„Puterea mea întru slăbiciune se desăvârşeşte” (II Cor. 12,9)

0
257

puterea meaTradiţia Bisericii cere de la slujitorii bisericeşti o anumită maturitate duhovnicească, însă nu pretinde ca ei să fie oameni fără lipsuri, în primul rând pentru că acest lucru este imposibil iar în al doilea rând pentru că puterea Domnului „în slăbiciune & desăvârşeşte” (II Cor. 12, 9). Faptul de a nu confunda maturitatea duhovnicească cu desăvârşirea reprezintă unul din criteriile cele mai sigure al ortodoxiei. Sfântul Ioan Gură de Aur ni-1 aduce din nou în faţă pe apostolul Pavel, ca exemplu de lucrător adevărat al Evangheliei, păstor cu imperfecţiuni şi slăbiciuni, pe care nu se ruşina să le mărturisească fără ezitare, având cu ajutorul harului lui Dumnezeu maturitatea duhovnicească de a le valorifica într-un mod ziditor atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi.«Vreţi astăzi, iubiţilor, după ce am lăsat lucrările mari şi minunate ale lui Pavel, să venim în fata voastră cu acelea care le oferă unora motiv de judecată? întrucât vom vedea cu adevărat că şi acestea îl arată strălucit şi măreţ, nu mai puţin decât celelalte. Ce oferă aşadar motiv de judecată? A arătat cândva că îi este frică de lovituri. Aşa şi este, când l-au predat pentru a fi biciuit. Şi nu doar atunci, ci şi cu alt prilej legat de vânzătoarea de porfiră, când i-a provocat cu întrebări pe cei care voiau să-1 scoată din închisoare. Căci nimic altceva nu a urmărit să obţină procedând aşa, decât siguranţa că nu va fi supus degrabă aceluiaşi lucru. Ce am putea aşadar să spunem? Că nimic nu-1 arată pe acesta atât de mare şi de admirat ca cele ce au fost spuse. Căci dacă a avut un aşa suflet, fără de curaj, însă nu fără de nădejde, şi un trup care bătea în retragere în faţa loviturilor şi tremura în faţa biciuirii, aceasta nu 1-a acut să dispreţuiască mai puţin, atunci când era ^azul, acele puteri netrupeşti, cele pe care le considera înfricoşătoare.

Când vezi că este reţinut şi se teme, adu-ţi aminte cuvintele lui, cele mai presus de ceruri, rivalizând cu cele proprii îngerilor: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau golătatea, sau nevoia, sau sabia?” (Rom. 6, 35) Adu-ţi aminte de acele cuvinte prin care spune că toate de aici nu înseamnă nimic: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare. Neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; că cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd, sunt veşnice” (II Cor. 4, 17-18).

Adaugă la acestea necazurile zilnice, pericolul cu moartea de fiecare zi, iar după ce ai înţeles acestea, minunează-te de Pavel şi nici tu nu deznădăjdui mai mult. Căci ceea ce se arată a fi slăbiciune a firii lui, aceasta este cea mai mare dovadă a virtuţii sale, că fără a fi slobod de multele nevoi, a putut fi totuşi aşa. Pericolele peste măsură prin care a trecut s-ar putea pe mulţi să-i facă să suspecteze existenţa reală a unui astfel de om, ca unul aflat deasupra nevoilor omeneşti fireşti. Pentru aceasta a fost îngăduită pătimirea lui ca să se vadă că, deşi după fire era precum cei mulţi, ca râvnă nu era doar superior acestora, ci asemenea cu un înger.

Căci cu un astfel de suflet şi trup – cu neputinţe – a răbdat multe primejdii de moarte, dispreţuind pe celei  prezente şi viitoare. De aceea a dat glas acelor cuvinte strălucite, pentru mulţi de necrezut: „aş fi poftit eu însumi a fi anatema de la Hristos pentru fraţii mei şi rudele mele după trup” (Rom. 9, 3). Întrucât este cu putinţă, numai să vrem să purtăm, prin puterea râvnei, orice luptă ce o avem de dus, neexistând nicio poruncă a lui Hristos imposibil de împlinit pentru oameni. Indiferent de râvna de care dispunem, dacă o punem la dispoziţia lui Dumnezeu, ne-o va întări, împlinind lipsurile noastre, devenind astfel de necucerit în faţa tuturor durerilor ce pot veni peste noi.

Căci nici teama cuiva de lovituri nu este vrednică de judecată, ci doar dacă credinţa lui suferă ce nu se cuvine din pricina acestei frici. Teama de lovituri a celui care în lupte se arată de neînvins, îl arată şi mai vrednic de admirat decât cel ce nu se teme. Alegerea lui va ieşi astfel şi mai mult în evidenţă. Dacă a te teme de lovituri este un indiciu al firii, a nu face însă nimic necuviincios de teama loviturilor este dovada unei alegeri, care vine să împlinească lipsurile firii, întărind slăbiciunea ei. Căci nici a te întrista nu este păcat, ci a spune sau a face ceva neplăcut lui Dumnezeu din pricina tristeţii.

Dacă aş spune aşadar că apostolul Pavel nu a fost om, te vei grăbi desigur să-mi arăţi slăbiciunile firii lui, pentru a-mi îndrepta cuvântul. Dacă aş spune Şi te-aş încredinţa că a fost om,, cu nimic mai bun decât noi ca fire, cu posibilitate de alegere, degeaba y°i spune aceasta, sau mai degrabă pentru Pavel. Întrucât prin aceasta vei arăta cu adevărat cât de mare a fost el, ca unul ce a izbutit lucruri mai presus de fire.

Nu-l vei înălţa doar pe el, ci vei închide şi gura celor indiferenţi pentru mântuirea lor, nelăsându-i să caute

 la superioritatea firii, ci împingându-i la râvna de a alege.

Dar de moarte, spune, s-a temut vreodată? Şi aceasta este cu adevărat un indiciu al firii. Chiar el, care s-a temut de moarte, a spus: „Cei ce suntem în cortul acesta suspinăm îngreunându-ne pentru că nu voim să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm; ca ce este muritor să se înghită de viaţă” (II Cor. 5, 4). Şi iarăşi „şi noi singuri întru noi suspinăm” (Rom. 8, 23). Ai văzut cum a venit cu puterea bunăvoinţei ca să contrabalanseze slăbiciunea firii? Căci şi în cazul multor martiri s-a întâmplat adesea să devină palizi, cuprinşi fiind de teamă şi nelinişte când urmau să fie conduşi la moarte. Dar pentru aceasta sunt şi mai vrednici de admirat, că deşi s-au temut de moarte, nu au încercat să fugă de ea, primind-o din dragoste pentru Iisus. La fel şi apostolul Pavel, din dragoste pentru Hristos, nici de gheenă nu fugea, căci, deşi era înfricoşat de  perspectiva morţii, cerea totuşi să moară.

Să nu vorbim numai de acesta, ci şi de corifeul apostolilor, Petru, care deşi a spus în repetate rânduri că este gata să-şi dea sufletul pentru Domnul, se temea peste măsură de moarte. Ascultă ce-i spune Hristos, când vorbeau împreună: „După ce vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale, şi altul te va încinge, şi te va duce, unde tu nu voieşti” (In. 21, 18), referindu-se la slăbiciunea firii şi nu la cea a alegerii, întrucât firea îşi arată cele ale sale şi fără să vrem noi, iar a birui aceste slăbiciuni nu este uşor nici pentru acela care îşi doreşte foarte mult şi încearcă. însă din pricina acestora nu suntetf păgubiţi deloc, ci ne minunăm şi mai mult.

 Şi unde este judecata celui ce se teme de moarte? Cât de mare este lauda de nu te laşi înrobit din teamă, chiar dacă este vorba de moarte? Căci răul nu este să ai o fire slabă, ci să fii robul slăbiciunilor. Cel ce biruieşte prin bărbăţia alegerii lucrarea cea rea a firii se arată mare şi vrednic de admiraţie. Prin aceasta arată cât de mare este puterea alegerii, închizând gurile celor care spun: de ce nu am fost făcuţi buni din fire? Care estre diferenţa între a fi bun din fire şi din propria alegere? Cu cât este mai bună una decât alta? Căci şi de cununi are parte, şi de acea strălucită proclamare a celor biruitori. Dar sunt lucrurile firii constante? Dacă doreşti însă ca voinţa să-ţi fie de nebiruit, această realitate ajunge să fie mai constantă decât cea din fire.

Oare nu ai văzut când trupurile martirilor au fost tăiate de sabie, cum firea a cedat în faţa fierului, fiind biruită, fără ca alegerea lor să se fi supus lui? Nu ai văzut în cazul lui Avraam, cum alegerea acestuia a biruit firea arătându-se mai puternică decât ea, fapt pentru care a fost gata să-şi jertfească băiatul? Nu ai văzut că s-a petrecut acelaşi lucru cu cei trei tineri aruncaţi în cuptor? Nu asculţi proverbul antic ce zice că alegerea devine a doua natură prin obişnuinţă? Eu aŞ spune că devine prima, precum au dovedit-o cele dinainte.

Vezi că este posibil să ai constanţă din fire, dacă Agerea este neînfricată şi hotărâtă, dobândind mai multă laudă cel ce a ales şi a vrut să fie bun decât acela care a fost constrâns la aceasta? Acesta este a§adar cel mai mare bine, când spune: „îmi chinuiesc truPul meu şi îl supun robiei” (I Cor. 9, 27). Atunci mai ales îl laud, când îl văd că izbândeşte cu osteneală şi virtute, pentru ca uşurinţa lui să nu se facă pricină, de trândăvie urmaşilor. Iar când spune: „Prin care mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” (Gal. 6,14), alegerea lui vin să o încununez.  Cu adevărat, se poate imita puterea firii prin stricteţea alegerii. Iar dacă ar fi să dăm ca exemplu statuia însăşi a virtuţii – Pavel -, vom vedea că bunurile adăugate acesteia de alegere au reuşit să aibă constanţa firii. Căci îl durea desigur fiind lovit, însă nu dispreţuia durerea mai puţin decât puterile netrupeşti care nu au parte de dureri. Să ascultăm în acest sens propriile lui cuvinte, acelea care ne fac să credem că firea lui era alta decât a noastră. Când a ajuns să zică: „Prin care mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” şi iarăşi „Viez, de acum nu eu, ci viază întru mine Hristos” (Gal. 6,14 şi 2, 20) ce se mai poate adăuga decât că a ieşit afară din trupul său? Ce este atunci când spune: „Datu-mi-s-a mie îmbolditor trupului (o ţepuşă în trup), îngerul satanei” (II Cor. 12,7). Acesta nu arată altceva decât că durerea s-a limitat la trup. Nu că n-ar trece şi prin el36, ci prin puterea dată de alegerea sa, a respins-o, ţinând-o la distanţă. Ce se poate spune mai mult şi mai minunat decât că se bucură când primeşte lovituri şi se laudă cu legăturile lui? Ce se mai poate adăuga la acestea: „îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 27), dovedind slăbiciunea firii şi nobleţea alegerii?

De aceea se vorbeşte aşadar de cele două, pentru ca să nu crezi că apostolul Pavel, plecând de la măreţia lui, era altfel de om, cu altă fire şi alte deznădejdi. Dar nici ca să judeci sfântul lui suflet pentru cele mărunte, ci alungând deznădejdea, să te îndrepţi spre nădejdea cea bună. De aceea vorbeşte din nou peste măsură de harul lui Dumnezeu, sau mai bine spus nu peste măsură, ci cu recunoştinţă, pentru a nu crede că este ceva de la el. Vorbeşte însă de alegerea sa pentru a nu dormi şi a sforăi mereu, lăsând totul doar pe seama lui Dumnezeu. Şi vei găsi la el măsuri şi canoane rânduite cu precizie pentru toate».

Tradiţia ortodoxă autentică ne indică calea ce trebuie urmată pentru a atinge treptat un tot mai mare nivel duhovnicesc, ţinând însă cont de anumite premise logice şi necesare. Urmând acestei căi statornicite, vom pune capăt acelor predici sforăitoare care vorbesc de lucruri măreţe, camuflând realitatea, devenind pe de-o parte mai responsabili în privinţa respectării condiţiilor fundamentale ce se cer candidaţilor la preoţie, iar pe de alta, în loc să aruncăm cu fulgere asupra celor aflaţi pe trepte duhovniceşti inferioare, vom fi atenţi în a-i trata cu o atenţie plină de dragoste, conform îndemnului apostolului Pavel: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi, şi nu nouă să plăcem” (Rom. 15,1).

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ