”Prin umplerea de grijile veacului acestuia şi ale bogăţiei, izgonim de la noi aducerea-aminte de Dumnezeu”

0
223

monah“Zis-a Domnul: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde să-Şiplece capul” (Matei 8, 20).

 Prea Cuvioşi Părinţi şi fraţi,

 Eu, cel cu totul nevrednic şi păcătos care sunt sărac de înţelegerea celor bune şi de lucrarea celor spre mântuire, îndrăznesc a vă vorbi despre cele pe care noi le-am făgăduit înaintea lui Hristos Dumnezeu, a Preasfintei Sale Maici şi a tuturor îngerilor Lui, când am primit tunderea sfântului şi îngerescului chip. Ştim că făgăduinţele sunt legăminte care pornesc de la Dumnezeu către om şi de la om către Dumnezeu {Pravila, voi. 2, Arhim. Nicodim Sachelarie, p. 188). Şi dacă Dumnezeu îşi aduce aminte de făgăduinţele Sale faţă de noi (Psalm 104, 41; Luca 1, 54) şi dacă îşi împlineşte făgăduinţele Sale faţă de noi (Numeri 23, 19; Iosua Navi 21, 45), apoi cu cât mai mult ni se cuvine nouă a ne aduce aminte de cele ce am făgăduit înaintea lui Dumnezeu şi a ne sili cu toată osârdia spre împlinirea lor.

După cum vedem din Sfânta Scriptură, atât Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât şi dumnezeieştii şi Sfinţii Apostoli, ne-au lăsat pildă vie ca să trăim în sărăcie şi lipsă pe acest pământ. De aceea Mântuitorul zice: Vulpile au vizuini vi păsările cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul (Matei 8, 20). Cel ce are cerul scaun şi pământul reazem picioarelor Sale (Fapte 7,49), de bunăvoie a sărăcit pentru noi şi cu sărăcia Lui a vindecat sărăcia noastră cea duhovnicească (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, caP- 11, p. 390). Iarăşi vedem pe Mântuitorul, când trimite pe dumnezeieştii Săi scenici la propovăduire, că le porunceşte, zicând: Să nu luaţi nici toiag, nici traistă… (Matei 10,10). Şi “cei care au plecat fără toiag, au păstorit toată lumea, şi, fără traistă fiind, multe averi au moştenit”, căci au ascultat de Cel ce a zis: Căutaţi mai întâi împărăţia Lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).

Să nu ne temem, fraţilor, de sărăcie, căci auzim ce zice Dumnezeu prin Sfântul Prooroc Isaia: Mai degrabă va uita mama pe fiul său, decât Eu să te uit pe tine, cel ce îmi slujeşti Mie. Să nu ne îngrijim de bogăţie, noi cei ce de bunăvoie ne-am făgăduit a fi fără de ea, pentru Dumnezeu. Căci de vom aduna bogăţii, inima noastră se va despărţi de dragostea lui Dumnezeu şi se va lipi de cele ale veacului acestuia. Să ne aducem aminte de cuvântul Domnului, care zice că nu putem să slujim lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24).

Iată ce zic dumnezeieştile Canoane în ce priveşte sărăcia călugărului: “Monahii sunt obligaţi să nu aibă nimic al lor propriu, ci toate ale lor să le dăruiască mănăstirii”. Iar Sfântul Luca zice, despre cei ce credeau în Hristos şi care închipuiau mai înainte viaţa monahilor, că nici unul dintre ei nu avea ceva al său, ci totul le era de obşte (Fapte 4, 32). Pentru aceasta, celor ce vor să fie monahi li se dă voie, în privinţa averilor, să le trimită oricăror persoane vor voi ei şi care, fireşte, nu sunt oprite de lege (Cartagina 22, 31). Iar după ce se vor face monahi, mănăstirea are stăpânire peste toate cele ce le aparţin lor, şi nu li se mai îngăduie să poarte grijă de administrarea averilor lor. Iar de se va găsi vreunul care şi-a însuşit ceva avere, care n-a fost dată mănăstirii după ce s-a călugărit şi se va robi de patima iubirii de câştig, averea să se ia de la dânsul de către egumen sau de către episcop şi, vânzându-se la licitaţie în prezenţa multora, câştigul să se împartă celor lipsiţi şi săraci. Iar cel ce a căutat să răpească o astfel de avere, ca oarecând Anania (Fapte 5, 1-10), Sfântul Sinod a hotărât să-1 înţelepţească prin canonisire potrivită. Şi lămurit este că cele statornicite de Sfântul Sinod “pentru monahii bărbaţi, să aibă tărie şi pentru monahiile femei” (Regulamentul vieţii monahale).

Deci, părinţilor şi fraţilor, de vreme ce de bunăvoie am făgăduit sărăcie înaintea Lui Dumnezeu, să nu căutăm a ne îmbogăţi; căci, după mărturia Sfintei Scripturi: “Omul va da seamă înaintea lui Dumnezeu de orice cuvânt ieşit din gura lui” (Matei 17, 27); şi iarăşi: Este primejdios pentru om să facă făgăduinţă şi după ce a făcut-o să se gândească (Proverbe 20, 25). Mai bine să nu făgăduieşti, decât, făcând făgăduinţa, să nu o împlineşti (Ecclesiastul 5, 4). Vedem ce lucru înfricoşat s-a întâmplat lui Anania şi Safira, care au făgăduit că vor da averea lor lui Dumnezeu, dar pentru că s-au sfătuit a mai opri ceva din ea, cu moarte năpraznică au pierit, fiindcă nu au minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu (Fapte 5,11; Luca 2, 23).

 Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arătând marea primejdie ce este asupra monahului care voieşte să mai aibă ceva avere proprie în viaţa de obşte, zice: “Să fugim de a agonisi ceva deosebi, afară de cele ce se câştigă de obşte pentru toţi”; şi iarăşi: “Al doilea Iuda se face cel care începe de la furtişag. Căci furtişag este agoniseala cea deosebită şi aruncă în pierzare pe monahul care are avere deosebită în viaţa de obşte” (Exaimeron, Aşezăminte călugăreşti, Cuv. 34, f. 100, Bucureşti, 1826).

Iată cât de mare este prăpastia iubirii de averi şi câtă primejdie aduce monahilor averea deosebită, mai ales celor ce şi-au ales viaţa de obşte, cea următoare lui Hristos. Noi vedem că cei ce au iubit pe Dumnezeu din toată inima, cugetul şi virtutea, au lăsat toate – după cuvântul Evangheliei – şi au urmat în toată viaţa lui Hristos, în sărăcie şi lipsă. Căci auzim pe unul din sfinţi, zicând: “Cel ce nu a urât averea sa, cum va putea să-şi urască sufletul, după porunca Mântuitorului?” (Pateric, cap. 13, f. 127). încă şi alt bătrân al Patericului zice: “De doreşti împărăţia cerului, eşti dator a nu socoti averile. Căci nu vei putea să vietuieşti după Dumnezeu, fiind iubitor de dulceţi şi iubitor de argint”. Ba, mai mult, cel care se va birui de iubirea de bani şi de averi, chiar sfânt şi făcător de minuni de ar fi, îşi pierde darul lui Dumnezeu pentru iubirea de bani şi se face asemenea dracilor. Despre acest lucru citim în Pateric următoarele:

“Povestea un călugăr că a fost cineva din bătrâni, care s-a învrednicit de mare dar de la Dumnezeu şi s-a înştiinţat pretutindeni numele lui, pentru viaţa lui cea cu fapte bune. Deci, a ajuns vestea despre numele lui până la împărat. Iar împăratul, trimiţând, l-a chemat la el. După ce a luat rugăciune de la dânsul, a vorbit cu el şi, folosindu-se mult, i-a dat aur. Iar bătrânul, luând aurul, a mers întru ale sale şi cu aurul dat de împărat a cumpărat ţarine, vii şi alte averi. După un timp, au adus la el pe un îndrăcit ca să-1 vindece, după cum făcuse acest lucru de multe ori. Şi a zis bătrânul: Ieşi, diavole din zidirea lui Dumnezeu! Iar diavolul a răspuns: Nu te voi asculta pe tine! Zis-a bătrânul: Pentru ce nu mă asculţi? Zis-a dracul: De vreme ce te-ai făcut ca unul din noi, lăsând aducerea-amirite de Dumnezeu, pe care o aveai către Dânsul şi te-ai apucat de grijile cele pământeşti, pentru aceasta nu te voi mai asculta; nici voi ieşi din om” (Pateric, Cuv. 23, f. 127).

Vedeţi, părinţilor şi fraţilor, cum noi, de bunăvoie, prin iubirea de averi ne facem asemenea dracilor? Vedeţi că, prin umplerea de grijile veacului acestuia şi ale bogăţiei, izgonim de la noi aducerea-aminte de Dumnezeu şi de rugăciune? Căci nu poate omul să fie fără de grijă şi fără tulburare, dacă iubeşte să aibă averi, după mărturia unuia dintre sfinţi, care zice: “Nu vor lipsi valurile din mare şi iubitorului de averi grija şi tulburarea”. Iubirea de avuţie ne face cu totul trândavi la cele duhovniceşti, prin grija de multe şi iubirea de stăpânire. Acest lucru avându-1 în vedere dumnezeieştii Părinţi, au rânduit ca, în vremea Sfântului şi Marelui Post,, să fie pusă în toate bisericile dreptmăritoare rugăciunea Sfântului Efrem Şirul care, printre altele, zice: “Iar duhul trândăviei, al grijii de multe şi al iubirii de stăpânire nu mi-l da mie”.

Cine dintre sfinţii lui Dumnezeu I-au slujit cu leafă? Cine a spus vreodată: dacă nu primesc atâta pe lună, nu mai fac ascultare, sau slujba cuvenită? Vai de noi! Vrea Hristos să ne dea Raiul pentru veşnicie, iar o floare din rai -după cum i-a descoperit îngerul Domnului Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos – este mai scumpă decât toate avuţiile acestei lumi văzute, iar noi stăm să ne târguim, când este vorba de mântuirea noastră şi de negrăita fericire a vieţii veşnice.

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ