Prefacere

0
33

Am cerşit un timp lumină
Pe la uşi străine,
Neştiind că luna plină-i 
Prinsă toată-n mine.

La răspântiile vieţii
Stăm cu mâna-ntinsă
Şi mă miluiau drumeţii
Cu lumină stinsă.

Când şi când, câte-o scânteie
De-un nebun zvârlită
Îmi părea Cale lactee,
Mie dăruită.

Şi treceam aşa prin viaţă,
Miluit de lume,
Ca şi ea cătând prin ceaţă,
Nu ştiu ce anume.

Dar odată, pe-nserate,
Obosit de vise,
Am găsit la lume toate
Porţile închise.

Şi rămas în noapte-afară
Fără lumânare,
Am privit aşa-ntr-o doară-n
Mine ca în zare.

Şi am tresărit deodată,
Căci văzui că-n mine
Bezna-i ciuruită toată
Şi mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte
Cu înfrigurare
Şi-n străfundurile-mi moarte
S-a iscat cântare.

Iar prin rana-mi sângerândă,
Ca printr-o spărtură,
A ţâşnit o rază blândă
De lumină pură,

Ce-nvelindu-mă în toate,
Mătăsoasă, moale,
A dat vieţii mele plate
Sensuri verticale.

De atunci fară-ncetare
Luminez întruna,
Nu fălos ca mândrul soare,
Ci sfios ca luna.

Iar când mâlul se adună
Şi-mi astupă vrana,
Mă sleiesc ca pe-o fântână,
Adâncindu-mi rana.

“Peisaj lăuntric”, Demostene Andronescu. Editura Fundaţiei Sfinţii închisorilor, 2014