zis către el: “Frate, dacă voieşti cu adevărat să iei jugul lui Hristos, să ştii că mai înainte de toate voiesc să te iscuseşti întru ascultare”. Iar el a zis: “Precum fierul în mâna faurului, aşa şi eu mă dau pe mine şi mă supun ţie, prea sfinţite părinte”. Iar marele povăţuitor, bucurându-se de această hotărâre a lui, îndată i-a dat loc de nevoinţă lui Isidor, zicându-i: “Frate, voiesc să fii portar la poarta mănăstirii şi la tot sufletul ce va intra şi va ieşi să-i faci metanie, zicându-i: Roagă-te pentru mine, părinte, că sunt lunatic”.

Ascultându-l Isidor pe stareţ ca îngerul pe Domnul, după ce a făcut această ascultare şapte ani cu mare răbdare, a voit fericitul stareţ să-l numere în sobor cu fraţii şi să-l învrednicească de hirotonie. Iar Isidor, zis “de fier” – căci aşa l -au numit pentru ascultarea, smerenia şi răbdarea lui – a făcut către păstor multe rugăminţi prin Sfântul Ioan Scărarul şi prin alţi părinţi, ca să-l lase tot acolo, spre a-şi săvârşi alergarea sa, dând a înţelege în chip umbros că sfârşitul şi chemarea lui se apropie. Acest lucru s-a petrecut întocmai căci, lăsându-l minunatul său dascăl în aceeaşi stare şi rânduială, după 10 zile, întru adânc de smerenie, s-a dus către Domnul şi într-a şaptea zi de la adormirea sa 1-a luat către dânsul şi pe portarul mănăstirii; căci îi zisese lui fericitul: “Frate, dacă voi dobândi îndrăzneală la Dumnezeu, nedespărţit de mine vei fi şi acolo foarte degrab”. Acest lucru s-a şi împlinit, spre mai mare adeverire a ascultării lui celei desăvârşite şi a smereniei prin care a urmat lui Dumnezeu )Scara, Cuv. 4, p. 20).

Iată şi o altă povestire minunată. In Mănăstirea Sfântului Ioan Savaitul, din Asia, era un bătrân lenevos şi foarte aspru la fire. Acesta, prin pronia lui Dumnezeu, a dobândit un ucenic tânăr cu numele Acachie, simplu la obicei, dar înţelept, care atâtea bătăi a răbdat de la acel bătrân, încât multora ar părea de necrezut. Căci îl chinuia nu numai cu ocări şi cu necinstiri, ci şi cu răni. Dar răbdarea ucenicului nu era fără socoteală căci, văzându-l fericitul său stareţ, Ioan Savaitul, suferind, ca un rob cumpărat, de la acel bătrân aspru şi fără de omenie, îl întreba de multe ori, zicându-i: “Ce este, frate Acachie? Cum ai petrecut ziua de astăzi?”. Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, alteori grumazul, iar alteori capul rănit.

Cunoscând fericitul stareţ că este mare lucrător al răbdării, zicea către el: “Bine, bine, frate Acachie, rabdă căci te vei folosi”. Deci, făcând el ascultare cu multă răbdare la acel nemilostiv bătrân vreme de 9 ani, s-a dus către Domnul. Iar după ce a fost îngropat în cimitirul Părinţilor, după cinci zile s-a dus stareţul lui Acachie la un bătrân mare din cei de acolo, zicând: “Părinte, fratele Acachie a murit”. Când a auzit aceasta, bătrânul a răspuns: “Părinte, nu mă plec să cred”. Iar acela i-a zis: “Vino şi vezi”. Şi, sculându-se bătrânul, îndată a mers la cimitir împreună cu stareţul fericitului nevoitor. Ajungând acolo, a strigat ca şi către un om viu, către cel cu adevărat şi întru adormire viu, zicându-i: “Frate Acachie, murit-ai?”. Iar ascultătorul cel prea înţelept, arătând şi după moarte ascultare, a răspuns: “Cum este cu putinţă, părinte, să moară omul cel lucrător al ascultării?”. Atunci bătrânul cel ce îi fusese stareţ şi care îl chinuise foarte mult, înfricoşându-se de acest răspuns venit din mormânt, a căzut cu faţa la pământ şi, cu lacrimi, a cerut de la egumenul lavrei chilie, aproape de mormântul lui Acachie şi acolo a petrecut cu mare căinţă până la moarte, cerând iertare de la toţi părinţii şi fraţii şi zicându-le: “Iertaţi-mă, părinţilor şi fraţilor, căci eu am săvârşit ucidere” (Scara, Cuv. 4).

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

 

LĂSAȚI UN MESAJ