Povestea fulgului de zăpadă

0
1323

Era odată, tare de mult, o fetiță care se numea Roua. Roua se născuse în casa unui om bun și harnic. Părinții o iubeau ca pe lumina ochilor. Ziua și noaptea se gândeau numai la fericirea copilei lor.

Mama îi țesea rochițe din culorile florilor, iar tata îi făcea coronițe de pus în păr din cele mai frumoase pietricele găsite în râul ce curgea în fundul grădiniței.

fulgRoua era tot atât de bună pe cât era de frumoasă. Avea doi ochi ca două scântei, limpezi și plini de bunătate. Privirile ei blânde alinau cea mai mare durere. Părul ei, n val mătăsos, moale și strălucitor, atingea pământul în mers. Mâinile ei  erau așa de îndemânatice, că ce lucru luau,  îl și  terminau, dar nu oricum, ci frumos și bine. Într-un cuvânt, toți erau așa de fericiți, că pereche în lume nu aveau. Părinții nu-și mai găseau loc de așa mare bucurie ce dăduse peste ei.

Cum uneori, însă, zilele senine sunt umbrite de nori, tot așa și în sufletul părinților fetei era o umbră ce le întuneca fericirea. Mama, de câte ori își aducea aminte, și își aducea destul de des, se ascundea în cea mai întunecată cameră și plângea, și plângea până se liniștea. Astfel, zilele, treceau, Roua creștea, se făcea tot mai frumoasă, dar și durerea din sufletul părinților creștea.

Mama avea mare grijă de fetiță. O urmărea pas cu pas și niciodată nu o lăsa să iasă afară în plin soare. Ea o scotea pe fata la plimbare numai seara.

În grădina care era plină de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea în serile cu lună plină și își privea chipul frumos în oglinda apei. Acolo vedea ea că ochii ei străluceau ca două pietre scumpe, că părul ei era un văl înspumat de mătase.

Când nu era lună, licuricii își aprindeau felinarele și se înșirau pe malul apei ca să facă lumină în calea fetei.

fulg2Uneori, obosită de atâta alergat, se oprea cu mama ei sub un pom și asculta susurul râului, piuitul păsărelelor care se pregăteu de somn, foșnetul frunzelor, șoaptelor vântului cald de vară care îi mângâiau obrajii înfierbântați de atâta zburdat și se desfăta în parfumul florilor car-i erau atât de dragi. Fiecare floarea era scocotită o ființă de Roua căreia avea să-i spună ceva. Tuturora le șoptea ușor noapte bună, mângâindu-le cu degetele ei subțiri și moi când pleca să se culce.

Această fericire și mulțumire nu dură mult. Venind într-o zi la ea prietenele ei, una mai vorbăreață o întrebă de ce nu iese și ea afară, iar alta de ce nu vine și ea ăn vizătă la ele. Roua ridică cei doi ochi limpezi spre fete și nu răspunse. După plecarea lor, alerga la mama ei, spunându-i ” Mamă, mamă de ce nu merg și eu niciodată ziua afară la joc?”

– Copila mea, copila mea! strigă mama înspăimântată și o îmbrășișă pe fată ca și cum ar fi apărat-o de primejdie. După un timp, mama îi spuse: ” În clipa în care te va atinge soarele, noi te vom pierde, așa a vrut zâna cea rea.” De atunci, neliniștea mamei a crescut și în curând se îmbolnăvi. Roua o îngriji cu dragoste, asigurând-o, asigurând-o că e destulde mare ca să înțeleagă primejdia ce o aștepta.

fulg3În curând mama s-a făcut bine și și-a început iar munca de toate zilele. Într-o zi, venind de la lucru, ea adusese un voal de mătase subțire ca pânza de păianjen, alb și sclipitor, pentru a-i face o rochie.

Când rochia a fost gata, Roua s-a așezat în fața oglinzii și s-a îmbrăcat. Era atât de frumoasă în seara aceea, că licuricii alergau de colo până colo prin grădină, să vestească toate cântătoarele, gângăniile, florile, frunzele, vântul că Roua este mai frumoasă ca oricând și să poftească toți s-o vadă.

Și, într-adevăr, privindu-se în undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire, băgă mâna în apă s-o tulbure, să vadă dacă nu e vreo nălucire. Nu, cu adevărat era ea.

Mama fetei pleca zilnic la lucru și Roua rămânea cu gospodăria acasă. Când pleca nu uita să îi spună: ” Ai grijă de casă și mai ales de tine!” Roua zâmbea, o îmbrățișa, o săruta  și mama pleca liniștită.

Într-una din zile, după ce Roua termină toată treaba, luă rochia cea frumoasă și se îmbrăcă. Se privi în oglindă. Era încântată. Ce-ar fi să mă duc la prietenele mele, să le arăt ce rochie frumoasă am? Și se îndreptă spre ușă, dar … își aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se întoarse și începu să danseze prin cameră. Învârtindu-se, atinse perdeua care îi dezvălui minunile de afară. Privi fereastra. Soarele arzător arunca raze de aur care învăluiau tot pământul. Păsărelele ciripeau, zburdând de ici-colo, cântând cântece de bucurie către soare. Florile cu rochițele lor de  care mai de care mai frumoase, își ridicau căpșorul, plinede fericire, înspre el. Fluturașii, în hainele lor de sărbătoare, treceau pe la fiecare floare, îi spuneau ceva și plecau la alta,  apoi  la alta și  tot așa mereu.

Ce bine trebuie să fie afară, gândi Roua. Cum aș vrea să fiu și eu în soare, să mă bucur cu toate viețuitoarele!

Duse mâna la cap, își mângâie fruntea încălzită de tot ce văzuse și dădu să meargă la ușă.

”Nu, nu, nu trebuie!” și se întoarse.

Trecu ziua, veni mama, merseră în grădină și se culcară.

A doua zi, în capul fetei se înfiripă gândul să iasă afară așa de tare, că nu o mai slăbea. Își luă rochia cea minunată. Se privi în oglingă, însă bucuria nu-i mai fu atât de mare. Se duse la fereastră plictisită. Același tablou. De câteva ori se îndreptă spre ușă și se întoarse. Trecu și ziua aceasta cu bine.

Veni a treia zi. Roua își puse rochia, se privi în oglindă, vru să danseze, să cânte. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gândul de a ieși la soare.

”Și ce-o să fie dacă ies?” gândi ea? – apoi cu glas tare – ” Mă duc doar în prag, mai departe, nu” se mai suci, se mai învârti, privi la fereastră. Fluturii zburau de colo până colo, parcă ziceau ” Vino, vino!”

Își lua inima în dinți și se duse spre ușă. O deschise. Vai, ce încântare! Căldura îi învăluia trupul. Ce bine se simțea acum. Nu o durea nimic, nu se simțea rău. Ieși în curte. Începu să alerge, să cânte, să mângâie florile, să prindă un fluture.

Obrajii i se rumeniră, ochii îi străluceau mai tare. Dar părul, părul era numai fire de aur în care sclipeau pietre scumpe.

Fericirea era nemăsurată. Roua se simțea mai ușoară, parcă plutea. Râdea, se învârtea, nu mai avea astâmpăr. Deodată, vrând să se oprească în loc să se odihnească, simți că nu poate atinge pământul. Bucuria îi fu mai mare. Se lăsă în voia vântului și simți cum se urcă tot mai sus, tot mai sus.

– Ajung la soare, ajung la soare! cât am dorit și eu să fiu lângă el. Ce frumos e!

Privi în jos. Ce frumos se vedeau casele, grădinile, pământul! Se gândi: ” Cum de n-am ieșit până acum afară? Toate au fost numai niște născociri. Cum o să-i povestesc mamei tot ce am văzut!”

În acest timp, Roua era tot mai ușoară și se urca tot mai sus. Părul ei despletit îi învăluia tot corpul și rochița ei umflată de vânt o ajuta să urce tot mai repede, tot mai sus și mai sus. Urcând așa, Roua simți că îi este frig. Se ghemui, dar frigul era tot mai mare. Simțea că se îngreunează, de parcă i-ar fi atârnat ceva de picioare. Se uită împrejur și văzu că ajunsese într-un palat plin cu apă și în ce parte voia să pună piciorul sau să întindă mâna, dădea numai de apă. Era palatul lui Nor Cenușiu. Nici n-avu timp să se dumirească, că se și deschise o ușă și prin ea năvăliră o sumedenie de copii, care mai mari, care mai mici și fiecare avea câte un nume: Nor Alb, Nor Pufușor, Norișor Cenușiu, Noruleț Albăstrui.

Se înghesuiau așa de tare, încât s-au amestecat unii cu alții că nu-i mai cunoșteai.

Roua abia  își găsise un loc să stea. N-au intrat bine cu toții, că ușa se trânti și apăru Nor Cenușiu, tunând și fulgerând. cu glas ca din butoi sau ca și cum ar fi bătut în tobă, le spuse să meargă fiecare să strângă cât mai multe picături de apă, că pe pământ trebuie ploaie.

Nor Pufușor, spuse el, a și găsit o picătură care era lângă el, arătând-o pe Roua. Fetița începu să strige că nu rămâne la ei, că se duce la soare. Dar striga degeaba. Nimeni nu o asculta. Și cu toții se îngrămădeau la ușă, care mai de care să iasă mai repede afară. Acolo s-au întâlnit cu Bate Vânt, care i-a luat pe aripile lui și a început să-i ridice pe toți. Rouăii se lumină fața de un zâmbet. Tot va ajunge la soare. deodată, norii se împrăștiau care încotro și Roua rămase în barba lui Bate Vânt, care îi spuse: ”  Prinde-te cu mâinile de barba mea și ține-te bine, că te duc eu la soare.” și au zburat ei așa până ce l-au întâlnit în cale pe Vâjâie-Vânt care o căuta pe fată. El auzise de la Nor Cenușiu, în văzduh, undeva e o fetiță și cum Ger Năprasnic avea nevoie de cineva care să-i aprindă ppa și să-i scuture pletele de brumă, fetița aceasta era tocmai ce-i trebuia.

fulg4Și așa Văjâie-Vânt veni în căutarea ei, ca să-i mai intre în voie moșului care era tare supărat, mai ales în ziua aceea, căci o rază de soare  se stecurase ștengăreste prin fereastră și  îi topise un fir de gheață din mustață. Așa că Vâjâie-Vânt, dând peste cei doi călători, o înșfăcă pe fată și plecă cu ea. Bate-Vânt nici n-avu timp să-și dea seama ce se întâmplase. Roua începu să plângă. Își dădea seama că acum merge la rău și chiar așa era. Ajunseseră la porțile palatului de gheață, unde locuia Ger Năpraznic.

Vâjâie- Vânt bătu la poartă cu un ciocan de gheață. Poarta sedeschide, iar când intrară, la ușa palatului văzură doi oameni de zăpadă nemișcați, care făceau de strajă.

Palatul era foarte mare, înalt, făcut numai de gheață și era așa de rece, că-ți îngheța suflarea. Vâjâie- Vânt suflă și în fața lor se deschise printre bolovanii de gheață o potecuță, pe unde trecură cei doi călători, suflând din greu. Au mers ei așa o bună bucată de vreme și au ajuns în odaia în care de afla Ger Năpraznic. El ședea pe un scaun înalt de gheață. Era învelit cu o pătură de zăpadă, iar în gură avea o pipă de gheață și când pufăia, ieșea din ea o pulbere ce se lipea pe unde nimerea. Asta era bruma.

Cum o văzu pe Roua, o trimise să ia pieptenele din lada ce se afla într-un colț al camerei și să-l pieptene, că de mult nu-ți mai schuturase bruma din păr. Roua – tremurând de frig – se apropie de ladă, o deschise și scoase, spre mirarea ei, un pieptene făcut din țurțuri. Începu să-l pieptene și să plângă de frig ce era.

Ger Năpraznic simți o lacrimă caldă pe frunte. Se încruntă și zise: ” Nu-i de ajuns că mi-a topit raza de soare un fir de mustață, tu vrei să mă topești cu totul? Ai grijă, un fir de păr de-mi va lipsi, e vai de tine!”

Roua suspină și încercă să-și oprească lacrimile, dar dorul de mamă, de casă, de grădină, de râuleț în care își oglindea altădată  mândrul chip, o îndemna la plâns. Și plângea fără orpire. Ger Năpraznic, ca să scape de lacrimile ei,  le prefăcea pe loc în pufușor de brumă, care din cauza răsuflării lui, se învolbura prin cameră și se lipea de ochi, pe față, pe gât și te îngheța.

Atunci, Roua deschise geamul. Bruma ieși afară și cu grabă mare, dusă de vânturi, alerga în jos cât mai aproape de pământ. Roua privea după ea și dorul de casă, îi topea inima. Ea slăbea din zi în zi tot mai tare și se simțea tare, tare ușoară. Se gândi ce-ar fi dacă o dată cu bruma de gheață ar sări și ea pe fereastră și așa și făcu.

Ger Năpraznic simți că nu mai e pieptănat, lovi cu pumnul într-un clopot de gheață care zgudui tot palatul și îndată se înfățișă înainte-i Vâjâie-Vânt.

”Aleargă iute după fata aceea! De n-o poți prinde, suflă cât poți și prefă-o în fulg de zăpadă!”

Vâjâie-Vânt ieși val-vârtej pe ușă, cu barba în vânt, cu toiagul de gheață în mână și cu mantaua fluturând. Aleargă ce aleargă, dar băgă de seamă că Roua se depărtă tot mai tare. Atunci începu să sufle, Roua simți că-i îngheață spatele, apoi mâinile, picioarele, capul și încet, încet simți c-o cuprinde un somn odihnitor. Când să închidă ochii, ea se mai uită o dată spre pâmânt, să vadă ce-i era mai drag. Și, spre marea ei bucurie, i se înfățișă tot ce se iubise ea mai mult – casa, curtea, grădina, însă florile nu mai erau, păsărelele plecaserăde mult, fluturii se ascunseseră, merele, perele, strugurii nu mai erau. În grădini și vii, pomii erau goi. Pământul era pustiu. Trecuse multă vreme de când plecase Roua, totuși ea a recunoscut locurile dragi.

” N-am să te las moșule să îngheți pământul, n-am să te las”, gândi ea. Își prinse rochița înspumată cu mâinile tremurânde și  întizând-o se lăsă ușor în jos, apărând pământul de furia gerului năpraznic.

fulg5Și așa fiecare fir de țesătura minunatei rochițe se prefăcu în câte un firișor sclipitor de zăpadă care acoperi pământul să-l încălzească, să ocrotească semințele care dormeau somnul lung de iarnă, așteptând primăvara să încolțească, să înveselească și să îmbogățească  pământul cu rod îndelungat.

De priviți cu atenție fiecare fulgușor de zăpadă, în el veți vedea ochii strălucitori ai Rouăi, care zâmbesc cu drag tuturor copiilor și-i îmbie la joc.

Trenca Banciu, ”Povești, Povestiri, Basme și Legende. Antologie pentru preșcolari și școlari”

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ