Poveste de Crăciun

0
55

Pe poteca din inima pădurii un năpârstoc cu cușmă de oaie brumărie pășește voinicește. Omătul proaspăt scârțâie sub tălpile cizmulițelor noi, aduse în dar  în urmă cu doar două săptămâni de Moș Nicolae. Bondocul s-a sculat dis-de-dimineață, s-a îmbrăcat în grabă, a luat de după ușă toporișca bunicului și a rupt-o la fugă, în sus, pe deal, spre pădure.poveste– Hei, Ionuț! Iar o tulești pe nemâncate! A strigat în urma lui bunica. Când o să îți intre odată în cap că omul sănătos își începe ziua de abia după ce prinde puteri de la o cana zdravănă de lapte?!

– O beau la întoarce, bunico! Nu te supăra, mă grăbesc. Mă reped până la Poiana Ursului. Într-un ceas sunt înapoi! Am treabă, a răspuns din mers copilul.

– Ia te uită la el, are treabă! A bombănit bătrâna. Ce treabă? Că doar a luat vacanță.. și cu toporul ăla ce-i? Nu care cumva să îl prăpădești, că te bumbăcește bunelul…

– Nici o grijă, bunico! Când mă întorc te ajut să frămânți cozonacii! a mai strigat Ionuț, cu mâinile pâlnie la gură, și s-a afundat sub bolta cetinilor aurite de primele raze ale soarelui palid de iarnă.

Gerul pișcă strașnic, dar încotoșmănat în cojocelul lui, piciul nici că-l simte. Diseară este Ajunul Crăciunului și sufletul lui de copil se bucură de pe acum. De-abia așteaptă să își isprăvească treaba, și să se întoarcă degramă acasă, unde de câteva zile încoace miroase îmbietor a cârnați proaspeți și a sărmăluțe, a scorțișoară și a miere…  de cum or să apară umbrele amurgului, o să punp pe umăr trăistuța din păr de capră și o să iasă la colindat, iar de mâine o să ia și Steaua pe care o săptămână încheiată s-a trudit să și-o meșterească din scândurele geluite de brad, din carton și poleială. Tii, ce strașnic o să mai fie! Doamna învățătoare l-a învățat câteva colinde tare frumoase. Ce-i drept l-a repetiții  s-a cam chinuit, săraca de ea…

– Păcatele mele, zbierați mai rău ca măgarii lui Moș  Pipă, se văitase biata femeie. Colindele trebuie să sune gingaș, ca o muzică îngerească, prin ele duceți bucurie în casele oamenilor, vestind nașterea Mântuitorului. Ia să vă aud! Unu, doi, trei:

Astăzi s-a născut Hristos,

Mesia, chip luminos,

Lăudați și cântați

Și vă bucurați!

Înaintând pe cărarea șerpuită, Ionuț murmură vesel. Deodată tresare. O veveriță roșcată îi taie calea, se ridică o clipă pe lăbuțele de dinapoi, își ciulește urechiușele ascuțite și caraghioase cu un smoc de păr în vârf, își umflă coada stufoasă și îl privește țintă cu ochișorii ca două mărgeluțe negre. Ionuț dă să facă un pas spre ea. Ca o săgeată, veverița țâșnește spre trunchiul unui brad și se cațără cu iuțeală de flacără, până în vârf, scuturâd neaua de pe crengi.

poveste 1– Phii, ce m-a speriat, zănateca! Bine că n-a fost o fiară. Urșii dorm la vremea asta, dar mistreții joacă țonțoroiul. Dacă îmi iese vreo unul în cale, mă culc la pământ și fac pe mortu-n păpușoi, cum m-a învățat bunelul. Uf, departe mai e și poiana, dar n-am ce face. I-am promis lui Moș Pipă, că-i duc găteje pentru foc, trebuie să mă țin de cuvînt. E așa de bătrân și de singur… cum să nu-l ajut?

Cu o seară înainte, repetase cu copii din sat colindele. Ajunși la strofa:

E sărbătoare și e joc

În casa ta acum,

Dar sunt și case fără foc

Și mâine e Crăciun, se gândise cu inima strânsă la Moș Pipă, tâmplarul pee care reumatismul nu îl mai lăsa să își folosească mainile și îl silea să trăiască din cărăușie, bătând din zori și până-n noapte ulițele cu un cărucior tras de blândul Ciuș-Măgăruș. De cum dădea, însă zăpada, cărăușia nu mai mergea și Moș Pipă se închidea în căscioara lui, ca urșii în bârlog. Morfolindu-și  pipa noduroasă, își trecea vremea născocind basme pentru copiii care se abăteau din timp în timp pe la el cu câte ceve de-ale  gurii. Moș Pipă primea bucuros pomana, binecuvântându-le părinții pentru sufletul lor milostiv.

-Un bine cât de mic făcut pe lumea asta îți înalță scară de aur spre Cer, așa să știți, dragii mei, le spunea el cu un oftat. Să fii sărac nu e o rușine. Dară-mi-te când esți bătrân și singur ca mine, ba încă te-au mai lăsat și puterile… Rușine este să ai de toate și să nu te înduri să dai din prea-plinul tău celor mai necăjiți decât tine.

Ultima dată când îi trecuse pragul, cu un săculeț de mălai dat de bunelul, Ionuț băgase de seamă că în tinda lui Moș Pipă nu se mai aflau decât două trei găteje.

– Ehei, tare bine mi-ar prinde niscaiva uscături din Poiana Ursului,dragul taichii, da’ cine să mi le care de acolo? Suspinase bătrânul.

– Lasă, Moș Pipă, îți aduc eu, promisese Ionuț. Ajuns în poiană, băiatul începe să taie cu sârg lăstărișul uscat. Crenguțele mai subțiri le frânge cu genunchiul, pe cele mai grosuțe le retează cu toporișca. După ce le chitește frumos într-o grămăjoară, le leagă zdravăn cu o frânghie scoasă din sân și, opintindu-se zdravăn, și le aburcă în spate. Cocoșat sub povara prea grea pentru firavele-i puteri, de-abia suflă.

– M-am lăcomit, am luat prea multe deodată și acum am sporul melcului… dacă o țin tot așa, mă prinde Ajunul pe drum. Ce-ar fi să o iau pe scurtătură? Chibzuiește Ionuț. Mă așez pe crengi ca pe o săniuță și îmi dai drumu la vale.

Zis și făcut. Părăsind drumul batătorit, băiatul încalecă pe legătura de găteje și lăsându-se pe spate, începe să lunece în jos, printre copaci. Uneori crusta de gheață se rupe și copilul se afundă până la gât în zăpada pufoasă. Încă puțin și va ajunge la liziera pădurii, de acolo pâna la poarta casei lui e o joacă. Chiuind, Ionuț, dă bice unor cai închipuiți și pornește iar la vale.

Buf! Cerul și zăpada se învălmășesc deasupra lui. Năucit de izbitură, duce mâna la fruntea pe care simte cum crește cu toată viteza un cucui strașnic…

Durerea mare însă-i alta: scurtătura l-a azvârlit pe fundul unei capcane pentru fiare, săpată acolo de cine știe ce braconier. Oricât s-ar căzni, singur nu are cum ieși se acolo.

– Ce mă fac? Scâncește Ionuț. Cine mă scoate de aici? Ajutor! Începe el să strige din răsputeri. Cine să mă audă? Pădurea e pustie… deocamdată n-am alta de făcut decât să aștept. Bunica știe că am urcat în Poiana Ursului. Ehei, câtă dreptate are când mă îndeamnă să îi spun întotdeauna unde mă duc și cât stau, ca la o adică să mă poată găsi…dac-o să vadă că întârzii, o să trimită degrabă pe cineva după mine. Numai de s-ar porni vreun viscol care să șteargă urmele…Brrr, friguleț mai este când stai pe loc, ia să joc eu oleacă să mă încălzesc.

poveste 2Învârtindu-se ca un titirez, Ionuț cântă cu foc ca șă își facă curaj. De la o vreme, ostenit, se așează pe vreascurile care în cadere s-au risipit pe fundul gropii. Știe că nu trebuie să adoarmă, dar nu are putere să se împotrivească toropelii care îl cuprinde. Închide ochii. Ce ciudat! Începe să îi fie din ce în ce mai cald.

În fața lui se înalță un brad încărcat cu beteală și globuri, cu lumânări de ceară multicolore și beculețe clipind feeric. Sub crengile bradului, dintr-un sac cu jucării, un măgăruș de pluș cu urechile date pe spate îl privește cu ochi catifetați.

Copilul întinde mâna, îi mângâie botul fierbinte și umed, îl scarpină între urechi. Măgărușul se apropie de Ionuț și îl învăluie cu răsuflarea lui firbinte. Limba lui aspră îi dezmorțește obrazul înghețat. Ionuț deschide ochii, în fața lui se află credinciosul său câine ciobănesc, care îl linge de zor pe nas. De undeva, de deasupra, se aude dojenitor glasul bunelului:

– Drumul cel mai scurt e drumul drept. Cum te abați de la el cum dai de bucluc! De nu era câinele, nu te mai găseam o mie de ani…Hai apucă frânghia și cațără-te. Ridicându-și privirea spre bunelul, copilul zâmbește fericit. Peste piscurile brazilor, în înaltul cerului, parcă prinde a licări o stea. de abia așteaptă să ajungă la Moș Pipă și să îi spună o poveste … o poveste de Crăciun.

„Noapte de Crăciun”, Manuela Cernat

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ