Pocăinţa – întâlnire şi iertare

0
146

iertareDesăvârşirea omului credincios în Hristos nu se poate dobândi decât prin participarea la viaţa lui divino-umană, de aceea se cade să urcăm şi noi puţin către Cel ce se pogoară în noi. Aceasta înseamnă să legăm simţurile cele din afară, să adunăm mintea în ea însăşi şi să ne concentrăm în mâna lui Dumnezeu toată viaţa noastră. Numai desprins de legăturile naturale pătimaşe şi statornicite în Dumnezeu, micşorezi puterea de a te întoarce înapoi spre rău. Mintea de fapt nu înaintează întru Binele absolut care este Dumnezeu, dacă nu este ajutată de o inimă înnoită prin iubire. La rândul ei, inima, are nevoie de o minte luminată.
Trăirea noastră sub raport duhovnicesc este şi trebuie să fie conştientă, deoarece ea se desfăşoară în lumina harului care aşează sufletul nostru într-o stare de conştienţă. Simţirea tainică a prezenţei harului este o stare, dar şi o condiţie, ea formează mobilul înnoirii sufleteşti şi deci, al mântuirii.
Mântuirea este darul suprem adus de Fiul lui Dumnezeu întrupat la “plinirea vremii” (Gal. 4, 4); un dar pentru că este împlinirea făgăduinţei protoevanghelice că în Hristos şi prin Hristos se va reînnoi chipul lui Dumnezeu în omul căzut, şi că acesta va reveni în legătură harică cu Dumnezeu.
Fiinţa umană se află permanent într-o tensiune către definirea propriei sale identităţi, se situează între anumite limite, între alternative: a împlini voia lui Dumnezeu, ori a nesocoti această voie: “viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.” (Deut. 30, 19). Predispoziţia omului către păcat, proprie firii căzute prin actul iniţial al neascultării adamice îi determină acestuia orientarea sa către ceea ce pare doar formal a fi adevărul, prin lucrarea diavolului, ca exponent exemplar al răului. Acest rău, deşi neintegrat ontologic firii noastre, devine complementar acestei firi: “prin acela prin care toţi am păcătuit” (Rom. 5, 12).
Necesitatea unei permanente reactualizări şi reîmprospătări a relaţiei cu Dumnezeu, realizată prin faptele răscumpărătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, face ca Sfânta Taină a Pocăinţei să fie privită cu toată responsabilitatea. Pocăinţa, ca Taină a Bisericii, este una dintre multele probe ale iubirii şi bunătăţii divine, căci fară ea viaţa noastră ar cunoaşte nenumărate frământări morale şi spirituale fară ieşire.
Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos a făcut posibilă atât naşterea Bisericii, în care are loc încorporarea personală în Hristos, cât şi întemeierea Tainelor prin care Hristos realizează această încorporare a noastră în Biserica Sa. Biserica este locul de acţiune al energiei harului care se revarsă din Hristos.
Permanenţa unirii cu Dumnezeu este, însă, adeseori degradată de păcat, ca factor dizolvant al acestei legături. Denunţarea păcatului împreună cu apelul la pocăinţă şi vestirea iertării, este de altfel o temă fundamentală a Sfintei Scripturi.
Păcatul însă nu există în afara unei atitudini personale şi responsabile de opoziţie faţă de Dumnezeu. De aceea, nici nu există o autentică conştiinţă creştină a păcatului în afara unei credinţe vii în Dumnezeu, şi prin urmare în afara unei relaţii adevărate cu Hristos şi a unei legături durabile cu comunitatea euharistică. În acest context, refacerea legăturii cu Dumnezeu, prin Taina Pocăinţei, implică o atitudine responsabilă a fiecărui credincios faţă de păcatul săvârşit.
Păcatul este o boală şi chiar o moarte a sufletului Din cauza aceasta sufletul intră într-o stare de inconştienţă, neputând să reţină lucrarea harică. Sesizarea experienţelor tainice se pierde din pricina insensibilităţii organelor noastre spirituale, aduse la această criză de păcat. Sentimentul că trăim prin Dumnezeu, conştiinţa că El locuieşte în noi se pierd, în acest fel păcătosul nu simte nici durerile sufletului şi nici nevoia de tămăduire.
Simţirea lucrării harului Sfântului Duh este expresia profundă a alternanţei între durerea păcătuirii şi bucuria sfinţeniei, a trecerii de la moarte la viaţă prin pocăinţă – această doctorie mântuitoare, prin care se şterg păcatele, iar atunci când se şterg păcatele prin lacrimi, sufletul se află sub mângâierea Duhului lui Dumnezeu.
Pocăinţa este numită al “doilea botez” sau “botezul lacrimilor,” este Taina prin care creştinul hotărât să nu mai păcătuiască, primeşte iertarea din partea lui Dumnezeu – Părintele Ceresc şi este reintegrat în comunitatea eclesială din care se înstrăinase, fiind invitat acum la “cina mistică cu ceilalţi creştini”. Cuvântul pocăinţă vine de a cuvântul grecesc “usxavoia” care înseamnă schimbarea minţii şi a inimii, convertire, reorientare a vieţii pe calea Domnului, adică punerea vieţii personale în mâinile lui Dumnezeu.
Mântuitorul îşi începe misiunea Sa rostind cuvintele: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia Cerurilor” (Mt. 4, 17). În Sfânta Scriptură avem relatate evenimente în care Mântuitorul Iisus Hristos nu numai că a iertat păcatele, iertarea şi vindecarea slăbănogului din Capernaum (Mt. 9, 2), iertarea femeii celei păcătoase care a uns cu mir picioarele Domnului (Lc. 7, 47), ci a şi promis această putere Apostolilor Săi zicând: “Adevărat grăiesc vouă. oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18). Iar după învierea Sa din morţi, a suflat asupra apostolilor zicând: “Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In. 20, 22-23). Apostolii, la rândul lor, au vestit necesitatea acestei Taine pentru mântuirea oamenilor: “Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi ca să se şteargă păcatele voastre” (F. Ap. 3, 19), sau: „dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”. (I In. 1, 9). Iertarea dăruită de Dumnezeu pe măsura pocăinţei şi iubirii noastre, iertare care la Dumnezeu înseamnă vindecare, restaurare a făpturii, de fapt este o întâlnire foarte profundă a omului cu Dumnezeu. Această întâlnire aduce nu numai iertarea păcatelor, ci şi actualizarea sau mai clar reactualizarea comuniunii cu Hristos, şi prin El cu întreaga comunitate care este Biserica.

În faţa unei ordini divine, omul este de atâtea ori confruntat cu lumea negativă a păcatului, sub diversele sale ipostaze, începând de la cele mai uşoare şi culminând cu cele mai grele. Cine mai mult sau mai puţin, nu se simte vinovat faţă de o asemenea proliferare a răului, măcar cu intenţia, cu gândul, fie şi pentru o clipă, cu un cuvânt, cu un cuget, o faptă? A-ţi vedea şi a-ţi recunoaşte păcatele este un fapt divin. Iniţiatorul actului de întoarcere este însuşi Hristos Domnul, cel care cheamă mereu şi mereu la Sine: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni” (Mt. 11, 28). În asemenea momente ascultând şi înţelegând chemarea lui Dumnezeu ai sentimentul neliniştitor că nu eşti în ordinea firească a lucrurilor, simţi existenţa şi viaţa goală de sens şi scop. Trezit de har, prin tainicile sale căi: un cuvânt din Sfânta Scriptură, o cântare liturgică, intrarea într-o biserică, atragerea unei icoane, o întâlnire sau o convorbire duhovnicească, o încercare deosebită care îmi pune viaţa mea sau a unei fiinţe cunoscute, iubite, în cumpănă, obligaţia de a răspunde pentru fapte nedemne, şi altele, mă zguduie, îmi răscoleşte adânc trecutul pe fondul de lumină al vieţii în Hristos. Te cuprind mustrări de cuget, remuşcări, ciudă, ruşine, osândă şi te întrebi cum a fost cu putinţă să săvârşesc asemenea faptă? Cum am cedat unei ispite a trufiei, a plăcerii, a mâniei şi am lăsat să apună în mine lumina neapusă a Vieţii în adevăr? „Cum nu m-ai oprit, Doamne? Dar dacă m-ai fi oprit, mi-ai fi păstrat libertatea? Tu nu-mi lepezi libertatea, nu-ţi iei înapoi darul, temeiul fiinţei chiar cu riscul păcatului, iar aceasta pentru că păcatul nu va putea distruge făptura, Tu îi eşti reazemul, Tu cel ce ai învins păcatul, vei învinge răul din ea şi o vei vindeca. Tu ne iubeşti chiar când nu eşti iubit de noi, iar acum căinţa, chinurile conştiinţei sunt deja semnul, începutul trezirii sufletului şi venirea la Hristos Domnul (Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară, In. 6, 37).” Întoarcerea şi revenirea “acasă” are şi un caracter hristologic pentru că “întruparea rămâne fundamentul unirii lui Dumnezeu cu omul” şi “ea face posibilă învierea în Duhul Sfânt,” iar acest aspect al “pocăinţei” este esenţial într-o trăire vie şi înflăcărată a relaţiei de unire cu Hristos. Viaţa întru El înseamnă o neîncetată naştere a noastră în Hristos şi o penetrare a harului în fiinţa noastră spirituală, aceasta implicând un dinamism al desăvârşirii şi al mântuirii în Hristos, o întoarcere permanentă de la păcat şi moarte la înviere şi invers, ceea ce revelează dimensiunea pnevmatologică a mântuirii, pe Duhul Sfânt, Făcătorul de viaţă şi Mântuitorul oamenilor.

Mărturisirea (spovedania), aspect esenţial al Pocăinţei noastre se realizează într-un dialog între preotul duhovnic, fiul duhovnicesc şi Dumnezeu. Ea este o analiză, o cercetare lăuntrică a sufletului, o eliberare a tot ceea ce este distrugător şi o refacere în structura lui autentică. Prin dialog se pune în lumină, în conştiinţa fiului duhovnicesc, absurditatea, nonsensul păcatului, faţă în faţă cu sensul ziditor al vieţii în Hristos, reuşind astfel o transformare, o transfigurare, o mutaţie. Descoperim aici adevăratul sens al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, iar prin iubirea harică anticipăm starea de spiritualizare de după înviere, realizând starea de familiaritate cu Dumnezeu, încă de aici.
Iertarea pe care o dă preotul duhovnic este iertarea lui Hristos, prin harul Duhului Sfânt în Biserica Sa. Sfântul Policarp îndeamnă, în acest sens, să fie drepţi şi binevoitori în judecăţile lor şi gata „a ierta” în acelaşi chip în care şi ei înşişi nădăjduiesc iertarea Domnului.

Credinţa — The Faith Magazine, Vol. LXV – No. 4, October – December 2014, Pr. lect. univ. dr. Gheorghe Şanta

LĂSAȚI UN MESAJ