Patriarhul Daniel, predică la Duminica lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei judecăţi): Este judecată indiferenţa faţă de suferinţa altora

0
98

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei judecăţi) 

În această duminică, a treia de la începutul perioadei Triodului, Sfânta Evanghelie ne arată cât de importantă sau preţioasă este iubirea milostivă manifestată faţă de semenilor, cât de mult influenţează mântuirea noastră milostenia, fapta cea bună pe care o săvârşim în favoarea celor sărăci şi necăjiţi. 

Judecata universală este înfricoşătoare prin neprevăzutul pe care-l descoperă

Duminica aceasta se mai numeşte şi a înfricoşătoarei judecăţi, iar această judecată este înfricoşătoare prin contextul şi conţinutul ei.

  • Mai întâi, este înfricoşătoare prin tulburările din univers care o preced: „soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui“(Matei 24, 29).
  • în al doilea rând, este înfricoşătoare prin solemnitatea ei,anume faptul că Mântuitorul Iisus Hristos vine în slavă, cu putere multă, împreună cu sfinţii îngeri ca să judece neamurile, adică toate generaţiile şi toate popoarele.
  • în al treilea rând, această judecată este înfricoşătoare şi prin neprevăzutul pe care-l descoperă.Nimeni, nici cei milostivi, nici cei nemilostivi, nu se aştepta ca în cei flămânzi şi însetaţi, în cei străini şi goi sau dezbrăcaţi, în cei bolnavi şi în cei întemniţaţi să fie tainic prezent Dumnezeu Fiul.

Judecata este înfricoşătoare mai ales pentru că ea ne arată contrastul între smerenia lui Dumnezeu-Omul în istorie, care respectă libertatea noastră, şi slava dreptăţii Sale în ziua evaluării libertăţii noastre din istorie, la sfârşitul lumii. în general, noi suntem obişnuiţi să spunem că Dumnezeu este bun, îndelung răbdător, multmilostiv şi smerit. De fapt, smerenia Lui s-a arătat în toată viaţa Mântuitorului Iisus Hristos şi mai ales în moartea Lui pe Cruce şi îngroparea Lui. De aceea, cântăm la Prohodul din Vinerea Sfintelor Paşti:

„În mormânt Viaţă, 

Pus ai fost, Hristoase,

Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,

Plecăciunea Ta cea multă preamărind“.

Plecăciunea cea multă este nemărginita Sa smerenie

Însă Evanghelia acestei duminici ne arată că la sfârşitul veacurilor, la a doua Sa venire, Mântuitorul Hristos va veni cu putere şi cu slavă multă. Până atunci, smerit, tăcut şi nevăzut, El ne respectă libertatea noastră de a-L iubi sau de a nu-L iubi, precum şi de a iubi sau de a nu iubi pe semenii noştri.

Dar, în ziua judecăţii lumii, Dreptul Judecător Hristos îşi va arăta şi El libertatea Lui, unită cu identitatea slavei Sale, ca fiind Creatorul lumii, Biruitorul morţii şi Dătătorul vieţii veşnice.

Aşadar, prima învăţătură pe care o primim din Evanghelia Duminicii înfricoşătoarei judecăţi este aceea a legăturii tainice dintre smerenia lui Dumnezeu şi slava Lui. Smerenia Lui este spaţiul libertăţii noastre. Dumnezeu este atât de smerit încât Se lasă respins de noi, uitat de noi, Se lasă neglijat de noi. Atât de mult respectă El libertatea noastră încât Se ascunde tainic în oamenii cei mai smeriţi, adesea, cei mai neputincioşi, în cei care nu pot să-şi trăiască viaţa aşa cum ar fi dorit sau ar fi fost normal, ci sunt confruntaţi cu sărăcia, foamea, setea, lipsa de libertate, înstrăinarea, boala şi duc o existenţă la limita dintre viaţă şi moarte.

Această tainică prezenţă smerită în oameni a Fiului Omului, Care în aceeaşi Evanghelie Se numeşte împăratul judecător, este surprinzătoare şi înfricoşătoare. De ce? Pentru că oamenii nu se aşteaptă ca în atâţia robi ai sărăciei, ai bolii şi ai umilirii de pe pământ să se afle tainic prezent însuşi împăratul cerurilor. Acest adevăr îl arată Evanghelia: „Ori de câte ori aţi făcut un bine unora din aceşti prea mici fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut“.

Iată, Dumnezeu-Omul, frate cu cei mai neînsemnaţi oameni, taina şi slava iubirii atotmilostive!

Hristos Se ascunde tainic în fiecare om care suferă

Înfricoşătoarea constatare este tocmai faptul că Hristos Domnul, Cel ce acum Se află în ceruri în slava Preasfintei Treimi, nu încetează a fi tainic şi smerit prezent în fiecare om care suferă şi aşteaptă iubirea noastră milostivă. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus, înaintea lui Pascal, că Hristos Domnul suferă până la sfârşitul veacurilor potrivit suferinţelor fiecăruia dintre oameni. învierea Lui nu anulează, ci integrează taina Crucii Lui, iar slava Lui din ceruri nu înlătură smerenia Lui ca prezenţă tainică în sufletul oamenilor care suferă şi au nevoie de iubire frăţească. De ce? Pentru că Dumnezeu-Fiul S-a făcut Om tocmai din iubire pentru oameni, iar iubirea Lui este neîntreruptă şi nemărginită. Marea descoperire a judecăţii universale este identificarea lui Hristos Cel slăvit cu Hristos Cel smerit, pentru a dărui libertăţii şi iubirii noastre milostive şansa mântuirii, aceea de a răspunde la iubirea Lui faţă de noi cu iubirea noastră faţă de semenii noştri, adică de a face iubirea Lui transparentă prin noi, spre bucuria Lui, a semenilor pe care îi ajutăm şi spre bucuria noastră înşine.

Al doilea adevăr înfricoşător, care ne luminează libertatea noastră, este judecata însăşi, care nu se limiază la faptele rele săvârşite de noi, ci se extinde şi la faptele bune pe care am fi putut să le facem şi nu le-am făcut.în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Ioan se spune că drepţii vor participa la comuniunea de viaţă şi iubire eternă cu Preasfânta Treime sau la singurătate veşnică: „vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii“ (Ioan 5, 28-29).

Nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora

Spre deosebire de Evanghelia după Ioan, în descrierea judecăţii de apoi din Evanghelia după Matei nu se vorbeşte despre faptele rele săvârşite, despre ucideri, desfrânare, furt ş.a.. Desigur, toate acestea vor fi pedepsite, dar în mod înfricoşător şi surprinzător, judecata se face şi pentru faptele bune pe care ar fi trebuit să le facem şi nu le-am făcut. Cu alte cuvinte, judecata este înfricoşătoare fiindcă nu admite neutralitatea şi indiferenţa. Nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu e suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jigneşti, să nu umileşti pe semenul tău, ci este necesar şi să-i faci mult bine după putinţă. Deci, Dumnezeu judecă indiferenţa noastră faţă de suferinţa altora. Judecata este înfricoşătoare, pentru că ea este mai mult decât pedepsirea faptelor rele, şi anume, ea este şi osândire a indiferenţei, a timpului pierdut, a şanselor pierdute de a fi mai umani, mai milostivi cu semenii noştri. De aici şi întrebarea: „Când te-am văzut noi, Doamne, pe Tine flămând şi însetat, străin şi gol, bolnav şi întemniţat?“. Această întrebare venită atât din partea celor milostivi, cât şi din partea celor nemilostivi este o mirare faţă de ceva neprevăzut şi neperceput. Şi anume că Dumnezeu, Iubitorul de oameni, locuieşte tainic în fiecare dintre oamenii care au nevoie de iubirea noastră. Evanghelia ne spune că celor de-a dreapta Sa, celor milostivi, Fiul Omului, împăratul Judecător, le va zice: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii“. Cei milostivi sunt numiţi binecuvântaţi, pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia cerurilor, a iubirii veşnice a Preasfintei Treimi. În această împărăţie a iubirii nu pot intra decât oamenii care au fost iubitori de semeni, cu o iubire milostivă arătată în fapta bună, în cuvântul bun, în prezenţa prietenoasă lângă bolnavii din spital sau lângă cel întemniţat.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Mântuitorul nu a spus: „am fost bolnav şi nu m-aţi vindecat sau am fost în temniţă şi nu m-aţi eliberat, ci am fost bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat“. Dumnezeu, remarcă acelaşi Părinte, nu îţi cere să faci ceva care este peste putinţă, nu îţi cere să îl vindeci tu pe cel bolnav, ci să îl cercetezi, să îl vizitezi, să fii prezent, alături de el în singurătatea şi suferinţa lui. Să fii solidar cu el, să fii prezenţă iubitoare acolo unde se află el, chiar dacă nu poţi schimba cu totul situaţia lui imediată. Aceeaşi atitudine se cere şi faţă de cel străin sau faţă de cel întemniţat. 

Iubirea, criteriul ultim al judecăţii universal

Evanghelia de astăzi ne mai arată că Dumnezeu este iubire, iar criteriul ultim al judecăţii tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultură, poziţie socială sau vârstă, este iubirea milostivă. Câtă iubire milostivă a arătat un om în viaţa sa pe pământ, aceasta este măsura binecuvântării pe care o primeşte ca să trăiască veşnic în iubirea cerească a Preasfintei Treimi din împărăţia cerurilor. Cei care au fost indiferenţi şi nemilostivi faţă de semenii lor în suferinţă sunt numiţi blestemaţi. Acest limbaj neobişnuit de aspru este un alt element care face ca duminica aceasta să fie numită a înfricoşătoarei judecăţi.

Mântuitorul le spune acestora: „Mergeţi în iadul care a fost pregătit pentru diavolul şi pentru îngerii lui“. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au remarcat că iadul nu a fost pregătit pentru oameni, întrucât pentru oameni a fost pregătită împărăţia cerurilor, împărăţia iubirii Preasfintei Treimi. Dar oamenii care au ascultat mai mult de diavol şi de slujitorii lui se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece au folosit în mod rău, egoist, libertatea lor, trăind în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor şi faţă de milostivirea lui Dumnezeu, care trebuie arătată oamenilor prin lucrarea noastră milostivă, prin faptele milosteniei, ale bunătăţii. Ca atare, deşi nu este destinat iadului, omul se apropie de existenţa demonică sau diavolească prin lipsa de iubire faţă de oameni. Demonii sunt inteligenţi, dar fiindcă nu au iubire smerită nu se mântuiesc. Evanghelia precizează că Mântuitorul va fi înconjurat de sfinţii îngeri, adică de îngerii cei buni, iar iadul este pregătit pentru diavol şi pentru îngerii cei răi, care au căzut din slavă, deoarece, prin mândrie, au căzut din iubirea smerită şi s-au învechit şi învârtoşat în răutate.

Evanghelia de astăzi ne pune în faţă problema libertăţii noastre, cum am folosit libertatea noastră în timpul vieţii. A fost libertatea noastră un spaţiu al iubirii milostive sau libertatea noastră s-a confundat cu indiferenţa şi nepăsarea, cu autosuficienţa şi egoismul? 

De fapt, Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă ca în tot timpul perioadei de post să unim rugăciunea smerită şi pocăinţa sinceră cu milostenia izvorâtă din dragoste faţă de semenii noştri ca dragoste a lui Hristos arătată prin noi faţă de ei. Astfel, noi devenim mâinile iubirii lui Hristos,pentru că săracul şi bolnavul, străinul şi întemniţatul devin loc al prezenţei smerite a lui Hristos şi voce tăcută a Lui spre noi. Prin însăşi prezenţa lor lângă noi, ei ne cheamă şi suscită în noi răspunsul iubirii noastre milostive. Cu alte cuvinte, nu este suficientă rugăciunea în timpul postului, nu e de ajuns postirea, nu este suficientă înfrânarea de la fapte rele, de la cuvinte urâte şi gânduri necurate, ci trebuie să adăugăm la post, la rugăciune şi la pocăinţă sinceră milostenia sau fapta cea bună. De aceea, spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Vrei ca rugăciunea ta să se înalţe la ceruri? Dă-i două aripi, postul şi milostenia“.

Milostenia materială (hrană, haine, bani, medicamente etc.) se completează cu milostenia spirituală a sfatului bun, a încurajării, a rugăciunii pentru cei suferinzi, nu doar pentru noi înşine. De aceea, ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea tuturor oamenilor.

Săracii, avocaţi puternici ai celor milostivi

Evanghelia acestei duminici ne prezintă nu doar îndemnul de a fi milostivi, ca în alte părţi ale Evangheliei, când Mântuitorul spune: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru milostiv este“(Luca, 6, 36), ci ne arată responsabilitatea totală pe care o avem faţă de semenii noştri în suferinţă, încât mântuirea noastră depinde de atitudinea noastră faţă de ei. În împărăţia lui Dumnezeu nu se poate intra ocolind pe aproapele nostru. La porţile împărăţiei cerurilor vor sta martori pentru noi cei care au primit ajutorul nostru când se aflau în nevoidar şi cei care nu l-au primit, care au fost ignoraţi de către noi, trecuţi cu vederea, dispreţuiţi sau nebăgaţi în seamă. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că săracii sunt apărători sau avocaţi puternici pentru cei milostivi, dar şi aspri judecători pentru cei care nu au fost milostivi. Ei sunt portarii împărăţiei cerurilor.Aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie de Nyssa sunt inspirate tocmai din această Evanghelie a judecăţii din urmă.

Instituţiile de caritate ale Bisericii s-au născut din lumina iubirii milostive

Evanghelia aceasta a inspirat şi toată lucrarea filantropică sau caritabilă a Bisericii. Multe alte texte din Noul Testament ne îndeamnă la iubire milostivă, toate vindecările Mântuitorului sunt un model pentru Biserică şi sursă de inspiraţie, dar Evanghelia de azi ne responsabilizează cel mai mult, şi anume milostenia este o datorie şi o condiţie a mântuirii noastre veşnice. Printr-o faptă bună săvârşită din iubire smerită în istorie dobândim mântuirea veşnică. Aşa se explică faptul că Evanghelia de astăzi a stimulat atât milostenia credincioşilor ca persoane individuale, cât şi instituţiile de caritate ale Bisericii din primele veacuri, începând mai întâi în Răsărit şi apoi în Apus, când Biserica a organizat cămine pentru străini, bolnavi, copii orfani şi bătrâni. Toată această operă socială de caritate sau filantropică a Bisericii, izvorâtă din Evanghelia Domnului Hristos, a creat în timp o civilizaţie, civilizaţia creştină a carităţii, a filantropiei. Chiar şi în statele europene moderne, care deşi au uitat în mare parte că Evanghelia a fost sursa solidarităţii sociale, majoritatea ministerelor de stat care se ocupă de solidaritate şi asistenţă socială au preluat, de fapt, din lumina Evangheliei responsabilitatea pentru oamenii care se află în suferinţă, în nevoi, în boală şi în singurătate.

Totuşi, când iubirea milostivă şi sinceră faţă de aproapele nu este alimentată de rugăciune, ca relaţie a omului cu Dumnezeu Cel milostiv, ea riscă să fie redusă la o etică socială secularizată, lipsită de perspectiva iubirii şi a bucuriei eterne din împărăţia Preasfintei Treimi şi a tuturor sfinţilor. Când însă Duhul lui Hristos Se face prezent în om prin rugăciune, acesta poate să perceapă mai uşor prezenţa lui Hristos în cei săraci, bolnavi şi marginalizaţi de societate. Aceasta este experienţa sfinţilor, iar ea confirmă adevărul Evangheliei Duminicii înfricoşătoarei judecăţi, că cei milostivi în istorie vor fi binecuvântaţi în eternitate, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria sfinţilor. Amin.