Recomandare de lectură: “Din viaţă şi din Duh”, Părintele Sofronie

0
134

arhim-sofronie«Avem nevoie de ajutor, avem nevoie de cei ce ne povăţuiesc după Dumnezeu», scria Dorothei al Gazei în veacul al VI-lea. În dorinţa lor de a-şi săvârşi chemarea originară, de a-şi afla calea inimii şi de a urca «scara cea sfântă» ce duce la Dumnezeu, oameni din toate păturile sociale şi-au căutat încă dintru începuturile creştinătăţii «îndrumători» în stare a-i călăuzi pe «calea cea strâmtă» a mântuirii.

ÎNAINTE-CUVÂNTARE, de Maxime Egger

De-a lungul veacurilor, în căutarea unui sfat, a unei mângâieri sau a unei însuflări, bărbaţi şi femei au tot revenit la acea zicere iubită Părinţilor pustiei: «Avva, spune-mi un cuvânt». Dar al Duhului Sfânt, duhovniceasca părinţie este inima vie a Bisericii Dreptslăvitoare. Lanţ de aur al predaniei, ea ne aminteşte că trăirea creştină nu este religia unei cărţi, ci descoperirea tainei persoanei.

Strălucit martor al acestei descoperiri, Părintele Sofronie deosebeşte în învăţătura sa două feluri de cuvânt: cuvântul ce înştiinţează şi cuvântul ce împărtăşeşte. Cuvântul care informează şi cel care însuflă. Cuvântul «psihic», chiar cu subiect religios, şi cuvântul «duhovnicesc», purtător al Duhului Sfânt, al continuei Cincizecimi ce nu este alta decât predania Bisericii nedespărţite, trupul lui Hristos.

Albie a harului dumnezeiesc, cuvântul «duhovnicesc» este rar. Susţinut de o riguroasă conştiinţă dogmatică, el nu este speculativ. Theologic, în înţelesul cel mai adânc, el nu se naşte din cărţi sau dintr-o cunoaştere teoretică, ci din nevoinţă şi rugăciune, din deşertare şi trăirea lui Dumnezeu. Căci nevoie este a ne deşerta de patimi şi de propria voinţă spre a ne putea umple de Duhul Sfânt, izvorul a tot cuvântul adevărului. Nevoie este a chema Numele ce cuprinde toate numele, Iisus Hristos, a face să se pogoare mintea în tainiţa inimii, spre a pătrunde în nesfârşita tăcere unde Dumnezeu ne grăieşte şi de unde putem cu adevărat grăi inimii celuilalt. Nevoie este a străbate întunerecul propriului iad lăuntric, pentru a renaşte luminii nezidite ce luminează din Cuvântul întrupat.

Icoane vii ale lui Hristos, purtători ai Duhului Sfânt care grăieşte într-înşii, Părinţii duhovniceşti o dovedesc prin pilda lor. Singur cel ce a murit şi a înviat în Hristos poate da naştere unui cuvânt care trezeşte la viaţă şi la slobozenia în Duh. Singur cel ce s-a cufundat în tăcere, «graiul veacului ce va să fie», după Sfântul Isaac Şirul, poate izvodi un cuvânt care să fie ecoul cuvântului originar al Cuvântului făuritor. Singur cel ce a văzut lumina cea adevărată, cel ce s-a pătruns de energiile Sale poate dovedi prezenţa lui Dumnezeu prin prezenţa sa şi prin cuvântul său.

Tocmai aceasta este calea, una cu precădere a «deşertării», pe care Părintele Sofronie a urmat-o de-a lungul celor şasezeci şi şapte de ani ai vieţii sale monahale. Născut la Moscova, în 1896, încă din cea mai fragedă vârstă a fost frământat de întrebările ultime. Războiul din 1914-18, apoi războiul civil din Rusia îi descoperă caracterul tragic al fiinţării omeneşti.

sofronios2

Insuflat de pomenirea morţii trăieşte experienţa nefiinţei, dar, în acelaşi timp, simte existenţa unei Fiinţe nemărginite. Stingherit de Revoluţia rusă în a-şi înfăptui pasiunea sa cea mare, pictura, călătoreşte în Europa şi ajunge la Paris în 1922, unde curând începe a expune la Salon d’Automne şi la Salon des Tuileries.

Acolo îşi face «călătoria spre Damasc». Se deschide tainei lui Dumnezeu ca Absolut viu şi personal, întrupat în Iisus Hristos. Atins de har conştientizează proporţiile păcatului său prezent şi trecut, a tot ceea ce îl desparte de Dumnezeu şi de desăvârşirea la care este chemat omul.

Deznădejde, noian de lacrimi – el îşi trăieşte al doilea botez: pocăinţa. Aflându-se cufundat în întunerecul iadului, Dumnezeu i Se arată în lumina Sa. Începe o nouă viaţă, pătrunsă de rugăciune şi de dragostea lui Hristos. Se desprinde de lume şi, în aceeaşi măsură, lumea se desprinde de el. Alternarea cercetărilor dumnezeieştii lumini cu «pomenirea morţii» îi turbură lucrarea de pictor.

După luni de luptă lăuntrică părăseşte arta şi se hotărăşte să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. Se înscrie la Institutul theologic SfânTul Serghie, care tocmai se deschisese. Însă studiile theologice nu îl împlinesc.

În 1925, Părintele Sofronie soseşte la Muntele Athos şi devine monah la Mănăstirea Rusească a Sfântului Panteleimon. Foarte curând primeşte darul rugăciunii neîntrerupte. În acelaşi timp cunoaşte şi «durerea ucigătoare şi de-viaţă-facătoare» a pierderii harului. «Ucigătoare», întrucât îi descoperă propria nimicnicie şi adâncul păcatului său.

«De-viaţă-facătoare» căci, fiind izvorul unei pocăinţe ce frânge inima, cheamă dumnezeiasca milă şi un har şi mai îmbelşugat, întinsă între Grădina Ghethsimani şi Muntele Thavorului, viaţa duhovnicească a Părintelui Sofronie avea să fie un «drum al lacrimilor» şi o călătorie lăuntrică între bucurie şi deznădejde, între părăsiri de către Dumnezeu şi cercetări ale Duhului Sfânt.

Însă, pentru Părintele Sofronie, Muntele Athos a însemnat mai cu seamă evenimentul major şi hotărâtor al vieţii sale, un adevărat dar al harului: întâlnirea cu fericitul Stareţ Siluan. Acest înflăcărat nevoitor, un ţăran rus în care Thomas Merton vedea «monahul cel mai autentic al veacului al 20-lea», primise nu numai harul de a «vedea» pe Hristos, ci şi un cuvânt de mântuire pentru vremea noastră: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». În acest suflet smerit, care se ruga şi plângea pentru întreaga lume ca pentru sine însuşi, care trăia în cea mai înaltă măsură dragostea pentru vrăjmaşi, Părintele Sofronie a văzut întruparea însăşi a desăvârşirii ipostatice: un om după chipul lui Dumnezeu.

După moartea Stareţului său, în 1938, Părintele Sofronie pleacă la «pustie». Ţelul său: a-şi pune la încercare credincioşia dragostei sale pentru Dumnezeu. Sihastru fiind, şi duhovnic al mai multor mănăstiri, el gustă din nesfârşita slobozenie a rugăciunii curate, dincolo de moarte. Dar, în adâncul peşterii sale, aude şi strigătul lumii. Dumnezeu îi dă harul de a se ruga pentru întregul Adam, de a lua parte în inima sa la suferinţele şi grozăviile omenirii în război.

În 1947, pleacă de la Muntele Athos şi se întoarce în Franţa, unde avea putinţa de a lucra asupra textelor încredinţaţe lui de către Cuviosul Siluan. În anul următor publică scrierile Stareţului Siluan şi o introducere la învăţătura lui, ceea ce avea să devină o lucrare clasică a nevointei în tradiţia orthodoxă: Starets Silouane, Moine du Mont Athos (Ed. Présence).

Atrase de înrâurirea sa duhovnicească, mai multe persoane de diferite naţionalităţi s-au adunat în jurul lui, la Sainte-Geneviève-des-Bois, lângă Paris. Grav bolnav, aflat în împrejurări nefavorabile, Părintele Sofronie nu se mai poate întoarce la Sfântul Munte.

În 1959, însoţit de ucenicii săi, se îndreaptă către Anglia unde întemeiază Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul. După ce fusese chinovnic şi pustnic, iată-l «martor al Luminii» în mijlocul lumii. Regăsindu-şi primele înzestrări, pictează icoane şi scrie mai multe cărţi, între care autobiografia sa duhovnicească: Voir Dieu tel qu ‘Il est (Ed. Labor et Fides).

Adevărat purtător al Predaniei, slujind ca punte între două lumi, el înfăţişează Orthodoxia Apusului şi Apusul lumii orthodoxe. În mănăstirea sa Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este tradusă în engleză şi slujită în mai multe limbi. Rugăciunea lui Iisus, alcătuită ca slujbă obştească, se rosteşte în graiul fiecăruia.

În 1988, intuiţia adâncă a Părintelui Sofronie este adeverită, iar lucrarea sa de căpetenie răsplătită: Stareţul Siluan este proslăvit între sfinţi de către Patriarhia Constantinopolei.

Astăzi, Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul numără 27 de monahi şi monahii de douăsprezece naţionalităţi diferite. Centru unde sunt primiţi sute de pelerini din întreaga lume, ea este nu numai unul din principalii poli ai luminii Orthodoxiei în Apus, ci şi una dintre cele mai puternice mărturii ale universalităţii ei.

Apropiindu-se de sfârşitul vieţii sale în această lume Părintele Sofronie simţea în ultimii ani nevoia de a împărtăşi esenţialul experienţei vieţii sale în Hristos fiilor săi duhovniceşti.

Săptămână de săptămână a hrănit din cuvântul său pe membrii obştii, a «insuflat» viaţa lor de fiecare zi cu sfaturile şi îndemnurile sale. Zicerile inedite adunate în această cărțulie sunt extrase din aproximativ patruzeci de cuvântări.

Fiind fragmentare, pierzându-şi vitalitatea prin scris, ele nu pot reda decât nedeplin bogăţia învăţăturii sale; căci trebuie să-l fi văzut pe Părintele Sofronie vorbind, să fi văzut privirea sa iubitoare îmbrăţişând în rugăciune pe fraţii şi surorile sale, pentru a cerca cu adevărat măsura energiei şi suflului dumnezeiesc de care sunt însufleţite cuvintele sale.

Fragmentele pe care le-am ales a le publica nu sint nici gânduri metafizice, nici reguli de viaţă, nici principii morale. Hrănit de cuvântul lui Dumnezeu şi de scrierile Părinţilor nevoitori, cuvântul Părintelui Sofronie este, în înţeles deplin, evanghelic şi filocalic. Născut din inimă, el nu se adresează mintii raţionale, ci acelui «subţire vârf al sufletului» care este inima ascunsă a omului.

Roadă a Duhului Sfânt, el este sămânţă a vieţii în Duh. Irumpt din chemarea Numelui, el este rugăciune, îndemn la rugăciune. Insuflat de Dumnezeu, el duce către Dumnezeu. Puternic fiind, este blând. Plin fiind de dragoste, întăreşte. Absolut fiind, este slobozitor. Cuvânt care te obligă şi totuşi alină. Universal, el ţinteşte pe fiecare în ceea ce are unic. Şi, în sfârşit, tăios ca o spadă, el cheamă la pocăinţă, la preschimbarea «inimii noastre de piatră» în «inimă trupească», la reîndreptarea duhului, la redescoperirea lăuntricităţii noastre, a chipului lui Dumnezeu tăinuit în străfundurile sufletului nostru şi acoperit de toate falsele înfăţişări în care se îmbracă egoul nostru.

Părintele Sofronie nu caută nici a convinge, nici a atrage. Cuvântul său atinge sufletul sau nu. O sămânţă nu poate a se înrădăcina şi a rodi decât într-un pământ gata a o primi. Totul depinde de capacitatea noastră de a asculta, de dorinţa noastră de a ne preschimba, de voirea noastră de a zice da. Suntem oare gata a ne deschide şi a ne dărui? Suntem slobozi. «Tot cuvântul poate fi tăgăduit de un alt cuvânt, dar care cuvânt poate tăgădui viaţa?», spunea Sfântul Grigorie Palama în veacul al 14-lea.

“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia : Reîntregirea, 2014