RECOMANDARE DE LECTURĂ: Oglinda lumii. O nouă Istorie a Artei – Julian Bell

0
72

oglinda-lumii-julian-bell-o-noua-istorie-a-artei-oradeaOamenii spun poveşti şi creează obiecte fascinante. Uneori, poveştile lor se referă tocmai la acele obiecte. Acest tip de naraţiune, numită istoria artei, apare din dorinţa cuiva de a se transpune în altcineva, într-o altă epocă şi de a se minuna de ceea ce au realizat acele mâini.

Pe lângă aceasta, istoricii de artă încearcă uneori să explice de ce felul în care sunt făcute diferite obiecte se modifică în funcţie de timp şi spaţiu geografic. Acesta este scopul cărţii de faţă.

Povestirile de acest fel însă au o stângăcie intrinsecă. O operă de artă urmăreşte să capteze şi să menţină atenţia: o istorie a artei o proiectează mai departe, croindu-şi drum pe tărâmul imaginaţiei.

Un studiu general de istoria artei, precum acesta, poate genera tensiuni acute. În fiecare moment, povestitorul şi ascultătorul vor fi ispitiţi să se oprească mai mult şi să privească mai atent.

Pentru ce am continua atunci un asemenea proiect? Trăim într-un amalgam de imagini. Străzile şi ecranele din întreaga lume prezintă o învălmăşeală de informaţii vizuale diverse şi disparate.

Ochii noştri surprind o bolboroseală de citate artistice – Japonia secolului al XlX-lea, Franţa secolului al XlII-lea, Roma secolului al XVI-lea, Australia aborigenă — drept pentru care ar fi bine să cunoaştem măcar vocabularul: ce şi de unde a venit. Mai mult, ar fi bine să-i cunoaştem gramatica. Deci, care este legătura dintre aceste imagini? Cum sunt ele înrădăcinate în experienţa altora? Avem noi oare ceva în comun cu cei care le-au creat?

Astfel de întrebări generează mai degrabă poveşti decât certitudini ştiinţifice. Povestea care urmează este narată de cineva din Anglia începutului de secol XXI, care încearcă să conecteze milenii de creaţie şi cele şase continente în care au fost făurite asemenea obiecte, sperând că i-ar putea astfel oferi cititorului o bază pentru construirea propriei sale poveşti.

Această carte se doreşte a fi o introducere generală în problematica istoriei artei universale, mai degrabă decât un set de concluzii despre ea, şi nu este preocupată de definirea sau redefinirea a ceea ce poate fi numit artă, ci mai mult de descrierea conţinutului general acceptat al acesteia. Obiectivul îl constituie amploarea, mai degrabă decât profunzimea, deschiderea, mai degrabă decât rigoarea.

Metoda acestei cărţi ar putea fi însă considerată restrictivă. Voi ţese aşadar o poveste în jurul obiectelor a căror reproducere creează, după părerea mea, un efect vizual pregnant.

Bineînţeles, arta este mai mult decât o masă compactă de imagini uşor de încadrat, chiar dacă lucrurile pot apărea aici exact în acest fel. Admit aşadar o notă de subiectivism. Am pornit să scriu această carte după ce mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii ca pictor.

Sunt obişnuit să examinez un obiect dintr-o cameră sperând că el va căpăta o viaţă şi un limbaj proprii? Privesc imaginile de aici într-un mod similar. Astfel, genul de artă asupra căreia se concentrează această carte priveşte mai puţin ceea ce ne înconjoară — mediul, clădirile, decorul, ustensilele, îmbrăcămintea, podoabele — cât ceea ce ne confruntă, într-un fel sau altul – de la picturi la statuete şi monumente. Liniştea imaginilor izolate va introduce o altă limitare a discuţiei.

Nu voi analiza pe larg ce se mişcă dinaintea ochiului sau ce anume face ochiul să se mişte — un lucru care tinde să marginalizeze nu doar desfăşurările spectaculare şi arta video, ci şi o multitudine de interacţiuni istorice fascinante dintre imagistică şi scriitură.

Scriind această naraţiune, m-am bazat pe trei reguli vag definite. În primul rând, dacă nu există nicio modalitate de a ilustra un anumit lucru, atunci nu vorbi despre el. Alegerea celor aproximativ trei sute cincizeci de ilustraţii care să redea amploarea istoriei artei universale seamănă cu mersul pe sârmă.

Mulţi vor fi consternaţi de tot ceea ce nu a fost menţionat aici; mai mulţi vor fi plictisiţi de citirea prea multor nume cărora le lipseşte o faţă. Atunci când a fost absolut necesar să menţionez o personalitate sau un fenomen care nu a putut fi ilustrat, am adoptat o strategie de genul „seamănă mai degrabă cu”. Altfel, efectiv am considerat că este mai bine să ignor tot ceea ce nu pot să prezint.

În al doilea rând, respectă ordinea cronologică. Acest obiectiv al creării unui text plăcut la lectură nu s-a dovedit întotdeauna strict posibil, mai ales în cazul în care subiectul discuţiei se mută de la o ţară la alta, dar sper că modul în care acest lucru a fost realizat aici revelează atât contrastele dintre o regiune şi alta, cât şi afinităţile interculturale.

Titlul pe care l-am ales – Oglinda lumii — indică cea de-a treia regulă de lucru. Văd istoria artei ca pe o suprafaţă care reflectă istoria lumii în toată amploarea ei, mai degrabă decât ca pe o fereastră deschisă către un tărâm estetic independent. Voi presupune că istoricul schimbărilor artistice reflectă cumva memoria schimbărilor sociale, tehnologice, politice şi religioase, oricât de inversate şi de remodelate s-ar dovedi aceste reflectări.

Oglinzile pot funcţiona doar cu lumina pe care o primesc, şi totuşi, ele ne pot revela lucrurile într-o lumină nouă. Mai mult, titlul pe care l-am ales exprimă şi crezul meu — operele de artă pot revela realităţi care ar rămâne altfel în obscuritate, şi ele pot avea rolul de cadre pentru adevăr.

Crearea acestor obiecte, mai degrabă decât statutul lor ulterior, va fi dominanta acestei poveşti. Motivul principal pentru care sunt pasionat de istoria artei este acela că ea pare să mă apropie de nişte lucruri extraordinare şi de oamenii care le-au creat. Sper să vă pot transmite măcar o parte din această pasiune.

„Oglinda lumii. O nouă Istorie a Artei”, Julian Bell, Editura VELLANT

LĂSAȚI UN MESAJ