Răţuşca cea urâtă

0
146

ratuscaTrăia odată, într-o veche fermă, o familie de raţe, şi, într-o bună dimineaţă, din ouăle clocite de mama raţă ieşiră şase boboci gureşi. Rămăsese însă în cuibar un ou mai mare decât celelalte, care nu se spărgea şi pe care mama raţă nu-şi amintea să-l fi ouat. Cum ajunsese oare acolo?

Toc! toc! bătea în coajă micul cioc dinăuntru, până când oul întârziat se sfărâmă şi el, şi, din găoace, o răţuşcă ciudată cu pene cenuşii îşi iţi capul spre mama năucită.

„Nu înţeleg cum poate fi copilul meu aşa urât”, îşi spuse mama raţă privindu-l.

ratusca1

Drept este că bobocul cenuşiu nu era deloc drăgălaş, chiar dacă mânca mai mult decât ceilalţi si se facu mai mare decât fraţii si surorile lui.

Zilele ce urmară fură din ce în ce mai triste pentru biata răţuşcă. Toţi o luau în râs pentru că era stângace şi lipsită de graţie.

ratusca0

Se simţea singură şi nefericită, aşa încât, într-o dimineaţă, părăsi ferma. Pe micul iaz unde se opri, începu să-i întrebe pe toţi cei cu care se întâlnea:

– Cunoaşteţi cumva alte răţuşte cu penele cenuşii ca ale mele? Dar toţi dădeau din cap cu dispreţ.

ratusca2

Apoi ajunse la o baltă unde două gâşte mari, de casă, îi atraseră atenţia:

ratusca01

– Fugi cât mai repede, este periculos, sunt vânători!

ratusca3

Raţuşca fugi înspăimântată şi hoinari la întâmplare, până când dădu peste căsuţa unei bătrâne, care-o înşfăcă de cum o văzu, crezând că era gâscă.

– O s-o pun într-o cuşcă. Trag nădejde să fie parte femeiască şi să facă multe ouă! spuse bătrâna, care nu avea văzul prea bun. E lesne de înţeles că răţuşca nu făcea ouă, iar găina o speria tot timpul:

– Vezi că baba o să-ţi sucească gâtul şi o să te pună în oală dacă nu faci ouă.

ratusca4

„Vai! Biata de mine!” îşi spunea răţuşca. „O să mor de frică!”

Într-o noapte, când uşa de la cuşcă rămase întredeschisă, pasărea fugi din casa bătrânei. În zori se trezi în mijlocul unui stufăriş des.

ratusca5

„Dacă nimeni nu mă vrea, o să rămân aici ascunsă pe veci!” hotărî ea.

Într-o dimineaţă văzu trecând prin văzduh un stol de păsări albe, maiestuoase, cu gâtul mlădios, cu cioc galben şi aripi mari, care se îndreptau spre sud.

ratusca6

„Dac-aş putea fi şi eu frumoasă ca ele!” îi trecu prin minte răţuştei celei urâte.

Veni iarna, şi apa lacului cu stufăriş îngheţă. Biata răţuşcă îşi părăsi ascunzişul ca să caute ceva de mâncare, dar căzu secerată de foame şi de ger.

ratusca7

Un ţăran care trecea pe-acolo o adună de pe jos şi o puse în buzunarul mare al hainei, spunându-şi: „Biata răţuşcă! Copiii mei vor avea grijă de ea”. Acasă, oaspetele fu primit cu căldură şi trecu astfel de iarna aceea cumplită.

La venirea primăverii, răţuşca se făcuse atât de mare, încât ţăranul hotărî: „O s-o duc înapoi pe lac si-o să-i dau drumul!

Acolo, răţuşca îşi văzu chipul oglindit în apă şi…

ratusca8

– E cu putinţă oare? Cât de schimbată sunt! Nu mă mai recunosc!

Între timp, stolul de lebede care se întorceau din ţările calde zbura pe deasupra lacului. Văzându-le, răţuşca îşi dădu seama că erau asemenea ei şi se apropie de ele ca să afle mai multe.

– Suntem lebede ca tine! Unde te-ai ascuns până acum? o întrebară toate, binevoitoare.

– E o poveste lungă, răspunse tânăra lebădă şi înotă ţanţoşă printre suratele ei, auzindu-i pe copiii de pe mal cum spuneau:

– Uitaţi-vă la lebăda tânără, e cea mai frumoasă dintre toate! Acum se simţea, în sfârşit, fericită!

„Răţuşca cea urâtă”, după Hans Christian Andersen. „Poveștile de aur ale copilăriei”, ilustrate de Tony Wolf, carte tipărită la R.A. „Monitorul Oficial”

LĂSAȚI UN MESAJ