Recomandare de lectură: “Cugetări duhovniceşti”, monahul Marcel Karakalinul

0
39

Pentru a vorbi cineva despre moarte şi viaţa veşnică, trebuie mai întâi să-şi cerceteze sufletul sau mai degrabă să intre în adâncul acestuia…

Şi numai după ce va cunoaşte lumea sa lăuntrică, să scrie câte ceva din cele legate de viaţa sufletului, în timpul petrecerii lui pe acest pământ, petrecere de care depinde viaţa lui după moarte. Iar tuturor celor scrise să le pună ca temelie învăţătura Evangheliei şi a Părinţilor purtători de Dumnezeu ai Bisericii noastre.

De aceea, toate câte sunt scrise în această lucrare sunt o punere în practică, pe cât este cu putinţă, în viaţa de fiecare zi, a textelor scripturistice şi patristice. Nu este absolut nimic al nostru.

Osteneala şi privegherea îi înlesnesc sufletului putinţa de a se ruga fără grijă, de a-şi întoarce mintea către Preasfântul Dumnezeu şi de a trăi cuvintele Evangheliei.

Atunci când se roagă, sufletul arde de dragose pentru Dumnezeu, Îl simte ca pe un Părinte; nu are nedumeriri, ci trăieşte în Dumnezeu. De asemenea, simte că Părintele nostru cel iubitor vrea să ne dăruiască toate bunătăţile Sale cele innovniceşti. El vrea să pregătească sufletul nostru pentru a dobândi îmbrăcămintea de nuntă şi a intra în Împărăţia Cerurilor ca o mireasă împodobită.

Încă de la întemeierea lumii, Sfânta Treime a pregătit Biserica. Această Biserică este alcătuită din Îngeri şi din sufletele Drepţilor care se găsesc în Cer şi din Biserica luptătoare care se află în această lume. Când această viaţă trecătoare se în termina, va fi o singură prăznuire şi o singură Biserică, Ierusalimul cel ceresc, „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în Ceruri”.

Dumnezeu este dragoste. Omul care nu primeşte dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea cu El se înstrăinează de El şi devine vrăjmaşul Lui.

Viaţa veşnică este lumină pentru cei ce şi-au curățit mintea şi inima şi au primit luminarea Harului Sfântului Duh. Ea este însă întuneric pentru ei orbiţi la minte, adică pentru cei care nu au fost luminaţi de Harul lui Dumnezeu. Întunericul patimilor acoperă sufletul lor şi întrerupe comuniunea cu Preasfântul Dumnezeu.

„Îi pedepseşte, aşa cum se întâmplă şi în viața aceasta între prieteni, în timp ce pe cei care au păzit poruncile îi desfătează. Şi aceasta este, dugă părerea mea, pedeapsa în gheenă, şi anume căinţa. Iar fiilor celor de sus le îmbată sufletele cu desfătarea ei“

Preasfântul Dumnezeu îngăduie să vină asura noastră ispitele pentru a ne exersa în viaţa aceasta şi a dobândi experienţă duhovnicească să înfruntăm cursele demonilor şi să biruim inimile noastre, să nu ne amestecăm cu duhul lumii acesteia, ci să avem mintea noastră înălţată către cele cereşti.

Este de trebuinţă să cunoaştem frumuseţea sufletului nostru, aşa cum a fost el plăsmuit de către Sfânta Treime. Să cunoaştem însă şi otrava păcatului care strică frumuseţea sufletului nostru, pricinuindu-i moarte duhovnicească şi pogorându-l în iad…

Toţi câţi suntem în mod conştient fii ai Bisericii cunoaştem care sunt păcatele de moarte şi ne depărtăm de ele. Însă la păcatele mici, care se iartă uşor, nu luăm aminte şi cu acestea se întinează sufletul nostru… De aceea nu sporim duhovniceşte.

De aceste păcate mici depinde mai mult curăţia şi mântuirea sufletului nostru. De asemenea, este foarte folositor să cunoaştem intervenţia Îngerilor, dar şi a demonilor vicleni în viaţa noastră de zi cu zi.

Învăţătura Bisericii noastre este limpede în ceea ce priveşte viaţa şi moartea, Raiul şi iadul, unde merge sufletul după ieşirea lui din trup, cum trece vămile, cum se înfăţişează înaintea Dreptului Judecător, ce răspuns dă.

De la ieşirea sufletului din trup până la a Doua Venire a lui Hristos se petrec multe lucruri pe care nu le cunoaştem cu desăvârşire, deoarece sunt acoperite de taina morţii. Însă Biserica noastră, prin toate mijloacele pe care le are, ne pregăteşte încă din această viaţă pentru ieşirea din trup, fiindcă scopul ei este să-şi povăţuiască fiii către Împărăţia Cerurilor.

Noi suntem datori să cerem neîncetat Harul Sfântului Duh, deoarece moartea sufletului înseamnă despărţirea acestuia de Harul dumnezeiesc. Pricina morţii este păcatul.

Când sufletul nostru va fi pregătit ca să devină vas ales al Duhului Sfânt, atunci vom simţi lucrător cuvântul Domnului nostru: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntru vostru este.

Datoria noastră este să-L iubim pe Preasfântul Dumnezeu cu toate puterile sufletului nostru. Şi atunci nu ne vom mai teme de moarte, ci vom nădăjdui nu în faptele noastre, ci în mila lui Dumnezeu, care va mântui sufletul nostru.

Vom încerca, cu ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să abordăm puţin acest subiect, nu numai atât din punct de vedere gnoseologic, ci având atenţia şi privirea sufletului nostru în îndreptate către ţinta principală, şi anume cum să pregătească sufletul nostru pentru a da răspuns bun la Înfricoşata Judecată a lui Hristos, iar greșelile minţii noastre să fie, potrivit cuvântului Marelui Vasilie, puţine şi mici.

Sfânta Mănăstire Karakalu, 2 februarie 2004, Duminica Înfricoşatei Judecăţi. Scrisă cu nevrednicie de monahul m. (monahul Marcel Karakalinul)

Nota editorului

Această carte, cinstiti şi iubiţi în Hristos părinţi şi fraţi, se editează spre pomenirea celui care a scris-o, a pururea-pomenitului şi de trei ori fericitului şi harismaticului monah Marcel Karakalinul a credinciosului şi alesului lucrător al viei lui Hristos şi a celui mai bun colaborator al Editurii Orthodoxos Kypseli şi al revistei Cuviosul Filothei din Paros. Este un prinos de cinstire, dragoste şi recunoştinţă pentru toate câte le-a săvârşit spre slava lui Hristos şi a Bisericii Sale şi spre folosul poporului lui Dumnezeu prin cuvânt şi prin faptă, în scris sau oral, cu credinţă, smerenie, discernământ, rugăciune şi dragoste nobilă.

Părintele Marcel a început această lucrare pe care o edităm, înainte de a se îmbolnăvi şi ne-a trimis-o ca să o pregătim pentru publicare. Inenţiona, cu voia lui Dumnezeu, să o completeze, dar agravarea bolii sale nu i-a mai îngăduit să facă aceasta.
Am socotit însă că se cuvine şi că este de folos să tipărim această lucrare însemnată spre slava lui Dumnezeu și spre folosul celor care o vor citi, precum şi întru pomenirea virtuosului şi harismaticului monah Marcel, celui care a fost o pildă vie.

Părintele Marcel a fost la început ucenic al Stareţului Efrem de la Sfânta Mănăstire Filotheu. Mai târziu a fost trimis împreună cu obştea Stareţului Filothei pentru a reînviora viaţa duhovnicească a Sfintei Mănăstiri Karakalu, unde s-a deprins cu filosofia cea mai înaltă, care este petrecerea monahală, făcându-se bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor prin vieţuirea sa vrednică de urmat.

A fost un monah care a iubit ascultarea, rugăciunea şi slujbele, un monah iubitor de oameni, iubitor de Dumnezeu şi de fraţi, milostiv, simplu, plin de dragostea cea curată a lui Hristos şi de jertflre pentru toţi. Şi-a petrecut viaţa monahală făcând bine în felurite chipuri multor suflete prin harismele cu care era împodobit, prin cuvântul izvorât din trăire şi prin învăţătura scrisă care lucra cu putere în sufletul aproapelui. Toate acestea le cultiva în chip bineplăcut lui Dumnezeu şi în ascuns, înmulţind astfel talanţii daţi lui de Stăpânul.

Printre numeroşii oameni care au primit ajutor duhovnicesc de la monahul Marcel se află şi directorul Editurii Orthodoxos Kypseli , cel care s-a împărtăşit într-un chip oarecare de trăirea mistică şi plină de Har a părintelui.

Pilda vieţii sale, rar întâlnită, constituie un far luminos care ne ajută să urmăm petrecerea sa cea după Dumnezeu.

Cu smerenie şi din toată inima ne rugăm ca Domnul vieţii şi al morţii să odihnească sufletul robului Său Marcel împreună cu Sfinţii, „unde cu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.“

Stelian Kementzetzidis