Patriarhul Pavle al Serbiei – Ziceri de folos

0
87

“Fără a ține seama de cum se poartă alții, noi trebuie să rămânem pe această cale a Evangheliei… Cu nici un preț nu trebuie să răsplătim în același chip, să nu mai spun că nici nu încape vorbă ca noi să fim inițiatorii unui astfel de rău. Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii”.

pavle5Patriarhul Pavel era ca un părinte pentru poporul său, dar aceeași purtare de grijă o avea față de toți oamenii din lume. Acest fapt s-a putut vedea mai ales în timpul războaielor civile din fosta Iugoslavie, când Sfinția Sa se ruga, cerea ajutoare și se lupta să afle soluții spre binele tuturor, pentru toate părțile aflate în conflict, arătându-le astfel calea păcii. Mărturie stă mulțimea declarațiilor, scrisorilor, mesajelor, memorandumurilor, precum și alte izvoare scrise din aceea vreme. Orice soluție nedreaptă, de fapt, nu-i o soluție pentru nimeni: nici pentru noi, nici pentru vecinii noștri, nici pentru Balcani, nici pentru Europa – se spune în Memorandumul Sfântului Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe din vara anului 1992.

Episcopii Sârbi, sub conducerea Patriarhului Pavel, s-au arătat a fi mai presus de interesele naționale și atunci când au condamnat crimele de război în decembrie 1992: „Trăim suferința fiecărui om ca pe propria noastră suferință, căci fiecare lacrimă, fiecare rană, trupească sau sufletească, fiecare picătură de sânge sunt lacrimă, rană și picătură de sânge frățești. Știm că toți ne vom înfățișa în fața Dumnezeului celui Viu, Judecătorul cel veșnic, unde nici un rău și nici un neadevăr nu vor mai fi îndreptățite.”

„Nu este nici omenește, nici creștinește să aperi nedreptatea. Ar fi un păcat de neiertat să îndreptățim fărădelegea cuiva doar pentru că face parte din neamul nostru. Ca oameni și creștini, dar și ca întâi-stătători responsabili ai Bisericii Ortodoxe, întotdeauna am arătat și am osândit tot răul și nu am măsurat niciodată cu măsuri diferite fărădelegile sau pe cei ce le-au săvârșit în funcție de credința ori neamul din care făceau parte.”

Ca Biserică națională locală, Biserica Ortodoxă Sârbă, în frunte cu Patriarhul Pavel, a stat întotdeauna alături de poporul său. În ședința extraordinară din toamna anului 1993, Sfântul Sinod Arhieresc a lansat un Apel la omenie către Cosiliul de Securitate al Națiunilor Unite și către toate personalitățile, instituțiile și organizațiile responsabile ale comunității internaționale „pentru a ridica fără întârziere sancțiunile economice, embargoul și izolarea poporului Sarb din Republica Federala Iugoslavia (Serbia si Muntenegru), izolare care nu are precedent în istorie, căci sancțiunile și embargoul, așa cum sunt aplicate, chiar dacă ne referim numai la materia primă necesară producției medicamentelor, au transformat o țară întreagă într-un imens lagăr de concentrare sau ghetou și un întreg popor într-o masă de condamnați, de la copilul din pântecele mamei până la bătrânul aflat în pragul morții.”

Apelul episcopilor Sârbi se încheie cu aceste cuvinte: În numele credinței în Dumnezeu și în numele nepieritoarei demnități a omului, îndemnăm la omenie pe toți și pe toate!

Cu acel prilej, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe a trimis un cuvânt po¬porului Sârb și Comunității internaționale prin care își exprima punc¬tul de vedere asupra războaielor și evenimentelor din acea vreme, precum și asupra cauzelor și posibilelor căi de rezolvare ale crizei și haosului:

„Pentru noi și pentru poporul nostru, acestea sunt vremuri biblice. Trăim clipa de răstignire pe Golgota. Suntem martori și păr¬tași ai pătimirii unui întreg popor creștin, mucenicit de cei puternici ai lumii acesteia, atât din țară, cât și din străinătate…Înălțând rugă¬ciune, Sinodul Episcopilor Ortodocși ridică privirea către Dumnezeu și cere de la oameni apărarea drepturilor elementare umane și națio¬nale ale pătimitorului popor sârb, în toate locurile unde viețuiește de veacuri și mărturisește creștinismul prin spiritualitatea sa, iubirea de dreptate, setea de libertate și năzuința spre omenie. În aceeași mă¬sură, cerem și respectarea drepturilor individuale și naționale ale tu¬turor vecinilor noștri, ale căror pătimiri și jertfe le deplângem.”

Iar poporului său ortodox îi cere să fie statornic în răbdare, să ierte creștinește pe toți, dar să aibă și discernământ mai întâi față de sine, apoi față de conducătorii săi și față de conducătorii marilor puteri.

Adeseori, patriarhul intervenea personal, îndemnând și sfătuind. Așa a fost în toamna lui 1992, când Sfinția Sa a chemat și a rugat poporul sârb din partea răsăriteană a Bosniei să lase să treacă un convoi de ajutoare pentru musulmanii din Srebrenita. Sârbii au fost mâhniți din pricină că organizațiile umanitare internaționale ajutau mai degrabă pe musulmani și pe croați și nu voiau să le vadă și chinurile și pătimirea lor. Patriarhul i-a înțeles, dar i-a îndemnat părintește să nu-și arate supărarea prin oprirea ajutorului către cei aflați de partea cealaltă a frontului, căci și aceia sunt oameni. Sfinția Sa avea sa scrie:

Către poporul Sârb din Skelani pe Drina:

Vă rog părintește să lăsați să treacă convoiul internațional cu ajutoare umanitare care trebuie să ajungă la Srebrenita. De credeți că acest ajutor vă este mai de trebuință vouă și familiilor voastre, mai degrabă pătimiți acum nedreptatea care vi se face decât să o pricinuiți voi altora, fraților voștri de altă credință, dar la fel de nefericiți ca voi. Să fim cu toții Oameni, fii ai lui Dumnezeu, și să ne încredințăm mai degrabă dreptății Lui decât mâniei noastre, oricât ni s-ar părea de îndreptățită. În numele dragostei evanghelice a lui Dumnezeu și a Sfintei noastre Biserici care o propovăduiește, vă trimit binecuvântarea noastră, cu credința că ajutorul va ajunge să mângâie și pătimirile voastre, daca la rău nu vom răspunde cu rău și dacă în cele mai grele ispite ne vom purta ca un neam Creștin, neam al Sfântului Savva. Rugămintea patriarhului a fost ascultată.

Patriarhul sârb se lupta ca ajutoarele să ajungă la toți cei necăjiți, dar, în același timp, se lupta și ca să se faca auzit glasul tuturor. De aceea se împotrivea celor care refuzau dreptul de liberă-exprimare al sârbilor din Bosnia-Herțegovina în cadrul Referendumului legat de statul în care doresc să trăiască. Sfinția Sa sprijinea deschis aceas¬tă dorință a sârbilor. Printre altele, într-un interviu pe care i l-am luat în 1993, sfătuia:

„Noi, oamenii clerului, de bună seamă nu ar trebui să ne ocupăm de politică, dar Biserica întotdeauna va apăra principiul general al libertății omului, căci omul este o ființă slobodă. Susținem același principiu și în cazul libertății unui întreg popor de a-și hotărî soarta în mod democratic. Iar când este vorba de probleme de viață și de moarte, Biserica nu poate decât să urmeze principiul ca poporul să-și exprime liber voia sa. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noas¬tre a adresat un Apel prin care cere ca poporului sârb din Bosnia-Herțegovina să i se dea dreptul de a-și decide singur, în mod liber, soarta. Aceasta este poziția Bisericii noastre și credem că toți oamenii de bună-credință din lume, care pretind că au o atitudine democratică, nu pot avea nimic împotrivă”.

„Noi, dacă voim să fim Oameni și Creștini, nu trebuie să ținem seama de cum se poartă alții, ci suntem datori să prețuim principiul evanghelic care spune că fiecare în parte suntem ca o celulă într-un trup. Dacă acea celulă devine canceroasă, ea va primejdui întregul organism. Se înțelege, nu generalizăm niciodată, nu putem spune că toți sârbii sunt buni, iar ceilalți răi. Asta nu! Şi printre noi sunt oameni de tot felul. Dar îi avem în vedere acum pe cei ce dau tonul și con¬duc, care dau identitatea poporului nostru ca popor al lui Dumnezeu. Dintre aceștia, cei care au făcut rele cu adevărat sunt datori să se cerceteze pe sine. Fără a ține seama de cum se poartă alții, noi trebuie să rămânem pe această cale a Evangheliei, care până astăzi a fost și calea noastră națională.

Deseori pomenesc cuvintele lui Marko Milianov că “vitejia înseaamnă a te apăra de dușmani, iar omenia este a-i apăra pe dușmani de tine”. Asta nu înseamnă să zicem oricui: “Vino, frate!” – noi să-l îmbrățișăm, iar el să ne ucidă. Creștinismul nu propovăduiește o astfel de dragoste față de dușmani. Nu vorbim acum de o purtare sentimentală, ci despre purtarea evanghelică care trebuie să ne îmboldească să rămânem Oameni. Cu alte cuvinte, cum se spu-ne în popor:”Când ai o pușca-n mână, să am și eu una, și-apoi să fie după voia lui Dumnezeu și după norocul viteazului!” Dar dacă celălalt nu are pușca-n mâini, dacă-i neputincios, atunci cu nici un preț să nu-i scoți ochii, să nu-i tai capul, să nu-l măcelărești!…

De multe ori pomenesc situația unei femei simple din Kosovo. Copiii i-au crescut și s-au dus care încotro, iar ea a rămas singură cu bărbatul ei. Într-o vreme, au sădit o livadă pe pământul lor. Dar în aceeasi noapte, vecinii au venit și-au stricat-o. Dimineața, când s-au trezit și-au văzut paguba, s-au plâns unor cunoscuți. Aceștia le-au spus: “Păi și vecinii vostri tocmai ce-au sădit livada; mergeți și le faceți și voi la fel!” Femeia însă le-a răspuns: ”Noi n-o să facem așa ceva.” ”Cum, chiar n-o să le faceți?! Doar ei v-au stricat întâi livada, nu vă rămâne decât să le-o stricați și voi pe-a lor!” La aces¬te cuvinte, femeia i-a întrebat: ”Ce ne-au facut ei noua este bine?” “Nu…”, i-au răspuns prietenii. “Apoi atunci, cum poate să fie bine dacă noi le-om face la fel?!”

De aceea, în convorbirea avută la sfârșitul anului 2003, l-am intrebat pe Patriarhul Pavel:

-Sfinția Voastră, tot ce s-a întâmplat cu Serbia în veacul al XX-lea și ce se întâmplă încă astăzi, să fie oare „pedeapsa lui Dumnezeu” cum ar zice unii, o atenționare sau o ispită?

-Bineînțeles că pătimim și din pricina păcatelelor noastre, dar mai sunt și vrăjmașii care vin peste noi fără scrupule și ne ponegresc în fața întregii lumi. Negreșit, este vina noastră, dar este și vina altora! Dacă înțelegem cele ce ni se întâmplă ca pe o atenționare și dacă vom avea grijă ce facem și cum facem, o să ne fie bine. Dar dacă nu luăm asta în considerare, atunci o să ne aștepte pedeapsa, și ea ne va fi atenționarea. Al nostru este a face în așa chip încât cei ce vor veni după noi să trăiască în împrejurări mai pașnice, mai slobode și mai drepte decât cele în care am trăit noi. Omul trebuie să se apere de rău, dar niciodată să nu se poarte ca un neom. De pildă, acum câțiva ani, albanezii au pus pe marginea unui drum o mare cantitate de explozibil, știind că pe acolo vor trece doua autobuze cu femei sârboaice, izgonite din Kosovo și Metohia, care se duceau la un parastas pentru morții din familiile lor. Escorta internațională a fost lăsată să treacă și, cum a venit primul autobuz, au activat explozibilul. Treisprezece femei au murit pe loc. Eu am fost la înmormântarea lor. Dacă activau explozibilul puțin mai târziu, nimeni din autobuz n-ar fi scăpat! Cum au putut să facă una ca asta?! Ştiau că-n autobuz nu erau nici soldați, nici mitraliere, nici tunuri… doar femei îndoliate, care se duceau să aprindă lumânări la mormintele celor mai dragi ai lor! Dacă, Doamne ferește, mi s-ar fi cerut mie să fac una ca asta, nu la vârsta la care sunt acum, ci pe când eram mai tânăr, dacă ar fi trecut albaneze sau altcineva, să aleg între a activa un explozibil sau a fi ucis împreună cu albanezii, ce aș alege nu știu, dar știu ce ar trebui să fac. Cu nici un preț nu trebuie să răsplătim în același chip, să nu mai spun că nici nu încape vorbă ca noi să fim inițiatorii unui astfel de rău. Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii.

-Pe ce să stăruim noi, ca popor? Ce-ar trebui să facă fiecare din noi ca parte a acestui popor? a fost următoarea mea întrebare.

-După cuvântul lui Hristos: ”Ceea ce vă doriți vouă, aceea să faceți altora.” Dacă noi am urma această învățătură și dacă oamenii din lumea întreagă ar face întocmai, nu am avea nevoie nici de atâtea spitale, nici de atâtea închisori… și nici nu am mai întâmpina atâtea greutăți. Dar când noi avem pentru noi o măsură, iar pentru altul altă măsură, și când el are pentru el o măsură, iar pentru altul altă măsură. … “Ceea ce ne dorim nouă, asta să facem și altora.” O frază simplă, dar cu un înțeles nemărginit. Dacă am face așa, acest pământ ar fi rai. Dar niciodată nu va fi așa pe pământ. Pe pământ mereu vor fi făcători de rele. O să fim nevoiți să ne luptăm împotriva lor, dar să ne luptăm cum se cuvine Oamenilor, niciodată ca neoamenii.

-Fiecare dintre noi să facă atâta cât ține de el, cum Sfinția Voastră atât de des pomeniți?

-Negreșit! Apostolul Pavel zice: ”Cât ține de voi, pace să aveți cu toți oamenii.” Se-nțelege, dacă puterile mele sunt să duc treizeci de kilograme și-mi pui chiar și-o jumate de kilogram în plus, atunci o să cad, n-o să mai pot căra nimic. Despre asta-i vorba. Nici Dumnezeu nu cere mai mult de la noi. Dar nici mai puțin. Sfântul Vasile cel Mare zice: ”Să nu căutați cele mai presus de puterile voastre, dar nici să nu vă mulțumiti cu cele ce sunt sub puterile voastre.” Trebuie să punem în balanță de-o parte puterile noastre, iar de cealaltă parte faptele noastre, și dacă vedem că avem nevoie de mai multe puteri, atunci ne va ajuta Cel Atotputernic. De nu ne-ar fi ajutat El vreme de cinci sute de ani de robie, nimic n-ar mai fi ramas din sârbi. Trebuia doar să-ți schimbi credința și-ai fi dobândit toate drepturile! Dar înaintașii noștri știau că astfel ar fi pierdut nemăsurat mai mult decât ar fi dobândit. Cât de greu a fost să supraviețuiești în aceste cinci veacuri!”

Crăciunul este praznicul căldurii şi al inimii omeneşti calde. Dacă se pare că nu mai există astăzi loc în care o persoană să se poată “încălzi”, este pentru că inima omenească a devenit rece. Au devenit aspri şi nesimţitori până şi la suferinţa atâtor fraţi şi surori care în ultimii ani au rămas fără case, exilaţi din locurile lor de naştere, iar unii şi fără cei iubiţi ai lor. Că viaţa este grea nu este doar o excepţie, ci regulă. Numai secolul XX a adus visul naiv că viaţa trebuie să fie uşoară şi plăcută, vis care n-a mai existat în istorie. ”În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea ta”, îi spune Domnul lui Adam (Geneză 3, 19) şi aceasta este legea vieţii omeneşti.

Dar nenorocirile şi dificultăţile şi neputinţele sunt mai uşor de purtat când avem în noi şi între noi căldura umană. Pentru că în Ziua celei de-a Doua Veniri a Lui, Domnul nu ne va întreba în ce fel de vremuri am trăit, ci cum ne-am raportat la aproapele nostru. A fost el “iadul” nostru sau “raiul” nostru? Noi înşine construim iadul sau raiul în inimile noastre în circumstanţele care ne sunt date, iar căldura inimii umane este în stare să preschimbe orice situaţie, chiar şi să transforme o peşteră din Betleem în cel mai frumos palat şi în locul Naşterii Împăratului tuturor Împăraţilor.

Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi s-a grăbit să se întoarcă la El, ceea ce înseamnă la sine însuşi. În Biserica creştină timpurie spovedania era publică, mai târziu spovedania publică a fost înlocuită ca să nu smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este pedeapsă, ci medicament. Şi mie însumi şi celorlalţi le spun: cel care vrea poate să mă umilească, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume, eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti echilibru şi pace.

Pentru dobândirea fericirii sunt şapte trepte. Prima, smerenia, este fundamentul. Omul mândru nu este capabil să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Ea nu mai este în această trecere, credinţa se transformă în contemplare, nădejdea în făptuire, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.

– Atunci când vine pe lume, mica făptură plăpândă care se cheamă om se întristează şi începe să plângă. Ştiinţa îşi are explicaţia ei pentru acest fenomen. Noi însă am dori să cunoaştem părerea dumneavoastră în această privinţă: trebuie să vedem oare un simbol în acest prim strigăt care însoţeşte venirea pe lume a unei noi vieţi?

– Voi răspunde folosindu-mă de cuvintele pe care le-am auzit rostite de cineva, care cred că sunt valabile şi pentru timpurile noastre, şi pentru viitorime: „Când te-ai născut, toată lumea s-a bucurat, iar tu ai plâns. Străduieşte-te să-ţi duci viaţa în aşa fel încât, când va veni sfârşitul, tu să te bucuri, şi ceilalţi să verse lacrimi.” Aşa se cuvine să ne croim viaţa şi aşa se cuvine să şi-o croiască oricare om care cugetă temeinic la existenţa sa. Să facem astfel încât la sfârşitul vieţii noastre să nu avem a ne căi că ne-am înşelat şi ne-am risipit-o zadarnic.

– Am intitulat aceasta serie de emisiuni „în timp ce îngerii dorm”, gândindu-ne la copii, la aceste făpturi care ne fac să cugetăm la curăţie, nevinovăţie, bunătate. Cum este oare cu putinţă ca astfel de făpturi plăpânde, curate şi bune să se preschimbe uneori în oameni în stare de cele mai mari rele? Ce stă la originea pornirilor rele la om: genetica sau factorii externi?

– Este adevărat că există, aşa cum aţi spus, o influenţă şi o povară a eredităţii, a genelor, apoi a circumstanţelor vieţii, mai întâi familiale, apoi sociale. Dar, până la urmă, totul depinde de fiecare ins. Având această libertate a noastră, putem să ne purtăm aşa cum voieşte Dumnezeu, Care pentru aceasta ne-a creat, ca făpturi, adică vrednice de numele de om. Dar putem să acţionăm şi în mod cu totul opus, aşa cum spune filosoful Bozidar Knezevic, atunci când afirmă că omul este o făptură care poate bucura şi pe Dumnezeu, şi pe diavol. Lucrul acesta ne trimite la cuvintele lui Hristos: Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său şi-l va pierde? Care va fi plata celui care se leapădă de sufletul său? Ce poate pune în locul sufletului? Despre aceasta este vorba. Omul trebuie să fie conştient că nu are decât o singură viaţă de trăit şi că trebuie să se folosească cât mai bine de ea, gândindu-se la raţiunile pentru care Dumnezeu ne-a creat. Ne-a creat ca să ne facă părtaşi la fericirea vieţii celei veşnice, în sânul împărăţiei Lui.

– Preafericirea Voastră, se pare însă că e lesnicioasă şi uşoară calea care duce la păcat, iar cea care duce la virtute este anevoioasă şi grea. Biserica ne învaţă că există căi strâmte şi căi largi. Care sunt aceste căi?

– Dumnezeu cel Preaînalt ne spune dinainte că strâmtă şi anevoioasă este calea şi puţini sunt cei care merg pe ea. Iar pentru că largă este calea ce duce la pierzare, mulţi sunt cei ce o află. Că urmăm o cale sau alta depinde de noi. Că nouă, aşa cum suntem, ne este mai lesne să umblăm pe calea păcatului, cea largă, decât pe calea cea strâmtă, ne-a tâlcuit un om de mare înţelepciune. Cu adevărat, pe un drum care urcă nu se poate înainta fără trudă şi sudoare, fiindcă trebuie învinsă gravitaţia; dar când este să aluneci de pe un zid sau de pe un acoperiş, nu trebuie să faci vreun efort ca să cazi şi să pieri.

La ce-i foloseşte omului că toate-i sunt uşoare şi simple, dacă la sfârşit îl aşteaptă pieirea? Dacă am avut de întâmpinat greutăţi şi am făcut tot ceea ce se cuvenea să facem, nu vom avea niciodată de ce să ne căim. Despre aceasta este vorba. Cu adevărat, calea care duce către virtute este anevoioasă, şi Hristos ne-a spus că este aşa: Cine voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Iar urmându-L pe Hristos, să ştim bine că vom avea de înfruntat încercări şi ispite, care nu se sfârşesc decât în împărăţia cerească, în fericirea din împărăţie.

– Preafericirea Voastră, nu este simplu să duci o viaţă cu adevărat întemeiată pe principiile creştine. Credeţi că tot aşa este şi pentru noi, cei care trăim în lume?

– Îl avem pe Evanghelistul Ioan, care ne vorbeşte despre aceasta, iar poruncile lui Dumnezeu nu sunt greu de urmat. Numai că nouă, în starea în care suntem, ni se par greu de împlinit. De ce? Pentru că am dobândit deprinderi rele, care ne împovărează mult mai mult decât facerea de bine. Dacă, de pildă, am deprins obiceiul de a fuma – drogul cel mai la îndemână – devenim sclavii lui şi nu ne mai putem opri. Dar nu este vorba numai de obişnuinţă, ci de faptul că este un drog care pătrunde în celule – căci, potrivit alcătuirii noastre, sângele şi oxigenul pătrund în plămâni şi se răspândesc în tot organismul – şi fumătorul nu mai poate respira un aer curat. De aceea, este foarte greu să scapi de relele deprinderi care pătrund în tine.

Hristos spune: Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine să intri fără un ochi în împărăţia cerească, decât, având amândoi ochii, să mergi la moarte şi la păcat. A te elibera de relele deprinderi, de păcate, este ca şi cum ţi-ai scoate un ochi ori ţi-ai tăia o mână. E greu şi dureros de îndurat, pentru că săvârşim o silnicie contra propriei noastre firi. Fiindcă ne-am deprins cu păcatele. Trebuie, aşadar, să violentăm violenţa, ca să vorbim în limbaj modern, pentru a scăpa de această silnicie. A fi creştin este întotdeauna cu putinţă, dar nu putem rămâne creştini în mod mecanic şi superficial, căci mai întâi trebuie să ne eliberăm de relele noastre deprinderi, apoi, cu multe strădanii, să dobândim bunele deprinderi.

– Preafericirea Voastră, vorbim adesea despre bine. Totuşi, se întâmplă ca bunătatea să fie socotită totuna cu naivitatea şi prostia. De fapt, scopul nu este numai să fii bun, ci să pui alături de acest concept şi alte valori.

– Domnul Iisus ne spune lucrul acesta: Vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Este o realitate că, trăind în această lume cufundată deplin în rău, creştinul se simte ca un miel printre lupi. Mielul care se află între lupi este de două ori primejduit: întâi, că lupii se reped asupra lui şi-l sfâşie – dar Hristos nu pentru asta ne-a trimis în lume, ca să fim sfâşiaţi şi să pierim. Apoi, că-i vine gândul că printre lupi nu se poate trăi decât purtându-se ca lupul şi începe să-şi ascută dinţii şi să-şi scoată ghearele, adică mielul învaţă să urle ca lupul şi se preschimbă în lup. Dar, iarăşi, nu pentru asta ne-a trimis Hristos în lume.

Şi El ne dă soluţia: Fiţi aşadar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii. Iată că mintea şi înţelepciunea sunt ca un fel de ochi lăuntric, un ochi cu care putem privi, pe lângă ochii trupeşti cu care privim această lume, cum privesc muştele şi albinele cu miile lor de ochi. Avem un văz lăuntric, pe care muştele şi albinele nu-l au şi nu se pot folosi de el, în timp ce noi putem. Dar inteligenţa – acest văz lăuntric – este rece, raţiunea este rece, insensibilă. În vreme ce bunătatea este caldă, afectuoasă, dar oarbă; după cum zice poporul: „Omul prea bun e om nebun.” Dacă omul este bun, dar lipsit de minte, oricine se poate folosi de el ca să-l înşele… Dar luând aminte la cuvintele lui Hristos: Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, realizăm că trebuie să sporim în înţelegere, dar deopotrivă şi în bunătate. Aşa se menţine echilibrul minţii. Bunătatea şi înţelepciunea sunt astfel bine cumpănite.

În Vechiul Testament (III Regi 3, 16-28) aflăm o istorisire despre două femei care, locuind în aceeaşi casă, au născut fiecare câte un prunc; într-o noapte, pruncul uneia dintre ele însă moare din neglijenţa mamei; aceasta pune pe furiş pruncul ei mort în patul celeilalte şi ia pruncul aceleia; sculându-se aceea, vede lângă ea pruncul mort, dar, uitându-se mai bine, îşi dă seama că nu este fiul ei. Şi venind înaintea regelui, cere să i se facă dreptate. Şi se certau între ele, spunând fiecare că al ei este pruncul viu, iar pruncul mort, al celeilalte. Atunci regele porunceşte să se aducă o sabie şi să se taie pruncul cel viu în două, şi să se dea fiecărei femei câte o jumătate. Însă femeia al căreia era cu adevărat copilul cel viu îi spune regelui: „Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!” – căci i se rupea inima de mila fiului ei. Atunci regele a zis: „Daţi-i acesteia copilul cel viu, că aceasta este mama lui!” Oare nu era dreaptă hotărârea dintâi, să i se dea fiecăreia câte o jumătate? Dar aşa cum spune adagiul latin: Summum jus, summa injuria (Suprema dreptate este o supremă nedreptate). O dreptate absolută se preschimbă uşor în nedreptate, mai ales atunci când se şi aplică.

– Vorbiţi despre iubire şi totul pare frumos şi armonios. Pentru ce însă există atâtea căsnicii distruse, atâţia copii singuri şi nefericiţi, atâtea certuri între soţi şi tinerii îndrăgostiţi?

– Oamenii aceştia nu au înţeles ce este iubirea creştină, iubirea care nu cere nimic pentru sine, ci pururea se îndreaptă spre celălalt – când te preocupă persoana ta, începi un fel de negoţ. Fireşte, aici nu-i vorba de naivitate, ci de jertfelnicie şi slujire. În Biserică, mărirea se măsoară după mărirea slujirii. În Kosovo am întâlnit o mamă care avea un fiu şi o fiică, amândoi căsătoriţi. Fiul ducea o viaţă uşuratică şi avea o soţie plină de toane. Între ei – spunea biata mamă – erau numai certuri şi viaţa pe care o duceau era de nesuportat. Nora ameninţa că se omoară dacă o alungă din casă, şi soţul ei spunea că şi el se omoară dacă pleacă ea.

La început, cearta lor mi s-a părut copilărească şi rizibilă. Dar, cugetând mai bine, mi-am dat seama că era vorba aici de o mare nefericire. Cei doi se iubeau, dar fiecare nu ştia să zică altceva decât: „Dacă mă iubeşti, ai să faci ce vreau eu.”

Nu înţelegeau că datoria lor era să facă tot ce le sta în putere pentru binele celuilalt, ascultând de Apostolul care spune: Unul pe altul să-l socotească mai de cinste decât el însuşi.

– Preafericirea Voastră, aţi declarat că în creştinism nu este nici bărbat, nici femeie.

– Într-adevăr, după cum Sfântul Apostol Pavel spune că în Hristos nu mai este iudeu, nici elin, tot aşa nu mai este nici bărbat, nici femeie, ci noi toţi suntem una în Hristos. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce Hristos aşteaptă de la bărbaţi, aşteaptă şi de la femei. Aceleaşi principii morale şi aceleaşi porunci li s-au dat şi unora, şi altora.

Sfântul Grigorie Teologul precizează că, potrivit legilor lumeşti, date de bărbaţi, aceştia au drepturi pe care femeile nu le au. Noi însă nu acceptăm astfel de legi, pe care, de altfel, nici nu le recunoaştem. Aceasta este poziţia Evangheliei, iar dacă ea se aplică în căsnicie, conduce la unire şi la o atmosferă prielnică împlinirii copiilor, potrivit principiilor cuvenite. Noi trebuie să ajungem la iubire, adică la puterea de a sluji, potrivit cuvintelor lui Hristos: Toate câte voiţi să vă facă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, atunci în societatea noastră, şi în întreaga lume, toate vor fi aşa cum trebuie să fie.

– În zilele noastre, dorinţa femeii de a se emancipa este tot mai presantă. Femeia vrea să fie egală cu bărbatul. Nu s-a pierdut ea oare astfel într-un anume fel ca mamă şi femeie?

– Desigur. Mahatma Gandhi, un mare bărbat al poporului indian şi al întregii umanităţi, a spus: „Dacă femeia lasă să se împlinească în ea ceea ce este matern, ceea ce este feminin, ceea ce i s-a dat cu adevărat femeii, nimeni şi nimic nu-i poate sta împotrivă.”

– Otto Weininger a reflectat şi el asupra acestui subiect…

– Acest autor crede că un bărbat este 80% masculin şi 20% feminin. Atunci un astfel de bărbat va căuta o femeie care să fie 80% feminină şi 20% masculină, pentru a se ajunge la plenitudinea fiinţei, la unitate pură. De aici el extrage principiul valorii absolute a monogamiei, a unei unice soţii, şi afirmă că în toată această lume nu există decât o singură femeie anume care să-l completeze deplin pe un anume bărbat. Este limpede că nu este cu putinţă ca bărbatul s-o găsească tocmai pe această femeie. Dar el o va căuta pe aceea care se apropie cât mai mult de un astfel de ideal, iar când o găseşte, se ajunge la împlinirea unităţii. Un alt bărbat, care are nevoie de un tip de femeie cu totul diferit, se întreabă: „Ce-a putut găsi bărbatul acesta la o astfel de femeie?” Răspunsul este că a găsit completarea care-i este necesară, care îi permite să se împlinească.

– Otto Wininger a spus de asemenea că din unirea iubitoare dintre femeia cea mai feminină şi bărbatul cel mai masculin se nasc copiii cei mai împliniţi. Ce puteţi spune despre o astfel de afirmaţie?

– Acesta este desigur cazul în care cei doi soţi se completează din punct de vedere psihic, o condiţie fundamentală pentru ca pruncii să se zămislească şi să se nască în condiţii optime şi să se dezvolte normal. Dar în celelalte situaţii, aşa cum se întâmplă adesea, copiii suferă.

Dacă mama nu vrea să nască făptura care a luat viaţă în pântecele ei, lucrul acesta se va răsfrânge încă din perioada concepţiei asupra fătului, iar copilul va fi nefericit şi trist de-a lungul existenţei sale.

– Aţi vorbit despre copii nefericiţi. În epoca în care trăim, nu putem spune că ne creştem copiii în condiţii prielnice. Tineretul nostru este destul de debusolat, îşi găseşte satisfacţia în lucruri inutile, lipsite de valoare. Vrea să-şi satisfacă pe dată orice plăcere. Cum am putea să-l sfătuim, cum poate Biserica să-i vină în ajutor astăzi, când asistăm la o tot mai mare întoarcere la religie?

– Tinerii, care au înainte viitorul şi o viaţă lungă, nu au întotdeauna timp să reflecteze asupra sensului şi scopului existenţei. De aceea se îndreaptă adesea spre ceea ce-i atrage pe moment, cu preţul uitării de sine. Şi atunci fac multe lucruri pe care apoi le regretă. La Ecclesiast stă scris: Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tinereţii tale şi mergi în căile inimii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la judecata Sa. Lucrul acesta îl uită adesea tinerii şi întrec măsura, spre nefericirea lor. Avem, de asemenea, în Evanghelie, pilda fiului celui risipitor; unii exegeţi spun că dacă Noul Testament s-ar fi pierdut şi ar fi rămas numai această pildă, ea singură ar fi de ajuns să-i ţină locul.

– Preafericirea Voastră, observăm un interes sporit pentru viaţa monahală în rândul tineretului. E vorba de o fugă de viaţa de zi cu zi, de dorinţa de a se pune la adăpost, de un sentiment de dezamăgire sau, dimpotrivă, de atracţia faţă de un nou mod de viaţă?

– Dacă acest interes se naşte din dezamăgire faţă de lume, nu este decât un foc de paie. Mai degrabă se cuvine să fie produs de atracţia faţă de viaţa creştină sau, mai precis, faţă de o viaţă creştină mai intensă. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această întrebare: „Dacă doi oameni la fel de puternici şi de aceeaşi vârstă se întrec în alergare, unul cu un sac greu în spate, celălalt, fără nici o povară, care dintre ei va câştiga? Fireşte, cel care nu are nici o povară de dus.” De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel care nu are grija familiei se poate îngriji nestingherit de înălţarea sa duhovnicească… Adică îşi poate de-l dica tot timpul şi întreaga putere sporirii în virtuţi, dedicându-se deplin împlinirii lor şi ferindu-se de orice prilej de păcat.

Trebuie, fireşte, să ţinem seama de societatea actuală şi de importanţa pe care ea o acordă valorilor materiale. Când copiii construiesc în joacă baraje din pietre şi din lemne la malul apei, adesea apa se revarsă, le strică şi le mută în cu totul alt loc; aşa şi tinerii din ziua de azi, sătui de atâta educaţie materialistă, când descoperă o altă perspectivă, pur duhovnicească, se îndreaptă spre acest lucru cu totul nou pentru ei.

Înaintea oricărui om – şi mai cu seamă a creştinului – stau două căi: a căsătoriei trăite în virtute şi în cinste, sau a monahismului, care şi el se trăieşte în virtute şi în cinste. Puţini oameni primesc tunderea în monahism la prima tinereţe, pentru că nu ştiu despre ce este vorba cu adevărat. Nu ştiu la ce se renunţă, nici ce se primeşte. Monah ajungi la vârsta maturităţii, când ştii pentru ce se face făgăduinţa celibatului şi ce înseamnă toate celelalte făgăduinţe.

– Toată lumea cunoaşte această expresie a Preafericirii Voastre: „Cuvintele să vă fie blânde, iar argumentele puternice. Aşa îi învăţaţi pe fiii voştri duhovniceşti, pe cei care au crescut în preajma voastră şi care vă stau astăzi alături?

– Da, aşa este. Când este vorba de chestiunile cele mai intime, cele mai profunde şi vitale, nu trebuie niciodată să impui ceva. Multe secte se arată adesea agresive şi se luptă din răsputeri „să ne împingă în Rai”, cum zic chiar ei. Or, libertatea de care dispune omul nu îndreptăţeşte în nici un fel un asemenea mod de a acţiona. În faţa celuilalt, datoria noastră este ca, prin viaţa noastră, prin credinţa noastră, prin cuvintele şi faptele noastre, să-L înfăţişăm şi să-L mărturisim pe Hristos şi Evanghelia Sa. Cine are urechi de auzit să audă; cine are ochi de văzut să vadă. Dacă aceasta este voia Lui, cine nu doreşte s-o împlinească, nu va putea să spună pe urmă: „N-am ştiut!” Va avea de dat răspuns, va fi răspunzător, fiindcă libertatea nu poate fi despărţită de responsabilitate. O altfel de purtare nu este vrednică de om. Iar responsabilitatea fără libertate este nevrednică de Dumnezeu.

Nu credem într-un destin atotputernic, noi credem în Pronia dumnezeiască. Avem datorii de împlinit, pe care Dumnezeu le-a pus înaintea noastră şi a vremurilor în care trăim, dar fără constrângere, aşa cum ne învaţă Evanghelia. Cărturarii şi fariseii au respins planul pe care Dumnezeu îl avea pentru ei, în vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul a acceptat deplin ceea ce îngerul i-a spus că Dumnezeu aştepta de la el. A primit deplin acest plan, şi-a dat viaţa, capul şi l-a pus pentru el. Cele două alegeri s-au făcut de bunăvoie, dar unul a dus la pierzare, iar celălalt, la mântuire.

(Interviu realizat de Marina Rajevic-Savic pentru emisiunea „In timp ce îngerii dorm”, pe 24 aprilie 1996.

Articol preluat din cartea „Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al vremurilor noastre” de Jean-Claude Larchet, Editura Sophia)

Tânărului îi lipsește de multe ori răbdarea, echilibrul, înțelepciunea. Din viața și zicerile Părintelui Patriarh Pavle al Serbiei se poate desprinde atât hotărâre și vitalitate, deși a fost ales patriarh la 75 de ani, cât și cumpănire, dreaptă socoteală. Sperăm că multe frământări își vor găsi liniștea în cele de mai sus, iar pentru cine dorește mai mult, cărțile dedicate Preafericirii Sale așteaptă cuminți pe rafturile librăriilor.

Introducere și prelucrare text, Pr. George-Ovidiu Chirița

LĂSAȚI UN MESAJ