Purtarea creştină faţă de moarte

0
53

dupaDeşi sfârşeşte atât de departe de adevărul lucrurilor, teoria ocultă despre viaţa după moarte porneşte de la un adevăr creştin de netăgăduit: moartea trupului nu este sfârşitul vieţii, ci numai începutul unei noi stări a fiinţei omeneşti, care îşi urmează viaţa departe de trup. Moartea, care nu a fost făcută de Dumnezeu, ci a fost adusă în zidire prin păcatul lui Adam, săvârşit în rai, este chipul cel mai uimitor prin care omul înfruntă căderea firii sale.

Soarta omului în veşnicie atârnă în mare măsură de felul în care îşi socoteşte propria lui moarte şi cum se pregăteşte pentru aceasta. Adevărata purtare creştină faţă de moarte are în alcătuirea ei atât stări de frică, cât şi de îndoială, tocmai acele emoţii pe care ocultismul doreşte să le înlăture. Totuşi, purtarea creştină nu are nimic din frica cumplită pe care o au cei care mor fără nici o nădejde pentru viaţa veşnică, iar un creştin a cărui conştiinţă a adormit, şi se apropie liniştit de moarte, are chiar un simţământ de încredere, prin harul lui Dumnezeu. Să cercetăm moartea creştină a câtorva dintre marii sfinţi monahi ai veacului al V-lea, din Egipt.

„Când a venit vremea pentru odihna cea veşnică a Sf. Agaton, acesta şi-a petrecut trei zile într-o purtare de grijă adâncă faţă de sine, fără să stea de vorbă cu nimeni. Fraţii l-au întrebat: ‘Avva Agaton, unde eşti?’ ‘Mă aflu în faţa judecăţii lui Hristos,’ a răspuns el. Fraţii au zis: ‘Chiar şi sfinţia ta te temi, Părinte?’ El a răspuns: ‘Eu m-am străduit după puterile mele să păzesc poruncile lui Dumnezeu, dar sunt om, şi cum să ştiu dacă faptele mele I-au plăcut lui Dumnezeu?’ Fraţii l-au întrebat: ‘Nu ai cu adevărat nici o nădejde în chipul de vieţuire al sfinţiei tale, care a fost după voia lui Dumnezeu?’ ‘Nu pot să am asemenea nădejde, căci judecata omului este una, iar judecata lui Dumnezeu este alta,’ a răspuns el. Doreau să-l întrebe mai multe, dar el le-a spus: ‘Arătaţi-mi dragoste acum, şi nu mai vorbiţi cu mine, căci nu sunt slobod.’ Şi a murit cu bucurie. ‘L-am văzut bucurându-se ca şi cum ar fi văzut şi ar fi fost întâmpinat de prieteni dragi,’ au spus ucenicii săi.”

Chiar marii sfinţi care mor în mijlocul unor semne limpezi ale harului lui Dumnezeu, păstrează o smerenie adevărată pentru mântuirea lor. „Când a venit ceasul morţii pentru marele Sisoe, faţa i s-a luminat şi a spus Părinţilor care stăteau cu el: ‘Iată, a venit Avva Antonie.’ După o clipă de tăcere, a zis: ‘Iată, a venit ceata proorocilor.’ Apoi s-a luminat mai tare şi a zis: ‘Iată, a venit ceata apostolilor.’ Şi iarăşi faţa lui s-a făcut de două ori mai strălucitoare şi a început să vorbească cu cineva. Bătrânii l-au întrebat cu cine vorbea. El a răspuns: ‘Au venit îngerii să mă ia, dar eu mă rog fierbinte să-mi mai dea puţin răgaz pentru pocăinţă. Bătrânii i-au spus: ‘Părinte, sfinţia ta nu ai nevoie de pocăinţă.’ El le-a răspuns: ‘Cu adevărat, nici nu ştiu dacă măcar am pus început pocăinţei.’ Dar toată lumea ştia că era desăvârşit.

Aşa vorbea şi simţea un creştin adevărat, chiar dacă în timpul vieţii sale, înviase morţi numai cu cuvântul său şi era plin de darurile Duhului Sfânt. Şi iarăşi faţa lui a strălucit încă şi mai mult: strălucea ca soarele. Tuturor le era teamă. El le-a spus: ‘Uite, a venit Domnul şi a grăit: „Aduceţi la Mine vasul cel ales din pustiu.”’ Cu aceste cuvinte şi-a dat duhul. S-a văzut un fulger şi chilia s-a umplut de mireasmă”.

Cât de aleasă este această purtare creştină adâncă şi neabătută, când o asemănăm cu purtarea de suprafaţă a unor creştini neortodocşi de astăzi care cred că ei sunt deja „mântuiţi” şi nu vor fi judecaţi ca toţi ceilalţi oameni, şi de aceea nu au de ce să le fie frică de moarte. O astfel de purtare, care este foarte răspândită printre protestanţii de astăzi, este de fapt destul de aproape de ideea ocultă că moartea nu trebuie să ne pricinuiască frică pentru că nu există nici o osândire; de bună seamă, chiar dacă a fost purtare necugetată, aceasta a ajutat la plăsmuirea celui de al doilea fel de purtare.

Fericitul Teofilact al Bulgariei, în tâlcuirea sa din veacul al XI-lea la Evanghelii, a scris: „Mulţi se înşală cu o nădejde deşartă; ei cred că vor fi primiţi în Împărăţia cerului şi vor intra în ceata celor răposaţi întru desăvârşirea faptelor celor bune, plăsmuind în inimile lor închipuiri despre ei…. Mulţi sunt chemaţi, fiindcă Dumnezeu pe mulţi îi cheamă, într-adevăr pe toată lumea; dar puţini sunt cei aleşi, puţini sunt mântuiţi, puţini sunt cei care sunt vrednici de alegerea lui Dumnezeu”.

Asemănarea dintre filosofia ocultă şi teoria protestantă obişnuită este poate pricina de căpetenie pentru care încercările unor protestanţi evanghelişti de a critica experienţele de „după moarte” după „creştinismul biblic”, au fost lipsite de biruinţă. Aceşti critici au pierdut atât de mult din învăţătura creştină tradiţională despre viaţa după moarte, sălaşul văzduhului, lucrările şi înşelările dracilor, că împotrivirile lor sunt adesea nedesluşite şi făcute la întâmplare; adesea, aceşti critici nu înţeleg această problemă mai cu dreptate decât cercetătorii laici pe care îi atrag în experienţele înşelătoare „creştine” sau „biblice” din sălaşul din văzduh.

Adevărata purtare creştină faţă de moarte se bazează pe conştientizarea deosebirilor hotărâtoare dintre această viaţă şi cea care va veni. Mitropolitul Macarie al Moscovei a rezumat învăţătura scripturistică şi patristică despre această problemă în aceste cuvinte: „Moartea este hotarul la care se sfârşeşte pentru om vremea luptelor şi începe vremea răsplatei, astfel încât după moarte nu-i mai stă omului în putinţă nici pocăinţa, nici îndreptarea vieţii. Mântuitorul Hristos a spus acest adevăr în pilda Sa despre omul cel bogat şi Lazăr, din care este limpede că atât unul cât şi celălalt şi-au primit răsplata îndată după moarte, iar omul cel bogat, oricât de mult a fost chinuit în iad, nu a putut să fie slobozit din suferinţele sale prin pocăinţă (Luca 16, 26).” De aceea, moartea este adevărul care trezeşte în noi socotinţa deosebirii dintre lumea aceasta şi cea viitoare şi ne însufleţeşte să punem început vieţii de pocăinţă şi de curăţire, de vreme ce ni se dă acest timp de mare preţ. Când Avva Dorotei a fost întrebat de către un frate oarecare de ce şi-a petrecut vremea vieţii lui cu nepurtare de grijă în chilia sa, acesta a răspuns: „Pentru că tu nu ai priceput nici odihna cea mult aşteptată nici chinurile viitoare. Dacă le-ai cunoaşte aşa cum ar trebui, ai răbda şi nu te-ai slăbănogi nici dacă chilia ta ar fi plină de viermi şi ai sta printre ei până la gât.”

La fel, Sf. Serafim de Sarov, din vremurile noastre moderne, ne-a învăţat: „O, numai dacă aţi şti ce bucurie, ce dulceaţă le aşteaptă pe sufletele cele drepte în rai, atunci aţi fi hotărâţi întru această viaţă vremelnică să răbdaţi orice suferinţă, orice prigonire şi batjocură, cu recunoştinţă. Dacă chilia noastră ar fi plină de viermi, şi dacă aceşti viermi ar fi să se hrănească cu carnea noastră de-a lungul întregii noastre vieţi vremelnice din lumea aceasta, atunci cu cea mai mare dorinţă am primi aceasta, numai ca să nu fim lipsiţi de acea bucurie cerească pe care Dumnezeu a gătit-o celor care Îl iubesc.”

Ieromonah Seafim Rose, Sufletul după moarte

LĂSAȚI UN MESAJ