„Pocăinţa este părăsirea păcatului”

0
37

pocainta

Ieri dimineaţă ne-am întreţinut cu gândul asupra credinţei ca temelie a vieţii duhovniceşti. Am pomenit atunci de un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare, care, referindu-se la cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos despre omul înţelept care şi-a zidit casa pe stâncă, a imaginat o casă duhovnicească, ce de fapt e doar imagine, pentru că în realitate nu are o formă. De fapt, Domnul Hristos a spus că omul cel bun, omul cel înţelept îşi întemeiază casa pe stâncă, şi pentru că-i întemeiată pe stâncă, pentru că e realizată prin împlinirea cuvintelor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu e ameninţată de cădere, ci chiar dacă vin vânturile mari şi chiar dacă vin puhoaie de ape, ea rămâne neclintită.

Spuneam că cel care vrea să întemeieze o casă alege mai întâi pământ potrivit pentru asta, un pământ bun, şi că pământul cel bun este răbdarea. Este răbdarea pentru că cu răbdarea – ştiţi vorba aceea: „Cu răbdarea treci marea” – cu răbdarea străbaţi în toată viaţa duhovnicească, nu în înţelesul că trebuie să rabzi ceva anume, ci în înţelesul că trebuie să faci ceva care îţi cere răbdare.

Apoi, pe pământul răbdării se aşează stânca aceea pe care se zideşte apoi casa, şi stânca este Domnul Hristos, temelia a tot binele. Şi pe stânca, pe piatra Hristos, pe piatra sau pe pietrele apostolilor, pe învăţătura Mântuitorului, pe învăţătura Sfinţilor Apostoli se zideşte casa din cărămizile faptelor bune, din pietrele faptelor bune izvorâte din credinţă, pietrele fiind legate între ele prin lutul smereniei, învăluite fiind deci pietrele faptelor bune cu smerenia, pentru că numai atunci este o faptă bună, când o acoperi cu smerenia; când n-o scoţi în evidenţă, când vrei să fie neştiută, când nu te afirmi prin fapta cea bună pe care o faci. Asta nu înseamnă că nu trebuie să faci o faptă bună atunci când iese la arătare, dacă nu intenţionezi să o scoţi la arătare.

Şi apoi, deasupra se pune acoperişul iubirii, acoperişul dragostei, şi în felul acesta se alcătuieşte casa cea duhovnicească, care în realitate reprezintă stări sufleteşti, adică rezultatul la care ajunge sufletul atunci când are răbdare, când se raportează la Domnul Hristos, când pe temelia care este pusă şi care este Hristos, se aşează cărămizile sau pietrele faptelor izvorâte din credinţă, legate între ele prin smerenie şi acoperite cu iubirea.

E vorba de un rezultat, de o stare sufletească, de o pregătire a omului la aşa măsură încât să se poată prezenta înaintea lui Dumnezeu, la aşa măsură încât să poată fi omul primitor de Dumnezeu. Ştiţi că este un om pe care Biserica ni-1 prezintă ca primitor de Dumnezeu. Cine-i? Dreptul Simeon, cel care L-a primit în braţe pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat; şi Biserica ni-l prezintă nouă ca primitor de Dumnezeu. Asta a fost în istorie, şi asta poate să fie în toate vremurile şi în toate împrejurările, pentru că fiecare creştin trebuie să fie un primitor de Dumnezeu. Primitor de Dumnezeu aşa cum a fost Zaheu, de pildă, care L-a primit pe Domnul Hristos în casa sa, şi în faţa Domnului Hristos şi-a dat seama că el are prea multe de prisos şi a zis către Domnul Hristos că jumătate din averea sa o dă săracilor şi că din cealaltă parte care rămâne, din cealaltă jumătate îi despăgubeşte pe cei pe care i-a nedreptăţit. Asta s-a întâmplat pentru că Zaheu a fost primitor de Dumnezeu şi a fost primitor de Dumnezeu pentru că Domnul Hristos a vrut să fie primit în casa lui. Au mai fost şi alţi primitori de Dumnezeu, care n-au ştiut că-L primesc pe Dumnezeu, primind pe Domnul Hristos, şi anume ne putem gândi la fariseul acela, Simon, care se îndoia de faptul că Domnul Hristos este un ales al lui Dumnezeu, este un prooroc, şi atunci când femeia aceea păcătoasă, de care pomeneşte Sfântul Evanghelist Luca şi despre care putem citi în capitolul 7 din Sfânta Evanghelie de la Luca, atunci când femeia păcătoasă s-a atins de picioarele Domnului Hristos, a turnat mir, i-a udat cu lacrimi, i-a sărutat picioarele Domnului Hristos, fariseul Simon a zis în cugetul lui: „De-ar fi acesta prooroc, ar şti ce fel de femeie este aceasta, că e păcătoasă”. Or Domnul Hristos chiar pentru păcătoşi a venit, Fiul lui Dumnezeu chiar pentru păcătoşi S-a întrupat, nu S-a întrupat pentru drepţi care n-au trebuinţă de pocăinţă (Luca 15, 7). Ştiţi că noi spunem mereu că avem trebuinţă de pocăinţă şi este bine, că de fapt şi avem trebuinţă de pocăinţă, în înţelesul acesta de a părăsi păcatul, dar nu trebuie să fim nişte tânguitori, pentru că pocăinţa înseamnă nădejde, înseamnă siguranţa binelui, înseamnă bucurie, înseamnă conştiinţa că Dumnezeu ne primeşte, că Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut sau, în formularea părintelui Arsenie, că „iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.

Lucrurile acestea nu trebuie să le uităm niciodată, nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu e Tatăl nostru şi că-i mai bun decât părinţii noştri cei pământeşti. Noi nu trebuie să uităm niciodată că Domnul Hristos a spus o pildă cu oaia cea pierdută, în care afirmă că păstorul, găsind o oaie, oaia cea pierdută, a luat-o pe umeri şi a dus-o la celelalte oi. Să nu uităm niciodată că Domnul Hristos a spus, în legătură cu pilda aceasta (cel puţin aşa ne informează Sfântul Evanghelist Luca; pilda cu oaia pierdută o găsim în două locuri în Evanghelie, în Evanghelia de la Matei, în capitolul 18, şi în Evanghelia de la Luca, în capitolul 15), ca o concluzie la pildă, că aşa cum s-a făcut bucurie în sufletul şi-n jurul celui ce a găsit oaia cea pierdută, aşa se face bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, – fiţi atenţi! – mai mare decât bucuria pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au trebuinţă de pocăinţă. Prin urmare, noi trebuie să părăsim păcatul, pentru că asta este, de fapt, esenţa pocăinţei. Esenţa pocăinţei nu-i întristarea pentru păcat, chiar dacă intră în componenţa pocăinţei şi întristarea pentru păcat, esenţa pocăinţei este părăsirea păcatului. Citiţi la avva Pimen, în Pateric, unde este scris: „Pocăinţa este părăsirea păcatului”. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că pocăinţa este topire a păcatului, nimicitoare a păcatului. Bineînţeles că nu-i asta totul, pentru că Sfântul Ioan Botezătorul îi îndemna pe oameni să facă roade vrednice de pocăinţă, adică să facă nişte lucruri prin care să se astupe cumva lucrurile cele rele de odinioară, să facă nişte lucruri bune, iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, are cuvântul că „cel ce a furat să nu mai fure, ci mai cu seamă să lucreze cu mâinile sale ca să aibă de unde să dea milostenie” (Efeseni 4, 28). Cu mâinile ai furat, cu mâinile fa lucrul bun spre folosul celor care au trebuinţă.

Toate acestea se întemeiază pe credinţă, dacă n-ai credinţă în Dumnezeu, nu te angajezi pentru Dumnezeu, şi dacă ai credinţă în Dumnezeu, nu se poate să nu te angajezi pentru Dumnezeu. Adică, am putea spune că se poate totuşi să ai credinţă sau să zici că ai credinţă şi în realitate să nu te angajezi pentru Dumnezeu, însă în cazul acesta credinţa nu este credinţă, ci este ca o superstiţie; aşa cum crezi în nişte lucruri care de fapt nu sunt adevărate, tot aşa crezi şi în adevărurile de credinţă, dar nu cu convingere.

Părintele Arsenie zicea că cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie la convingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mulţi. In 1965 am fost la Bucureşti să mă întâlnesc cu părintele Arsenie – nu-l mai întâlnisem de douăzeci şi trei de ani – şi cu prilejul acesta părintele mi-a spus că Teologie pot face şi necredincioşii, şi păgânii pot face Teologie. Deci cunoştinţe teologice îşi poate aduna oricine studiază. însă studiul nu-i ceva principal sau e principal numai dacă te duce la împlinire, însă doar aşa, că ştii ceva, nu-i destul. Şi-mi spunea părintele că noi trebuie să căutăm cunoştinţa de Dumnezeu, dar nu cunoştinţa din cărţi, chiar dacă e de folos şi cunoştinţa din cărţi, dar nu trebuie să ne oprim la atât. Zicea el atunci că ar trebui să avem în consideraţie cea dintâi catavasie de la slujba înălţării Domnului Hristos, în care se spune aşa: „Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul (este vorba de Moise, care n-avea o exprimare clară), a spus Legea cea scrisă de Dumnezeu”. Cum s-a ajuns la aceasta, ne spune mai departe alcătuirea: „Că, scuturând tina de pe ochii minţii, vede pe Cel ce este – Cel ce este este Dumnezeu, care S-a definit pe Sine: „Eu sunt Cel ce sunt”, deci Cel ce există – vede pe Cel ce este, vede pe Dumnezeu, şi se învaţă cunoştinţa Duhului (cunoştinţa pe care o dă Duhul Sfânt), cinstind cu dumnezeieşti cântări”. Deci rezultatul este cinstirea lui Dumnezeu prin cântări duhovniceşti, prin cântări pe care le alcătuieşte Duhul Sfânt.

Aşadar, chiar dacă nu putem noi să alcătuim cuvinte de preamărire a lui Dumnezeu, cum a alcătuit de exemplu Sfântul Simeon Noul Teolog – şi-am să vă spun îndată imnul al cincilea al Sfântului Simeon Noul Teolog, care este o izbucnire de preamărire a lui Dumnezeu -, altceva putem să facem, şi anume putem să ne identificăm cu cuvintele de la slujbă pe care le spunem. Asta putem s-o facem cu toţii, bineînţeles tot cu ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog, care este un imnolog, un poet, a scris mai multe imne de preamărire a lui Dumnezeu, dintre care al cincilea este mai scurt şi este cumva la îndemâna noastră şi în el se arată uimirea Sfântului Simeon Noul Teolog faţă de Domnul Hristos, uimire pe care şi-o revarsă în cuvinte, pentru că uimirea aceasta o avea în suflet.

Cred că v-am mai spus eu şi altădată, celor care m-aţi mai auzit pe mine vorbind aici, că Sfântul Isaac Şirul are cuvântul: „încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu”. Deci în faţa Domnului nostru Iisus Hristos, în faţa lui Dumnezeu noi trebuie să rămânem totdeauna în uimire, să fim totdeauna în uimire; dacă nu suntem în uimire, dacă putem jongla, să zicem aşa, cu cuvintele de la slujbă şi le putem spune altora, dar le spunem numai aşa, pentru că acesta-i ritualul, în cazul acesta noi de fapt nu ne arătăm uimiţi faţă de Dumnezeu, n-am ajuns la măsurile Sfântului Apostol Petru, care a zis: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice?” (Ioan 6, 68), sau la măsurile pe care le arată Sfântul Apostol Petru în cuvintele de la Schimbarea la Faţă: „Doamne, bine este nouă să fim aici” (Matei 17, 4), ci suntem cumva în afară şi din afară vrem să intrăm spre înăuntru, şi de fapt nu intrăm, ci mai mult afară rămânem. Rămânem ca cele cinci fecioare, care au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” şi au primit răspuns de la Mire: „Adevăr vă spun vouă, nu vă cunosc pe voi” (Matei 25, 12).

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ