Recunoașterea propriei slăbiciuni și a mizeriei vieții

0
113

mi-e-dor-de-tineVoi mărturisi împotriva mea fărădelegea mea, Ție îți voi mărturisi, Doamne, slăbiciunea mea. Adeseori un lucru de nimic mă doboară și mă întristează. Acum iau hotărâre să mă feresc de orice rău, apoi vine o mică ispită și iată-mă în mare strâmtorare. Adeseori din lucrul cel mai mic, cel mai nebăgat în seamă, iese pentru mine o grea ispită. Și tocmai când mă cred mai sigur, fără să bag de seamă, un vânt ușor se mișcă și iată-mă doborât la pământ.

Caută, Doamne, spre slăbiciunea și neputința mea, ca-Ți sunt cunoscute. Ai milă de mine și scoate-mă din noroi, ca să nu mă mai afund. Iată ce mă chinuiește adeseori și mă umple de rușine înaintea Ta: că sunt așa de slab și de neputincios să mă împotrivesc pornirilor rele ale inimii mele. Și măcar că nu mă las totdeauna în voia lor, totuși îmboldirea lor mi-e ceva greu și supărător, și mi-e un chin s-o duc zilnic tot într-o luptă. Îmi cunosc slăbiciunea mai cu seamă în faptul că cale mai spurcate gânduri de desfrânare întră în mine mai lesne decât le pot scoate.

Atotputernicule, Dumnezeul lui Israil, apărătorul sufletelor credincioase, caută în îndurare la ostenelile și necazurile robului Tău, și trimite-i ajutorul Tău în orice lucru! Întărește-mă, Doamne, cu puterea Ta cea cerească ca să nu mă biruiască omul cel vechi, firea aceasta ticăloasă, care nu se supune Duhului Tău, și împotriva căreia trebuie să lupt câtă vreme voi fi în viața aceasta plină de necazuri. Vai, ce viață este viața aceasta din care nu lipsesc niciodată suferințele și necazurile, și în care trebuie să umbli numai printre curse și vrăjmași! Abia ai scăpat de un necaz ori de o ispită, și dai de alta; ba în vreme ce te lupți cu una, altele vin fără veste.

Cum s-ar putea să iubească cineva viața, când ea este plină de atâtea amărăciuni și supusă la atâtea rele și nenorociri? Ba cum se mai poate numi viață, aceea care naște atâta boală și moarte? Cu toate acestea, oamenii o iubesc, și cei mai mulți în ea îți pun și-și caută fericirea. Adeseori lumea e învinuită ca înșelătoare și deșartă; și cu toate acestea cu greau renunță omul la ea, pentru că este prea mult stăpânit de poftele cărnii. Unele lucruri îndeamnă pe om să iubească lumea; altele s-o urască. „Pofta firii pământești, pofta ochilor și trufia vieții” atrag pe om și-l fac să iubească lumea; dar necazurile și durerile care vin pe urmă aduc ură și dezgust de lume.

Dar, vai ura și dezgustul acesta nu țin mult, căci pofta cea rea biruiește sufletul dedat lumii și-și închipuie că este o desfătare să trăiască în robia poftelor; pentru că nu cunoaște și nu a gustat că bun este Domnul, n-a privit și n-a simțit frumusețea virtuții. Dar cei ce disprețuiesc lumea cu totul și, sub o sfântă înfrânare a poftelor, se silesc să trăiască pentru Dumnezeu, aceștia cunosc dulceața făgăduită celor ce cu adevărat se leapădă de sine și văd mai lămurit cât de grozavă este rătăcirea lumii și cât de felurite sunt amăgirile ei.

„Urmând pe Hristos” de Thomas A. Kempis, Tipografia Miron Neagu – Sighișoara, 1944

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ