Religiile „monoteiste” – Avem același Dumnezeu ca și necreștinii?

0
78

Club 26, Happy Sunday MorningEvreii, musulmanii şi creştinii … trei expresii ale aceluiaşi monoteism, ce se fac auzite în istorie ca glasu­rile cele mai autentice şi străvechi, cele mai cutezătoare şi mai sigure. De ce nu ar fi aşadar posibil ca numele aceluiaşi Dumnezeu, în loc să genereze opoziţii irecon­ciliabile, să ducă la respect reciproc, la înţelegere şi co­existenţă paşnică? Oare invocarea aceluiaşi Dumnezeu, a aceluiaşi Tată, în loc să aducă un prejudiciu dezbate­rilor teologice, nu ar trebui să ne ajute să descoperim ceea ce este atât de evident, şi totuşi atât de greu de ac­ceptat – că fiind cu toţii fiii aceluiaşi Tată, suntem prin urmare fraţi?  (Papa Paul al Vl-lea, La Croix, 11 august 1970)

În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc la Geneva o ma­re manifestaţie religioasă. În cadrul celei de-a doua Con­ferinţe a Asociaţiei Religiilor Unite, reprezentanţii a zece mari religii au fost invitaţi să se întrunească în Catedrala Sfântul Petru. Această „rugăciune comună” se baza pe ur­mătorul argument: „Credincioşii tuturor acestor religii au fost invitaţi să intre în comuniune, închinăndu-se împreună aceluiaşi Dumnezeu”. Să vedem acum dacă această afirmaţie este justificată, din perspectiva Sfintei Scripturi.

Pentru ca lucrurile să fie mai uşor de înţeles, ne vom limita discuţia la cele trei religii care şi-au succedat înistorie, în această ordine: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Toate aceste trei religii se revendică, de fapt, de la o origine comună, de la închinarea la Dumnezeul lui Avra am. Astfel, în opinia multora, de vreme ce cu toţii suntem urmaşi ai lui Avraam (evreii şi musulmanii după trup, iar creştinii în duh), atunci cu toţii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam şi toate cele trei religii se închină (fiecare în felul său, desigur) aceluiaşi Dumnezeu. Iar acest unul şi acelaşi Dumnezeu constituie, într-un mod oarecare, temeiul nostru de unire şi de „înţelegere reci­procă”, fapt care ne îndeamnă la o „relaţie frăţească” – după cum sublinia Marele Rabin, dr. Şafran, parafrazând cuvintele psalmului: „Ce este mai bun şi mai frumos, de­cât a vedea fraţii adunaţi laolaltă…”.

Din această perspectivă, este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Fiul Cel din veşnicie împreună cu Ta­tăl Cel mai înainte de veci, ca şi întruparea, şi Crucea Sa, şi învierea Sa preaslăvită şi cea de a Doua şi înfricoşată a Sa Venire – toate devin nişte detalii secundare, care nune pot împiedica să „ne înfrăţim” cu aceia care îl consideră un „simplu profet” (potrivit Coranului) sau „fiul desfrâna, tei” (după anumite tradiţii talmudice)! Iisus din Nazaret și Mahomed sunt prin urmare aduşi la acelaşi nivel. Nu știu ce creştin, demn de acest nume, ar putea accepta lcrul acesta în conştiinţa sa.

S-ar putea argumenta că aceste trei religii, lăsând la o parte trecutul, ar putea cădea de acord că Iisus Hristos este o persoană extraordinară, cu totul excepţională, şi că El a fost trimis pe pământ de Dumnezeu. Dar pentru noi creştinii, da­că Iisus Hristos nu este însuşi Dumnezeu, El nu poate fi considerat drept un „profet” sau un „trimis al lui Dumne­zeu”, ci doar un impostor iară seamăn, care „s-a făcut pe si­ne Fiu al lui Dumnezeu”, adică egalul lui Dumnezeu (Marcu 14, 61-62). Potrivit acestei soluţii ecumenice la nivel supra-confesional, Dumnezeul Cel în Treime închinat al creş­tinilor nu s-ar deosebi de unicul Dumnezeu al iudaismului şi islamismului, al vechii erezii sabeliene, al antitrinitarismului modem, sau al anumitor secte iluministe. Nu ar mai fi Trei Persoane şi o singură Dumnezeire, ci o singură Persoa­nă, neschimbătoare după unii, sau care îşi schimbă succesiv „măştile” (Tatăl-Fiul-Duhul) după alţii! Şi, cu toate acestea, se susţine că este vorba de „acelaşi Dumnezeu‘’.

Aici, s-ar putea aduce următoarea obiecţie naivă: „Dar aceste religii au un punct comun: toate trei îl mărturisesc pe Dumnezeu-Tatăll” însă, potrivit Sfintei Tradiţii orto­doxe, aceasta este o absurditate. Noi mărturisim astfel: „Slavă Sfintei, celei deofiinţă, de-viaţă-facătoarei şi ne­despărţitei Treimi”. Cum L-am putea despărţi pe Tatăl de Fiul, când Iisus Hristos spune: Eu şi Tatăl una suntem (loan 10, 30), iar Sfântul loan Apostolul, Evanghelistul şi teologul, Apostolul Iubirii, afirmă clar: Oricine-L tăgă­duieşte pe Fiul nu-L are nici pe Tatăl (I loan 2, 23)?

Şi chiar dacă toate cele trei religii îl numesc pe Dum­nezeu, Tată: Al cui Tată este El cu adevărat? Pentru evrei şi pentru musulmani, el este Tatăl tuturor oamenilor, în planul creaţiei, al facerii, pe când pentru noi creștinii, El este, înainte de toate, mai-nainte de întemeierea lumii, (Ioan 17, 24), Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos (Efeseni, 1, 3), şi prin Hrislos este și Tatăl nostru, prin înfiiere (Efeseni 1, 4-5), în planul mântuirii. Ce asemănare poate fi, atunci, între paternitatea dumnezeiască din creștinism și din cea din celelalte religii? (Pr. Basile Sakkas La Foi Transmise, 5 aprilie 1970)

 „Ortodoxia și Religia Viitorului”, Serafim Rose

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ