Războiul dogmelor

0
26

dogmeCreştinismul contemporan are de înfruntat un duşman nevăzut. Iar acesta, dacă i se va permite, va pătrunde în inimile oamenilor înainte de a-şi declara numele. Este vorba de hinduism, iar războiul care se află acum în plină desfăşurare este un război al dogmelor.

Când s-au înfiinţat primele societăţi Vedanta în Statele Unite, la începutul secolului al XX-lea, ele s-au străduit de la bun început să răspândească ideea că între hinduism şi creştinism nu există nici o diferenţă reală. Nu numai că ele nu se află în conflict, se afirma, dar un bun creştin va deveni încă şi mai bun, dacă va studia şi va practica Ve­danta, căci abia atunci va ajunge la adevărata înţelegere a creştinismului.

în primele lor conferinţe, swamii încercau să demon­streze că ideile proprii creştinismului Logosul şi Crucea – îşi au de fapt originea în India. Iar ideile care păreau proprii hinduismului – reîncarnarea, transmigraţia sufletului • fenomenul de transă [samadhi] – se găsesc de fapt și în Scriptura creştină, dacă aceasta este corect interpretată.

Această momeală a atras mulţi creştini bine intenţio­naţi, dar lipsiţi de îndrumare. Primele acţiuni au fost în­dreptate împotriva aşa-ziselor dogme „înguste” şi „secta­re”, şi în favoarea promovării unei religii „ştiinţifice”, ca­re să se bazeze pe studiul comparativ al tuturor religiilor. Accentul cădea întotdeauna pe ideea că între ele nu există nici o diferenţă. Totul este Unul. Toate deosebirile sunt de suprafaţă, sunt aparente sau relative, şi nicidecum rea­le. Aceste idei erau limpede exprimate în textele conferin­ţelor publicate la începutul anilor 1900, iar pericolul în care ne aflăm astăzi se datorează succesului lor de atunci.

În limbajul comun, termenul „dogmă” are astăzi conotaţii peiorative. Dar acest dispreţ nu ar fi putut veni din partea celor care ştiu că el se referă la tezaurul învăţăturilor sfinte ale Bisericii. Oricum, odată ce conotaţia negativă s-a împă­mântenit, cei lipsiţi de curaj, care se feresc întotdeauna să se îndepărteze de ceea ce este general acceptat şi să se alăture unui grup minoritar, au început şi ei să vorbească despre „dogme rigide”, o expresie evident artificială, care însă su­gerează condamnare şi dezaprobare. Astfel, atitudinea nega­tivă a fost indusă pe nesimţite de către criticii cu „vederi largi”, care fie nu ştiau că dogmele sunt expresia creştinis­mului, fie pur şi simplu nu agreau creştinismul.

Ca urmare, tendinţa multor creştini de a bate în retra­gere în faţa acuzaţiei de dogmatism rigid a constituit pen­tru hinduşi un mare avantaj, venit „din interiorul” religii pe care o atacau.

Lucrul incredibil este că puţini îşi dau seama că însuşi un uismul, care doreşte să răstoarne dogmele creştine,nu este decât un sistem de dogme contradictorii. Iar aces­te două sisteme nu se pot îmbina, sau „îmbogăţi” reci­proc, pentru că sunt radical opuse unul altuia.

Dacă credincioşii vor ajunge să renunţe la dogmele creştine, sau (cedând unei tactici mai abile) să le modifice pentru a face creştinismul mai „modem” sau mai „univer­sal”, atunci vor pierde totul, căci tăria lor, ca şi a hinduşi­lor, stă în dogme. Iar dogmele hinduse sunt o respingere directă a celor creştine. Aceasta ne conduce la o conclu­zie uimitoare: Ceea ce creştinii consideră rău, hinduşii cred că este hun, şi invers: Ceea ce hinduşii cred că este rău, creştinii consideră bun.

Adevărata contradicţie stă în faptul că ceea ce, pentru un creştin, constituie cel mai mare păcat, pentru un hin­dus este suprema realizare. Creştinii au recunoscut dintotdeauna că mândria este păcatul fundamental, care dă naş­tere tuturor celorlalte păcate. Prototipul ei este Lucifer, care spune: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de ste­lele Dumnezeului Celui Atotputernic voi aşeza tronul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi (Isaia 14, 13-14). în ceea ce-l priveşte pe om. tot mândria este cea care transformă virtuţile în păca­te. Dar pentru hinduşi în general, şi pentru advaitin sau vedantin mai ales, singurul „păcat” este să nu crezi în tine însuţi şi în umanitate, ca fiind expresii ale dumnezeirii în- seşf Swami Vivekananda, cel mai mare apărător modem al lilosofiei Vedanta, spune: „Voi încă nu înţelegeţi India! Noi, indienii, suntem în fond închinători ai Omului. Dumnezeul nostru este Omul!” Iar doctrina mutki sau „a mântuirii”, se rezumă la urnătoarele: „Omul trebuie să devină dumnezeu realizând [în sine] divinitatea”. Vedem, aşadar, cum dogmele hinduismului şi ale creştinismului  într-un conflict de neîmpăcat cu privirela natura dumnezeiască, natura omenească şi scopul existenţei omului.

Dacă însă creştinii vor accepta propaganda hinduistă potrivit căreia între cele două religii nu se dă nici o bătălie iar diferenţele dintre ele sunt numai aparente, și nureale, atunci ideile hinduismului vor putea pune stăpâni asupra lor, iar bătălia va fi pierdută fără ca ei să se împo­trivească măcar. Urmările unei asemenea înfrângeri sunt dezastruoase, căci puterea de corupere spirituală a hindu­ismului este uriaşă. în propriul meu caz, în ciuda educaţi­ei destul de sănătoase pe care o primisem la mănăstire, cei douăzeci de ani de practicare a hinduismului m-au adus până în pragul iubirii de rău. Asta deoarece în india Dumnezeu” este adorat şi ca principiu al Răului, în per­soana zeiţei Kali. Voi vorbi despre ea în subcapitolul ur­mător care se referă la practicile hinduiste.

Închinarea la Rău este rezultatul renunţării la dogmele creştine. O mărturisesc din proprie experienţă, căci eu m-am închinat zeiţei Kali, atât în India cât şt în America. Iar cu astfel de zeităţi, chipuri ale Satanei, nu este de glu­mit. Odată ce te îndepărtezi de Dumnezeul Cel Viu, locul Lui nu va rămâne gol.

„Ortodoxia și Religia Viitorului”, Serafim Rose 

 [twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ