Regizorul Nae Caranfil: Cinema-ul nu mai creează mitologie. Nu mai există “fabrică de vise”

0
39

X0J7002Regizorul Nae Caranfil, al cărui film “Closer to the Moon” a fost proiectat la Zilele Filmului Românesc de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), a declarat, într-un interviu acordat MEDIAFAX, că cinematografia nu mai creează “mitologie” şi că nu mai există “fabrică de vise”.

“Nu îmi plac feţele crispate şi nu îmi place să tratez comunismul în culorile clişeistice de gri combinat cu negru”, a declarat Nae Caranfil, povestind că în amintirile sale se adaugă “griului combinat cu negru” o mulţime de alte nuanţe. “Eu am copilărit în anii ’60 şi mi-am petrecut tinereţea în anii ’80, când realitatea era gri combinat cu negru, dar amintirile mele adaugă acestui gri combinat cu negru o mulţime de alte nuanţe. Am râs, am petrecut, am băut, am iubit, am avut vacanţe extraordinare, deci nu sunt omul care să povestească despre acei ani într-o lumină uniformă”, a spus regizorul Nae Caranfil.

Totodată, Caranfil a precizat că nu mai există în prezent “fabrică de vise”, întrucât se fac filmuleţe cu orice fel de dispozitiv. Din perspectiva sa, această situaţie face ca “fabrica de vise”, care era cinema-ul în trecut, să nu mai fie o fabrică de vise. “Nu mai fabrică nici vise, fabrică în serie nişte produse, unele mai bune, altele mai proaste, dar care nu mai creează mitologie, aşa cum crea cinematograful când eram eu adolescent sau tânăr. (…) Toată lumea filmează, cântă şi dansează, ca să spun aşa, şi este păcat, pentru că se pierde ceva – pentru mine cel puţin – care a constituit ani buni singura mea raţiune de a trăi”, a spus acesta.

Regizorul Nae Caranfil a povestit că pentru realizarea “Closer to the Moon” a fost foarte dificilă găsirea unui unghi convenabil prin care să se apropie de povestea Marelui Jaf. “Povestea după cum ştiţi este încă învăluită în mister (…) şi atunci apropierea mea de acest episod s-a produs în etape, în etape succesive şi s-a consolidat în momentul în care am găsit o secvenţă”, a declarat Nae Caranfil.

De asemenea, Nae Caranfil a relatat că, la un moment dat, şi-a pierdut speranţa că filmul “Closer to the Moon” va ieşi aşa cum îşi dorea, având în vedere că a fost finanţat parţial cu bani americani, iar final cut-ul nu îi aparţinea prin contract. “Final cut-ul fiind dreptul de decizie finală asupra formei în care filmul va fi prezentat publicului, dar cu timpul şi făcând toate aceste vizionări-test am reuşit să îmi impun versiunea şi să obţin acceptul tuturor coproducătorilor – pentru că au fost vreo cinci implicaţi în această producţie – că ceea ce le propun este ceea ce trebuie să vadă lumina zilei sau a ecranului”, a mai spus acesta.

Caranfil a dezvăluit că există lucruri dragi care nu apar în cel mai recent lungmetraj al său, acesta afirmând că “un personaj a dispărut total din film”. “Este vorba de o logodnică, aşa-zisă logodnică a personajului Virgil, cameramanul din film, care este o fetiţă utecistă spălată pe creier şi care avea în prima versiune din montaj şi în scenariu trei secvenţe importante care spuneau câte ceva despre cum era spălat pe creier tineretul acelor ani”, a spus acesta.

El a precizat că a renunţat la acest personaj “pentru că încărca inutil povestea”, făcând referire la o afirmaţie a scriitorului William Faulkner – “In writing, you must kill all your darlings”. În acest context, Nae Caranfil a precizat că “cinema-ul este un domeniu foarte crud în care poţi să munceşti, să ai talent şi la sfârşit să nu se aleagă nimeni cu nimic sau să nu te alegi cu nimic”.

Totodată, el a povestit că actriţa Vera Farmiga a venit în România, la filmările pentru “Closer to the Moon”, cu doi copii mici, dintre care unul în fază de alăptat. “Ea venea pe platou în fiecare zi şi ţin minte cel puţin două ocazii când, din exces de zel, echipa de regie a convocat-o pe platou din greşeală. (…) Ei, în niciunul dintre aceste cazuri nu s-a supărat, nu a făcut vreo criză, a fost de o amabilitate şi de un profesionalism total. (…) În general, actorii slabi fac fiţe pe platourile de filmare, actorii buni, niciodată”, a spus acesta.

Despre noul său proiect “6,9 pe scara Richter”, Nae Caranfil a afirmat că este “o comedie parţial realistă, parţial nerealistă, dar care conţine nişte elemente de musical”. “Nu l-aş considera un musical pentru că ştiu foarte bine cum să definesc genul şi nu se încadrează în această definiţie. Este o comedie pe care încerc să o compun din ingrediente aparent paradoxale. Adică ce să caute depresia, cutremurul şi musicalul în aceeaşi tigaie?! Să văd ce îmi iese”, a spus acesta.

Prezentăm în continuare interviul acordat agenţiei Mediafax de regizorul Nae Caranfil:

Reporter: Filmul dumneavoastră “Closer to the Moon” este bazat pe fapte reale şi spuneaţi că ideea acestui film a plecat de la documentarul realizat de Alexandru Solomon. Cât de greu a fost să vă detaşaţi de acest documentar?

Nae Caranfil: Nu neapărat detaşarea de documentar a fost dificială, ci pur şi simplu găsirea unui unghi convenabil pentru un film de ficţiune cu care să mă apropii de această poveste. Povestea după cum ştiţi este încă învăluită în mister, nu prea se ştie nici de ce, nici cum, nici dacă s-a întâmplat şi atunci apropierea mea de acest episod s-a produs în etape, în etape succesive şi s-a consolidat în momentul în care am găsit o secvenţă, cea în care cinci prizonieri condamnaţi la moarte sunt debarcaţi dintr-o dubă a penitenciarului, într-o piaţă şi duşi într-o frizerie, unde sunt îmbrăcaţi, machiaţi şi costumaţi, pentru ca să iasă din acea frizerie ca nişte actori de cinema. După care, la sfârşitul zilei, sunt repuşi în acele uniforme cu zeghe şi repuşi înapoi în celulă. Ăsta a fost momentul care mi-a declanşat imaginaţia şi am început să creez în jurul acestei secvenţe.

Rep.: Spuneaţi că au existat mai multe variante de montaj ale filmului. Câte au fost în total?

N. C.: Multe, nici nu le-am numărat. Nu a mai existat un film în filmografia mea la care postproducţia să fie atât de laborioasă şi plină de răsturnări de situaţie. Asta s-a întâmplat şi pentru faptul că de la un moment dat, în cursul montajului, am realizat că scenariul filmului funcţiona foarte bine la lectură, dar funcţiona mai puţin bine fiind reprodus pe film, adică structura pe care eu o folosisem în scenariu nu funcţiona la fel de bine pentru un spectator de film. Filmul demara greu, crea confuzii şi până să te dumireşti cam ce se întâmplă şi să te aşezi bine pe autostrada care duce spre final, trecea cam o jumătate din parcurs. Atunci am încercat să gândesc outside the box şi să iau materialul filmat şi să-l reorganizez, să-l restructurez în aşa fel încât el să te poată captiva de la primele imagini şi să nu te mai lase din mână pe tot parcursul restului filmului. Aşa am găsit formula pe capitole în care filmul se vede şi astăzi.

Rep.: Spuneaţi că aţi visat filmul acesta în toate formele posibile. Care a fost momentul în care aţi fost convins “că aşa trebuie să iasă pe marele ecran”?

N. C.: Momentul principal s-a produs când am reorganizat tot materialul şi am găsit ideea de a-l structura pe capitole. După care lucrurile au mai evoluat pe diverse direcţii, am avut diverse tentative de a testa filmul, pe ocazii diferite, pe public diferit, pe prieteni, pe cunoscuţi, pe colegi cineaşti, astfel încât să îmi dau seama cum funcţionează, dacă funcţionează şi ce îi mai lipseşte. A fost un moment în care mi-am pierdut chiar speranţa că filmul va ieşi aşa cum vreau eu, pentru că fiind un film finanţat parţial cu bani americani, final cut-ul nu îmi aparţinea prin contract. Final cut-ul fiind dreptul de decizie finală asupra formei în care filmul va fi prezentat publicului, dar cu timpul şi făcând toate aceste vizionări-test am reuşit să îmi impun versiunea şi să obţin acceptul tuturor coproducătorilor – pentru că au fost vreo cinci implicaţi în această producţie – că ceea ce le propun este ceea ce trebuie să vadă lumina zilei sau a ecranului.

Rep.: Nu aţi făcut niciun compromis sau nu există ceva care vă doreaţi să apară în film şi nu a apărut?

N. C.: Nu, nu. Există lucruri care îmi sunt dragi şi nu apar în film, dar e bine că nu apar pentru că aceasta este formula care zic eu este ideală pentru film. Există lucruri care îmi sunt dragi şi dacă se va face un DVD, le voi pune ca bonusuri.

Rep.: Puteţi să îmi daţi un exemplu de astfel de lucruri…?

N. C.: Există inclusiv un personaj care a dispărut total din film. Este vorba de o logodnică, aşa-zisa logodnică a personajului Virgil, cameramanul din film, care este o fetiţă utecistă spălată pe creier şi care avea în prima versiune din montaj şi în scenariu trei secvenţe importante, care spuneau câte ceva despre cum era spălat pe creier tineretul acelor ani.

Rep.: De ce aţi renunţat la personaj?

N. C.: Pentru că încărca inutil povestea, deşi sunt foarte bucuros de acele secvenţe, care au ieşit foarte bine. Dar, ca Faulkner (William, n.r.) în literatură, “you have to kill your darlings”. (În film, n.r.) trebuie să îţi ucizi iubitele. Este o actriţă formidabilă cea care juca acel rol şi regretul meu real este că nu a fost să se vadă în filmul acesta.

Rep.: Despre cine este vorba?

N. C.: Este o actriţă din Anglia. O foarte tânără actriţă din Anglia, aflată la primul ei rol important şi iată cum se întâmplă şi că cinema-ul este un domeniu foarte crud, în care poţi să munceşti, să ai talent şi la sfârşit să nu se aleagă nimeni cu nimic sau să nu te alegi cu nimic.

Rep.: Dar există posibilitatea să o distribuiţi într-un alt film?

N. C.: Da, dacă voi face filme în limba engleză, cu actori englezi, evident. Există posibilitatea să o introduc în DVD-ul filmului, la capitolul “Deleted Scenes” (“Scene şterse”, n.r.).

Rep.: A fost un moment în care aţi vrut să faceţi din “Closer to the Moon” o dramă?

N. C.: Nu. Din start, tonul în care eu îmi povestesc istorioarele este unul deliberat light. Nu îmi plac feţele crispate şi nu îmi place să tratez comunismul în culorile clişeistice de gri combinat cu negru. Eu am copilărit în anii ’60 şi mi-am petrecut tinereţea în anii ’80, când realitatea era gri combinat cu negru, dar amintirile mele adaugă acestui gri combinat cu negru o mulţime de alte nuanţe. Am râs, am petrecut, am băut, am iubit, am avut vacanţe extraordinare, deci nu sunt omul care să povestească despre acei ani într-o lumină uniformă. Au fost ani complecşi şi eu, ca tânăr cineast pe vremea aceea, îmi imaginam cum ar fi să ni se dea voie să povestim despre acei ani cu ceva realism, pentru că nu se putea vorbi, pentru că cenzura era atât de apăsătoare încât nu trebuia să faci nici cea mai vagă aluzie că ceva ar fi în neregulă cu sistemul. Dar noi nu voiam să spunem că sistemul era în neregulă, că era clar că sistemul era în neregulă, nu asta era intenţia. Intenţia era să putem spune poveşti cât de cât credibile şi cât de cât simpatice pentru public. Şi nu ni se dădea voie, pentru că orice era credibil sau simpatic putea fi folosit contra sistemului.

Mă gândeam în anii aceia cât de frumos ar fi dacă am putea să povestim despre viaţa noastră într-un mod credibil şi simpatic şi uite că nu ne imaginam că va fi revoluţie. Aceasta s-a întâmplat şi am putut să… Şi acum ce se întâmplă paradoxal este că publicul român refuză pur şi simplu această halcă de viaţă. Adică prejudecăţi: “Iar film despre comunism? Ne-am săturat”. Ca şi cum s-au făcut sute. Nu s-au făcut decât câteva şi cele câteva care s-au făcut n-au fost frecventate de către înşişi spectatorii care le contestă.

Rep.: Pentru că vorbeaţi despre comunism. În film, Max Rosenthal spunea că sistemul comunist înseamnă să mergi pe stradă fără să îţi fie teamă că vei fi furat.

N. C.: Asta era propaganda oficială. Evident că asta înseamnă în viziunea autorităţii sistemul comunist. În fapt, puteai fi şi furat şi omorât.

Rep.: De aceea au şi plănuit acel Mare Jaf…

N. C.: Da, exact ca să combată această propagandă mincinoasă.

Rep.: Dar a fost o altă versiune a motivului pentru acel jaf?

N. C.: Dar eu nu cred că în realitate motivele au fost cele pe care le dau eu în film.

Rep.: Dar care credeţi că au fost?

N. C.: Eu am făcut un film de ficţiune, o poveste a mea. Aşa mi-ar plăcea să se fi petrecut lucrurile, dar sunt convins că lucrurile au fost mult mai complicate, mai amestecate şi mai puţin coerente decât le ofer eu spectatorilor.

Rep.: Cei şase au acţionat împotriva sistemului şi voiam să vă întreb dacă consideraţi că acţiunea clară, reală, chiar şi cu riscul unui eşec, este mai bună decât acceptarea pasivă a istoriei?

N. C.: Da. Parcursul meu m-a învăţat, m-a făcut să înţeleg că e bine să îţi asumi nişte riscuri, pentru ca măcar să ai nişte amintiri pe care să le depeni mai târziu.

Rep.: Cum a fost să lucraţi cu Vera Farmiga, Mark Strong şi Harry Lloyd?

N. C.: Clişeul universal acceptat spune că orice regizor îşi laudă actorii şi spune că au fost minunaţi, extraordinari, cei mai drăguţi cu care am lucrat eu vreodată şi nu am cum, decât să… Realitatea face ca să fi fost cea mai bună experienţă colectivă de lucru cu actorii pe care am avut-o în decursul carierei mele şi e pe undeva nedrept să spun asta, pentru că ce o să creadă actorii români, tineri sau mai puţini tineri, că eu îi laud atâta pe englezi, în loc să îi laud pe ei şi să spun: “Vai, cât mi-ar fi plăcut să fac filmul ăsta cu actori români şi în limba română”. Da, mi-ar fi plăcut şi aşa, dar am descoperit cu mare surprindere plăcerea de a lucra cu un alt tip de şcoală, un alt tip de tradiţie actoricească, care mi-a schimbat şi stilul de lucru şi stilul de filmare, pentru că m-am adaptat unor tehnici ale lor, pe care eu nu le cunoşteam, pentru ca să pot să obţin maximum de intensitate actoricească şi incadescenţă de la ei.

Rep.: Deci, aţi învăţat şi dumneavoastră după această experienţă?

N. C.: Da. E puţin altfel. Ce pot să spun este că Vera Farmiga a venit aici cu doi copii mici, dintre care unul în fază de alăptat. Ea venea pe platou în fiecare zi şi ţin minte cel puţin două ocazii când, din exces de zel, echipa de regie a convocat-o pe platou din greşeală. Şi a venit, a intrat în rulotă, s-a îmbrăcat, s-a machiat şi pe urmă oamenii şi-au dat seama că o chemaseră degeaba. Şi a trebuit ca cineva să o anunţe că s-a greşit sau e cazul să se întoarcă la hotel. Ei, în niciunul dintre aceste cazuri nu s-a supărat, nu a făcut vreo criză, a fost de o amabilitate şi de un profesionalism total. S-a demachiat, s-a îmbrăcat în civil şi s-a dus înapoi. Niciodată nu am avut vreo fiţă. În general, actorii slabi fac fiţe pe platourile de filmare, actorii buni, niciodată.

Rep.: Cu Mark Strong aveţi o astfel de poveste de la filmări?

N. C.: Noi am filmat 13 zile la rând într-un decor exterior construit de scenograful Cristian Niculescu. Era o piaţă bucureşteană, Piaţa Martirilor, construită practic în incinta, în curtea interioară a Facultăţii Politehnica, şi acolo s-au construit faţadele, părculeţul, magazine, toate ingredientele. Era o jucărie extraordinară cu care nu m-am mai întâlnit înainte şi probabil nu o să mă întâlnesc mulţi ani după. Să ai un decor perfect, pe care să-l poţi stăpâni perfect şi în care să te mişti ca peştele în apă. Acolo s-au filmat multe scene cu cei cinci, îmbrăcaţi în zeghe, coborând, urcând în furgoneta penitenciarului şi filmări incomode practic, pentru că actorii, nu numai costumele erau incomode, dar cu lanţuri la picioare, la mâini, manevre – urcat, coborât – în microbuzul respectiv. Şi spre final, în penultima zi de filmare, Mark Strong m-a luat deoparte şi mi-a spus: “Tu, nu mai pot. M-am săturat. Nu fac decât să urc şi să cobor din acest vehicul. Vreau să şi joc ceva. Ce dracu’ se întâmplă la filmul ăsta?”. Şi i-am spus: “Mark, mai trebuie să ai răbdare o singură zi, pentru că după această ultimă zi ne mutăm în alte decoruri şi de acolo încep scenele tale seriose, dar întâmplător în acest decor care este al nostru atâta timp, timpul acesta limitat, trebuie să acoperim toate aceste manevre care fac parte din esenţa filmului”. Oameni care sunt duşi din penitenciar într-o piaţă bucureşteană, plină de farmec, daţi jos, îmbrăcaţi frumos, machiaţi frumos, puşi să joace, să fie staruri de cinema, reurcaţi în dubă, duşi înapoi în celulă.

Rep.: Care au fost impresiile lor după filmările de la Bucureşti?

N. C.: Nu prea ştiu, vorbesc despre principali, Vera Farmiga, Mark Strong şi Harry Lloyd. Ei au terminat filmările înainte ca eu să le termin pe ale mele. Cu o zi, două, trei înainte şi atunci ei nu au putut să rămână pentru petrecerea de final ca să schimbăm impresii. Erau cu toţii plecaţi când am făcut petrecerea de final. În schimb, foarte mulţi dintre actorii care au venit pentru roluri mai mici, pentru o zi, două, trei, au fost foarte încântaţi de experienţa avută aici. Şi mi-au spus-o în faţă înainte să dispară…

Rep.: Dar cum au reacţionat la ideea de comunism, având în vedere că ei veneau dintr-un mediu în care nu a existat acest sistem politic?

N. C.: L-au înţeles. Nu sunt chiar duşi cu pluta, adică au învăţat şi la şcoală despre ce a înseamnat comunismul pentru popoarele care au avut de-a face cu el. Mark Strong tocmai jucase în “Tinker Tailor Soldier Spy” (Un spion care ştia prea multe), un film care se petrece de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Ţin minte că pe el l-a intrigat un pic combinaţia dintre faptul că joacă un personaj pozitiv şi anumite momente de cruzime şi de violenţă, pe care personajul trebuia să le asume din scenariu şi m-a întrebat cum să împace aceste două lucruri. Şi i-am răspuns: “În vremea aceea lucrurile nu erau simple şi una dintre modalităţile de supravieţuire în acel sistem era faptul că trebuia să fii mai mulţi într-unul singur”.

Rep.: Lucraţi acum la “6,9 pe scara Richter”, care a fost selectat şi la Berlinale Market. Aţi reuşit să găsiţi finanţare?

N. C.: Parţial, da. Mai aşteptăm nişte răspunsuri în lunile următoare.

Rep.: Şi când preconizaţi că va fi lansat?

N. C.: Ideal ar fi să-l filmăm în toamnă şi să-l terminăm înspre primăvara viitoare.

Rep.: Este vorba despre obsesia pentru cutremur într-un musical…

N. C.: Nu este un musical. Are elemente de musical. Este o comedie parţial realistă, parţial nerealistă, dar care conţine nişte elemente de musical. Nu l-aş considera un musical, pentru că ştiu foarte bine cum să definesc genul şi nu se încadrează în această definiţie. Este o comedie pe care încerc să o compun din ingrediente aparent paradoxale. Adică ce să caute depresia, cutremurul şi musicalul în aceeaşi tigaie? Să văd ce îmi iese.

Rep.: Vor fi actori străini sau români?

N. C.: Români.

Rep.: Credeţi că îi este mai uşor unui cineast să regizeze după propriul scenariu?

N. C.: Eu nu am cum să răspund la întrebarea aceasta pentru că nu am regizat niciodată un alt film după scenariul altcuiva. Neputând să le compar, nu am cum să răspund. E posibil să existe regizori foarte buni, foarte profesionişti, dar care să nu aibă neapărat darul sau chemarea scrisului sau să nu fie neapărat nişte creatori de poveşti şi să preia poveşti sau scenarii scrise de alţii şi să fie stimulaţi de confruntarea cu universul altcuiva. Eu nu sunt aşa. Eu trebuie să îmi stăpânesc total universul şi experienţa mea de viaţă ca să pot să creez pe platou nişte situaţii, altfel aş intra în panică, pentru că mi-aş da seama că nu povestesc lucruri pe care să le pot stăpâni, să le fi înţeles. Aş lucra cu lucruri, cu experienţe şi cu situaţii la care eu intim nu am acces.

Rep.: Dar aţi fost vreodată solicitat să regizaţi un film după un alt scenariu?

N. C.: În mod formal, adică oficial, nu. Dar sigur că multă lume îmi propune să citesc un scenariu şi dacă se poate să îl şi fac…

Rep.: Şi nu…

N. C.: Nu, încerc să explic că este foarte puţin probabil să mi se întâmple aşa ceva, să pic pe un scenariu care să îmi fie atât de intim, acceptabil sau cu care să am o legătură atât de intimă încât să îmi doresc să îl fac şi să-l fac să devină realitate.

Rep.: Ce credeţi că urmează în cinematografia din România după Noul Val?

N. C.: Şi mai Noul Val. Nu ştiu. Nimeni nu a prevăzut Noul Val. Toţi am fost luaţi prin surprindere. Dacă începem să facem predicţii, viaţa ne va contrazice probabil. Ce se va întâmpla, din păcate, şi nu în România, ci pe mapamond, în toată lumea cinematografică, internaţională, este că filmele vor fi din ce în ce mai puţin interesante din cauza faptului că democratizarea imaginilor mişcătoare, faptul că putem astăzi să facem filmuleţe cu orice fel de device, de la telefon mobil până la orice, să le punem apoi pe net, să le facem să circule, să fie accesibile unui număr enorm de oameni, face ca această fabrică de vise, cum am învăţat eu că se cheamă cinema-ul, în copilărie, să nu mai fie o fabrică de vise. Nu mai fabrică nici vise, fabrică în serie nişte produse, unele mai bune, altele mai proaste, dar care nu mai creează mitologie aşa cum crea cinematograful când eram eu adolescent sau tânăr. Nu mai avem eroi, actori sau regizori sau scenarişti care să fie role models pentru noi. Toată lumea filmează, cântă şi dansează, ca să spun aşa, şi asta este păcat, pentru că se pierde ceva – pentru mine cel puţin – care a constituit ani buni singura mea raţiune de a trăi.

Sursa: mediafax.ro

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ