Pr. Sofian Boghiu – Rugul Aprins și temnița

0
160

Sofian BoghiuPentru Mănăstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârşitul războiului al doilea mondial şi ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată ţara românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revoluţia din luna Decembrie 1989.

În aceşti ani grei, în obştea de la Mănăstirea Antim, în număr de circa 40 de călugări şi fraţi, din care o parte studenţi la diferite facultăţi din Bucureşti, iar altă parte lucrători la Atelierele de obiecte bisericeşti, cu sediul în această mănăstire, noi cei de aici, am avut parte şi de ceva mângâieri şi anume: în această perioadă s-au refăcut cele două turle mari de la biserica mare a mănăstirii, înlocuindu-se cele vechi din paiantă, cu cele actuale din beton armat şi cărămidă şi s-a spălat şi restaurat pictura interioară a bisericii. Aceasta pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, şi umila noastră preocupare de atunci: Rugăciunea lui Iisus, în cadrul căreia a apărut Rugul Aprins, expresie biblică, din Exod 3, 2-5.

Rugul aprins, care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare aparţine părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, iniţiatorul Rugului Aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud.

În anii 1945-1948, în sala bibliotecii mănăstirii Antim s-au ţinut o serie de conferinţe legate de acest subiect.

Între conferenţiari se numărau mai multe personalităţi proeminente din viţă cultural-religioasa de atunci, între care părintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, părintele arhim. Benedict Ghiuş, părintele arhim. Vasile Vasilachi, stareţul de atunci al Mănăstirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu.

Conferinţele aveau caracter teologic, cu referire la rugăciune în general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus şi practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părinţii pustiei, părinţii filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, începând din secolul al XlV-lea, isihasmul şi mănăstirile din epoca sfântului Nicodim cel sfinţit de la Tismana, stareţul Vasile de la Poiana Mărului, sfântul Paisie Velicicovschi, paisianismul, stareţul Gheorghe de la Cernica şi practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă.

Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii mănăstirii Antim, în prezenţa multor credincioşi, între care mulţi studenţi de la diferite facultăţi. După conferinţă, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau alţii, bine informaţi, din sală. Sub forma aceasta se fixa în mintea auditorilor, subiectul conferinţei.

Paralel cu aceste conferinţe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie şi Utrenie şi tălmăcirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentată Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea viziunea iconografică a Liturghiei, joia prezentarea mistică a Liturghiei.

Cu toată schela care era în biserică şi în exterior, pentru construcţia actualelor turle, cu tot ateismul şi duşmănia care se propaga în Capitală şi în ţară, verbal şi în presă, cu toată sărăcia şi foamea care se întindea pe toate plaiurile ţării, totuşi biserica era plină de închinători şi ascultători, care primeau cu înţelegere şi evlavie tălmăcirile care se făceau pentru slujbele amintite mai sus.

În această vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apărut ca musafir la mănăstirea Antim, preotul celibatar Ioan Kulâghin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiaţi din Rusia, cu armatele germane în retragere şi găzduit la mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea patriarhului de atunci, Nicodim.

Părintele Ioan, în vârstă de circa 60 de ani pe atunci, aflând de mănăstirea Antim venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sfânta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar după Vecernia de după-amiază, lua şi el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tălmaci din rusă în romană pe un tânăr basarabean, Leonte, care cunoştea bine şi romana şi rusa, şi cu ajutorul lui înţelegeam bine ce ne spunea părintele Ioan.

În aparenţă un om obişnuit, blond, cu ochii albaştri, cu barba mică şi rară, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicodim al Rostovului, era un rugător autentic al Rugăciunii lui Iisus şi un foarte bun cunoscător al Sfinţilor Părinţi, un fel de Părintele Cleopa de la noi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la mănăstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul revoluţiei din 1917, după ce bătrânii de la Optina au fost lichidaţi, tineretul, între care şi fratele Ioan de atunci, au fost arestaţi şi duşi pe la munci socialiste forţate iar mai târziu întemniţaţi. Povestea frumos şi emoţionant o mulţime de întâmplări din viaţa lui şi din viaţa compatrioţilor săi.

Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevărat neîncetat. De mulţi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, şi se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga.

O ştiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la mănăstirea Antim, îl găzduiam în chilie la mine şi-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunoştinţe despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mănăstiri ci şi în viaţa multor credincioşi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care părintele Ioan o cunoştea bine.

În ianuarie 1947 a fost arestat de la mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leonte. Părintele Ioan a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi întemniţat la Odesa, iar fratele Leonte deportat în Siberia, de unde ne-a trimis o carte poştală care încheia cu Rugăciunea lui Iisus.

Convorbirile din cadrul Rugului Aprins au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai mulţi ani. O bună parte din personalul slujitor de la mănăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la mănăstirea Neamţu, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ în numele Rugului Aprins.

Între timp, primeam ştiri triste despre suferinţele deţinuţilor de la Canalul Dunare-Marea Neagră şi despre atrocităţile tineretului studenţesc întemniţat la Piteşti.

N-a trecut prea mult, până în iunie 1958 când am fost arestaţi şi noi, care activasem în cadrul Rugului Aprins. Mă aflam atunci la mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, pe schelă, cu un grup de ucenici călugări şi fraţi, pictând în frescă biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu părintele Felix Dubneac, membru şi el al Rugului Aprins.

Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram şaisprezece deţinuţi, făcând parte din „organizaţia Rugului Aprins”.

Între noi şi cu noi, era părintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, iniţiatorul aşa zisei „organizaţii”, părintele arhim. Benedict Ghiuş, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban student la litere, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenţi la diferite facultăţi din Capitală, arhimandriţii şi fraţii Vasile şi Haralambie Vasilachi au fost cu alt grup întemniţaţi la Gherla.

După procesul de la Tribunalul Militar ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoare de la Aiud.

Din literatura publicată după Revoluţia din 1989, asupra vieţii din închisorile comuniste cititorii au aflat multe din suferinţele celor întemniţaţi, dar una este să citeşti despre suferinţă şi alta este să o trăieşti.

Astfel, lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulţi, între care bătrâni şi bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare îşi făcea necesităţile mari şi mici, cu aerul infect cu miros de closet, cu becul aprins zi şi noapte şi mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucrezi? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse, ca să afle câte o ştire sosită dinafară, de la cei de curând intraţi în penitenciar. Alţii, dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi cu un beţişor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărţi, fără ziare şi fără hârtie de scris, totuşi, cu ajutorul alfabetului Morse şi scrisul pe talpa bocancului, unii învăţau pe de rost cuvânt cu cuvânt Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales Epistola Sfântului Iacob.

Mâncarea puţină, slabă şi mizerabilă, lipsa de aer, nemişcarea, făcuse din bieţii deţinuţi nişte fiinţe albe-albăstrui, ca nişte stafii, slăbiţi pe dinafară dar tari pe dinăuntru cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului unde, totuşi, mulţi şi-au încheiat viaţa aceasta pământească, între care şi părintele Daniil, iniţiatorul Rugului Aprins, care de multe ori a fost pus în lanţuri, în cei 25 de ani de temniţă grea.

După patru ani de viaţă de celulă, într-o bună zi, culeşi de prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare şi încuiaţi pe dinafară, am fost transportaţi la colonia Salcia din Bălţile Brailei. S-au mai încărcat şi alte dube. Am ajuns la Salcia în plină câmpie. O baracă lungă, cu paturi suprapuse, într-o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colţuri cu soldaţi înarmaţi. Eram mulţi. Mai târziu am aflat că eram o mie de deţinuţi. Dintre noi o sută eram preoţi. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul Aprins era părintele Bendeict Ghiuş, părintele Roman Braga şi eu, care scriu acestea. Ceilalţi vinovaţi erau duşi prin alte colonii, la muncile de primăvară.

A doua zi dimineaţă, încolonaţi câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prăşit porumbul, într-un mare lan de porumb, păziţi de miliţieni. Slăbiţi cum eram, abia mişcam sapa. Când eram la celule n-aveam voie să lucrăm nimic. Aici muncă forţată. N-aveam voie să ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapă ca de obicei. Trebuia să prăşim mereu. N-aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu te mai ajutau puterile sau neputinţele. Miliţienii, în jurul nostru, ca nişte foşti vătafi boiereşti, aveau această grijă, să lucrăm în silă. La prânz masa era mai bună şi mai îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa şi puţină odihnă, iarăşi la sapă. Seara, încolonaţi câte cinci, făceam calea întoarsă la dormitor.

În baraca lungă şi largă, cu paturi suprapuse pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, în timpul nopţii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din noi aer curat.

Aşa ne treceau zilele săptămânii.

Duminica nu lucrăm. Era zi de odihnă. Sub aceeaşi pază a soldaţilor înarmaţi, de la cele patru colţuri ale curţii cu gard ghimpat, deţinuţii umpleau curtea în grupuri de câte cinci-șase-zece persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se ţineau un fel de predici ori cuvinte de folos şi de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca nişte mici bisericuţe cu preoţi şi enoriaşi.

Între timp aveau loc faimoasele percheziţii. O droaie de miliţieni goleau dormitorul şi în timp ce toţi deţinuţii erau scoşi afară, în curte, erau controlate toate păturile, saltelele şi micile boccele ale deţinuţilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totuşi deţinuţii intrau în panică.

Am lucrat pe rând la toate muncile agricole şi la reparaţia digului din apropiere. Acelaşi regim de muncă forţată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciunțită.

De la o vreme, au început să apară şi anumite cărţi şi ziare în colonie; în serile după ce veneam de la muncă şi în răgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să citim. Dar citeam.

Trecuseră mai bine de doi ani de când ne aflam, muncind şi vara şi iarna în această câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriaşă a cerului.

Aici, ca şi în viaţa de celulă, afară de ochii necruţători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de duşmănie, ne veghea zi şi noapte Ochiul cel atoatevăzător şi inima plină de bunătate a Părintelui Ceresc. De la El ne venea răbdarea şi pacea, care ne-a însoţit de-a lungul celor mai bine de şase ani de închisoare. Plecăm acasă, la mănăstire, în iulie 1964.

”Vestitorul Ortodoxiei”, Părintele  Sofian Boghiu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ