Recomandare de lectură: Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia

0
116

carte1În 1919, la masa tratativelor de pace de la Versailles se adunau mai marii de atunci ai lumii. Rostul întâlnirii: să discute şi să retraseze harta spaţiului european după primul Război Mondial. Cu acest prilej se ridică voci care contestă unirea Transilvaniei cu România. Pretextul invocat? Transilvania ar fi prea civilizată (astăzi ar spune prea europeană) în comparaţie cu o Românie primitivă şi sălbatică.

Drept răspuns, reprezentantul României, Ionel Brătianu, pune pe masă colecţia celor zece volume din Proverbele Românilor. Efectul a fost pe măsură. Nici o ţară europeană nu se putea lăuda cu o aşa realizare.

Cititorul are în faţă un prim volum dintr-o serie, Să nu ne răzbunaţi!, care adună sub acelaşi nume cărţi şi DVD-uri cu filme documentare. Cu voia dumneavoastră, seria îşi propune să reitereze, în chip simbolic – în primul rând în faţa lumii româneşti – gestul de la Versailles.

În primul rând în faţa lumii româneşti deoarece, din păcate, pe baricada celor care neagă sau se îndoiesc de identitatea şi de rostul nostru luptă astăzi parcă mai mulţi români decât străini. Nu găsesc argument mai puternic pentru a-i contrazice decât evocarea – în acest volum şi în următoarele – a ceea ce, sub un titlu foarte general, s-ar putea numi lecţia de spiritualitate a rezistenţei anticomuniste.

Intră aici atât sfinţii temniţelor care îşi aşteaptă canonizarea, cât şi luptătorii din munţi; cei trecuţi prin iadul reeducărilor, cât şi cei din Siberiile de gheaţă, deportaţi sau prizonieri de război. Nu lipsesc nici femeile aflate după gratii, dar nici (deşi îndeobşte sunt trecute cu vederea) mamele, soţiile şi surorile celor închişi – martire răbdătoare care, ani în şir, pe la poarta puşcăriilor, au purtat crucea aşteptării şi a incertitudinii.

Fără idealizări sau blamări gratuite, cu necesare selecţii, dar şi cu inevitabile scăpări, îi vom aduce, rând pe rând, în faţa cititorului. Cu chinurile şi ororile prin care au trecut, dar şi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de multe ori arătată prin minuni. Cu rupturile şi căderile lor sufleteşti, dar, mai ales, cu biruinţele lor în duh. „Pe Dumnezeu -spunea un pătimitor – îl vezi mai bine printre lacrimi”.

Într-un cuvânt, ne propunem o frescă cât mai vie a ceea ce un publicist creştin, Răzvan Codrescu, numea „singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de secol de dezastru naţional”.

Nu am găsit titlu mai potrivit sub care să adun aceste mărturii decât mesajul transmis din închisoare de filosoful creştin Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”. Luat în literă, acest îndemn nu are nicio actualitate. Riscul mare este să fie uitaţi, nu răzbunaţi. Forţa lui spirituală însă rămâne. E puţin lucru să gândeşti astfel când te afli pe cruce? Spus la ceasul răstignirii, la cea mai înaltă tensiune, cuvântul acesta ne descoperă esenţa unei atitudini – deloc singulare printre deţinuţii politici – în faţa oamenilor şi în fata lui Dumnezeu.

„E cumplit să înveţi pe propria piele că nu există înviere fără răstignire” – spune o pătimitoare, Aspazia Oţel Petrescu. „Dar, la capătul suferinţelor, mucenicii au primit puterea să iubească şi să ierte. Fără să-şi dea seama, călăii au şlefuit o generaţie capabilă să ierte”. Tot doamna Aspazia povesteşte cum a postit patruzeci de zile în închisoare ca să-l ierte pe cel care a chinuit-o.

E limpede că nu toţi foştii deţinuţi gândesc aşa. Nu am încercat să îi prezentăm mai iertători decât sunt. Avem de  învăţat şi de la cei care mărturisesc că le e greu să ierte. Prin ei înţelegem cât de mari au fost grozăviile şi ce răni adânci au lăsat. Iar, în ceea ce ne priveşte, e cazul să ne întrebăm cum stăm cu iertarea, noi care, cel mai adesea, avem o cruce mult mai uşoară.

Câteva cuvinte despre istoria acestui îndrăzneţ proiect. Cu ani în urmă m-am gândit să alcătuiesc un Pateric cu figuri şi întâmplări deosebite din temniţele comuniste. Am citit memoriile celor trecuţi prin puşcării, am stat de vorbă cu foşti deţinuţi politici şi am cercetat, săptămâni la rând, dosarele de la CNSAS.

Credeam că nu-mi rămâne decât să pun totul cap la cap când, într-un grup de oameni inimoşi, s-a născut ideea unei arhive video cu foşti deţinuţi politici, cu filmări de nivel profesional.

Presaţi de faptul că foştii deţinuţi se sting rând pe rând, au început înregistrările, mai întâi în Bucureşti, apoi peste tot în ţară. Ca un amănunt, doar câţiva dintre cei intervievaţi aveau sub 80 de ani. Cel mai în vârstă avea 103 ani!

După aproape un an şi jumătate, s-a obţinut o arhivă video cu mărturii foarte interesante. Am participat la toate înregistrările. Viziunea Patericului s-a modificat substanţial şi s-a ajuns la seria “Să nu ne răzbunaţi!”.

În vara anului trecut am fost în Basarabia împreună cu Bogdan Pîrlea – Bogdan fiind cel care a filmat o mare parte din mărturiile din ţară şi, ulterior, s-a ocupat de documentarele care însoţesc această carte. Am fost foarte surprins să întâlnesc dincolo de Prut o altă lume românească despre care, spre ruşinea mea, nu ştiam mare lucru.

Răpită în 1812 de Imperiul ţarist, Basarabia este supusă până în 1917 unei politici dure de dezrădăcinare. Limba rusă devine limba oficială în administraţie şi în şcoli, iar în biserici se slujeşte în slavonă. Este cunoscut cazul acelui episcop rus care, pe la 1870, îşi aprinde focul în sobă cu cărţi de cult româneşti, adunate din parohii.

Pe fundalul destrămării Imperiului, ca urmare a revoluţiei bolşevice, Basarabia se uneşte cu România în 1918. Urmează o perioadă mai liniştită până în 1940, când Uniunea Sovietică ocupă Basarabia.

În 1941, armatele române, intrate în război de partea Germaniei, eliberează Basarabia. Nu însă pentru multă vreme, deoarece în 1944 va fi din nou ocupată de sovietici. Perioada comunistă (începută, de fapt, prin teroarea anului de ocupaţie 1940-1941) este mai mult decât dramatică.

Dacă e să punem faţă în faţă comunismul de la noi cu cel din Basarabia, acolo a fost mult mai cumplit. Sovietizarea Basarabiei a implicat în parte şi rusificarea ei. S-a dus o luptă crâncenă împotriva a tot ce însemna identitate românească: limba română, alfabetul latin, istoria naţională. Încă din primul an de ocupaţie, 1940-1941, elita românească – preoţi, funcţionari, politicieni, profesori – a fost arestată şi persecutată. Zeci de mii dintre ei au fost asasinaţi sau trimişi în lagărele şi închisorile sovietice.

În 1946-1947, pe vremea foametei organizate, moare cam 10% din populaţie (în jur de 150.000 de victime la mai puţin de 1.500.000 de locuitori). Se pregătea colectivizarea agriculturii şi ţăranii erau obligaţi să predea gratuit către stat cote foarte mari din producţia obţinută. Anul a fost extrem de secetos, cotele foarte mari şi oamenii au rămas fără hrană.

Sub aspectul credinţei, din 1.200 de biserici rămân în jur de 200. Celelalte fie au fost distruse în timpul războiului de către sovietici, fie au fost închise, fie li s-a dat o altă folosinţă. Catedrala din Chişinău, de pildă, a fost transformată în muzeu al ateismului.

A rămas un singur preot la zece-douăzeci de sate. În unele situaţii, atunci când au venit sovieticii, l-au obligat pe preot să se lepede de Hristos şi, pentru că acesta a refuzat, l-au omorât, după ce l-au chinuit groaznic. Alţi preoţi au fost omorâţi pentru că se opuneau profanării bisericii.

Cu ocazia filmărilor pentru arhivă, am stat de vorbă cu supravieţuitori ai lagărelor şi închisorilor sovietice, precum şi cu oameni care, la vârsta copilăriei, au fost deportaţi în Siberia. Simplu şi emoţionant, de multe ori eu lacrimi în ochi, au povestit încercările de necrezut prin care au trecut, întors în ţară, am hotărât ca seria “Să nu ne răzbunaţi!” să înceapă cu mărturii despre suferinţele celei mai pătimite părţi a pământului românesc, Basarabia.

Mă pregăteam să închei aceste rânduri, când, printr-o întâmplare (întâmplarea, spunea cineva, e modul în care Dumnezeu alege să rămână anonim) am dat peste câteva gânduri ale lui Grigore Vieru.

„Am văzut un film documentar despre un copil care s-a născut cu inima în afară, iar nişte mâini de aur ale unor chirurgi au reuşit să pună inima la locul ei. Aşa este şi Basarabia, un copil cu inima în afara pieptului. Inima Basarabiei trebuie pusă la locul ei. Locul ei este limba română, este istoria română, credinţa strămoşească. Şi lucrul acesta îl putem face numai împreună, în primul rând românii din ţară şi apoi românii de aici”

Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia / Monah Moise. – Alba Iulia: Reîntregirea, 2012