Recomandare de Lectură: “Cele mai frumoase povestiri din Biblie”

0
24

Cuvânt însoțitor, de Andrei Pleșu

Cartea aceasta pune la îndemâna cititorului una dintre sur­sele esenţiale ale culturii europene şi planetare. E vorba despre marile episoade narative ale unui text pe care trei religii impunătoare ale umanităţii (aşa-numitele „religii ale cărţii“, monoteismele „abrahamice“) l-au asumat ca text sacru: Ve­chiul Testament.

Şi spaţiul creştin, şi cel iudaic, şi cel musulman includ, ca pe o temelie, substanţa epică a acestui străvechi monument religios. Avem de-a face cu un amplu inventar de referinţe istorice, mitologice şi simbolice, fără de care parcursul spiritual al lumii noastre nu poate fi înţeles.

Sunt referinţe care au pătruns atât de adânc în fibra intimă a crea­tivităţii universale, încât au devenit un fel de „locuri comune“, pe care mulţi le invocă „din auzite“, fără a le mai localiza în chip riguros.

Tot omul cât de cât cultivat (sau cât de cât „dus la biserică“, indiferent de gradul lui de instrucţie) ştie câte ceva despre Adam şi Eva, despre Cain şi Abel, despre Turnul Babel, arca lui Noe, Sodoma şi Gomora, Samson şi Dalila, David şi Goliat, Viţelul de Aur, regina din Saba, Estera, Iosif şi fraţii săi etc.

Nici istoria generală a artei, nici istoria litera­turii mondiale, nici exegeza teologică, nici istoria filozofiei nu se pot dispensa de materia acestor legende fondatoare, de
imagistica lor, de „ereditatea“ lor iradiantă.

Decisiv, pentru cititorul creştin, e şi faptul că lectura acestor texte e de neocolit pentru înţelegerea Noului Testament, documentul axial al credinţei (sau măcar al culturii) sale.

Pe scurt, ni se oferă o cheie inconturnabilă pentru descifrarea Scripturii, ca şi a capodoperelor artistice şi intelectuale care alcătuiesc, laolaltă, patrimoniul tradiţiilor noastre, modelul formaţiei noastre, matca mentalităţilor pe care le întruchipăm.

Întâmplarea face că am publicat de curând o carte sub­intitulată „Adevărul ca poveste“. Au existat voci (prieteneşti şi bine intenţionate) care m-au sfătuit să prefer „povestire“ în loc de „poveste“.

„Poveste“ li se părea nepotrivit ca ter­men corelativ al „adevărului“. Înţeleg acest punct de vedere. Povestea e, prin definiţie, ficţiune, invenţie, dacă nu direct basm pur, balivernă, minciună. De multe ori, în româneşte, cel care proclamă năzbâtii, sau care debitează istorioare puţin credibile, e amendat drept cineva care „spune poveşti“, care înşiră „basme“.

În această accepţiune ar fi, într-adevăr, o blasfemie să atribuim lui Iisus un asemenea comportament. Autoarele cărţii de faţă au ales însă, în titlu, cuvântul „po­vestiri“ şi au avut bune motive să o facă, oferindu-mi, în ace­laşi timp, prilejul să-mi argumentez propria alegere.

Textele vechi-testamentare antologate în paginile care urmează sunt, categoric, povestiri, nu poveşti. Ele sunt istorie, istorie a ome­nirii şi a poporului ales, adică sunt fapte descrise ca „petre­cute“ în timp şi „consemnate“ ca atare, sau relatate în scop pedagogic ori comemorativ. Nu de „poveşti“ e vorba aşadar, ci de istorisire, adică de povestirea unor întâmplări înţelese ca episoade dintr-un trecut real.

Parabolele lui Iisus nu se încadrează în aceeaşi specie. Iisus nu are în minte, când
spune parabole, împrejurări „rupte din viaţă“, chiar dacă, prin construcţia şi detaliile lor, ele sunt cu totul verosimile. Nu ni se transmit scene cu vreun minim suport documentar, scene trăite aievea de vorbitor sau de cei din jur.

Ştim cu toţii, cum o ştia şi publicul parabolelor, că Fiul risipitor, Casa zidită pe stâncă, Copiii din pieţe etc. sunt „pilde“, scenarii închipuite pentru a face mai pregnant gândul „povestitorului“.

Ficţiu­nea, în acest caz, nu este falsificare, eludare a realităţii, fan­tasmă. Este un procedeu retoric, o „metodă“, un dispozitiv al persuasiunii. Povestirea este o prelungire a realului, o reluare a lui în alt timp decât acela în care faptele au avut loc. Povestea e un discurs paralel cu realul, şi, în cazul parabolelor hristice, o metaforă de însoţire a predicaţiei mântuitoare.

Trebuie spus, pe de altă parte, că povestirile, „istoriile“ din Vechiul Testa­ment au devenit, cu trecerea vremii, mituri, tot astfel cum poveştile, parabolele din Noul Testament au sfârşit prin a deveni şi a face istorie.

În vremurile de azi, o carte ca aceasta e mai mult decât bine-venită. Ritmul în care trăim, configuraţia fiecărei zile (din care răgazurile, perioadele de otium fertil sunt, practic, evacuate) reduc până la o limită îngrijorătoare timpul rezervat altădată lecturii. Cine îşi mai permite astăzi luxul de a citi, în linişte, Pentateuhul, Cărţile Regilor, Cronicile, Psalmii, Proverbele, Ecleziastul şi marea literatură profetică, de la Osea la Daniel?

Or, lucrarea de faţă oferă un „extract“ edifi­cator din fluviul uriaş al literaturii vechi-testamentare, pen­tru uzul celor prea grăbiţi, prea ocupaţi, prea obosiţi ca să aspire la o cuprindere integrală a textului. Evident, cunoaşte­rea unei părţi nu înlocuieşte cunoaşterea ansamblului, dar poate măcar să dea o idee despre el şi să stârnească oarecare
curiozitate. Şi, în orice caz, poate readuce în memorie repe­rele lui cardinale.

Cititorul autohton se poate socoti norocos. Ţine în mână un volum alcătuit de două mari profesioniste. Doamnele Monica Broşteanu şi Francisca Băltăceanu sunt o garanţie de infailibilitate filologică, de competenţă biblistică, de inte­ligenţă, eleganţă şi sensibilitate.

Selecţia textelor, traducerea lor, notele introductive şi ţinuta generală a întregului consti­tuie un dar preţios, delectabil şi modelator, potrivit pentru toate vârstele. Luaţi, citiţi şi bucuraţi-vă!

“Cele mai frumoase povestiri din Biblie”, traduse din ebraică, aramaică și gracă veche de Monica Broșteanu și Francisca Băltăceanu. Editura Humanitas, 2003