Păstrarea identității prin cultură și spiritualitate

0
120

biblia2Enciclopedia Concisă Britanica defineşte cultura ca fiind „ansamblul cunoştinţelor, credinţelor şi comportamentelor umane ce reprezintă atât rezultatul, cât şi o componentă a capacităţii umane de a studia şi de a transmite cunoştinţele către generaţiile următoare. Astfel, cultura constă în limbă, idei, credinţe, obiceiuri, tabuuri, coduri, instituţii, instrumente, tehnologii, lucrări de artă, ritualuri, ceremonii şi simboluri. A jucat un rol crucial în evoluţia umană, oferind fiinţelor umane posibilitatea de a adapta mediul la propriile scopuri, mai degrabă decât să depindă exclusiv de selecţia naturală. Fiecare societate umană are propria cultură sau propriul sistem socio-cultural. Diferenţele dintre culturi sunt atribuite unor factori precum: habitate fizice şi resurse diferite; sfera posibilităţilor inerente în domenii cum ar fi limba, ritualul şi organizarea socială; fenomenele istorice cum ar fi dezvoltarea legăturilor cu alte culturi. Atitudinile, valorile, idealurile şi credinţele individuale sunt în mare măsură influenţate de cultura (sau culturile) în care trăieşte persoana. Schimbarea culturală are loc ca rezultat al schimbărilor ecologice, socio-economice, politice, religioase şi al altor schimbări fundamentale care afectează o societate”.

„Cultură numim întreaga sumă a acelor dezvoltări ale spiritului, care se nasc spontan și nu au nicio pretenție la o valorificare universală sau constrângătoare”, după cum afirmă Jacob Burckhardt, celebrul istoric al Renașterii italiene. Caracterul de spontaneitate atribuit creațiilor de cultură în această definiție arată legătura lor intimă cu însăși esența spiritului, care e libertatea. Cultura nu se decretează, ea se naște.  Deși este sub presiunea istoriei, cultura are răbdare și acționează pe termen lung. La noi, într-o perioadă de transformări importante a apărut momentul junimist, iar perioada interbelică reprezintă un moment în care cultura s-a sincronizat în toate domeniile ei. Fără cultură nu se pot trasa soluții eficiente pentru viitor. Sensul culturii este unul care trece cu mult dincolo de orizontul imediat, chiar dacă nu oferă neapărat o soluție practică, ci antrenează modificări și evoluții importante la nivelul societății. Globalizarea încearcă un proces de uniformizare a culturii, intervenind problema păstrării identității. Apărarea culturii și spiritualității se poate realiza prin deschiderea către lume, conform îndemnului de a fi naționali cu fața spre universalitate.

Omul de cultură este omul de idei, care încearcă să înțeleagă lumea, să o orienteze și să o educe. Într-o lume globalizată, națiunile trebuie să fie culturale pentru a nu risca să dispară din istorie. Cultura poate fi înțeleasă și ca o formă de persistență în existență, omul fiind o ființă culturală. Grecii, de exemplu, au creat mitologia, filosofia, tragedia și geometria, ei supraviețuind mereu din punct de vedere cultural.

Dar cultura decuplată total de la religios poate valorifica chiar și păcatul. Cultura are însă un sens moral mai larg, asigurând o educație complexă la nivel estetic și exprimând un raport simbolic cu cerul. Eugen Ionescu spunea că trebuie să creștinăm democrația, în sensul întoarcerii acesteia spre religie prin Biserică și școală. Scriitorii importanți ajung, de obicei, la religie prin metafizică. Chiar dacă au momente de îndoială, Îl caută pe Dumnezeu tot timpul. De aceea, Nechifor Crainic spunea că „Adevarata putere care dă supraviețuire unei culturi și o vehiculeazaă mai departe e religia”.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, vorbind despre legătura dintre cultură și credință, spunea că „din punct de vedere teologic, religia sau credinţa religioasă este relaţia directă şi cultivată a omului cu Dumnezeu – Creatorul lumii, iar cultura este modul în care omul (persoane şi popoare) înţelege şi foloseşte lumea creată de Dumnezeu; cultura este totalitatea relaţiilor cultivate de om în contactul său cu existenţa înconjurătoare: de la modul în care omul cultivă pământul şi studiază stelele, până la felul în care cultivă prietenia şi poezia. Și întrucât prin credinţă omul cultivă relaţia sa cu Dumnezeu-Creatorul, cultul religios reprezintă forma esenţială a culturii sufletului. Aşadar, credinţa şi cultura nu sunt două entităţi paralele, ci, deşi distincte, ele se întrepătrund şi se conţin reciproc. Cultura oferă sol fertil credinţei, iar credinţa face să rodească perenitatea culturii ca pe o liturghie a identităţii unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre slava lui Dumnezeu-Domnul istoriei şi demnitatea neamului”.

Constantin Noica numea cultura o formă de igienă a spiritului, care poate produce revoluții la orice nivel, fiind și un factor de coeziune națională. Cultura ne poate uni și ne poate stabili identitatea. Fie că vorbim despre viziunea cosmosului transfigurat, fie despre tema jertfei sau a năzuinței spre înnobilarea vieții, se pot descoperi legături puternice între cultură și credințele religioase. Așadar, credința trasfigurează cultura, iar cultura oferă dinamism credinței.

Mihai Parfeni

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ